RĂZBOI ÎN STAT

DECLARAȚIILE de joi, 3 noiembrie 2011, ale președintelui Traian Băsescu au adus la suprafață, într-o nouă formulare – la fel de apăsată ca și cele dinainte, însă cu noi nuanțe – reproșurile pe care puterea executivă le aduce puterii legislative, actualizând un război între puterile fundamentale din stat care a cunoscut permanent, în ultimii ani, în România, crize acute și mocnite. Dacă, până acum, cea mai inflamată fază a acestui conflict a fost cea în care, urmare a bătăliei pentru întâietate în stat, președintele Băsescu a fost suspendat de Parlament („Criza 322”, cum i s-a spus, cu trimitere explicită la numărul aleșilor care au votat suspendarea prezidențială), nici tensiunile în raport cu a treia putere a sistemului nostru de guvernare, pretins democrat – anume cea judecătorească – nu au lipsit. Faimoasele rezerve referitoare la componența Consiliului Superior al Magistraturii, numeroasele contestări la adresa unor miniștri ai Justiției (de la Rodica Stănoiu la Monica Macovei), reproșurile făcute Direcției Naționale Anticorupție – sub denumirile pe care instituția le-a purtat anterior -, toate sunt episoade ale stării de beligeranță care nu a scutit și nu scutește nici magistratura de toate nivelurile de la atacurile asupra sferei sale de competență și a atribuțiilor ce îi revin.

Este greu de spus, în aceste condiții, dacă ceea ce se petrece la nivelul statului nostru ca ansamblu rămâne o legală și binevenită tentativă de asanare instituțională și ameliorare a activității, ori mai curând sunt tentative de adjudecare a priorității uneia dintre puterile statului în detrimentul celorlalte două, încălcându-se, astfel, însuși principiul echilibrului între puterile constituționale. Datorită acestei împrejurări, ieșirea la rampă, în deplină lumină, a actorilor angajați în acest joc este benefică, dezvăluind interesele și mobilurile, motivațiile și cauzele care îi mână în luptă pe purtătorii de cuvânt ai diverselor ramuri ale statului nostru.

Iată că președintele, vorbind în numele puterii executive, spune că „În mod categoric, modul cum a acționat justiția … ne-a ținut în afara spațiului Schengen, chiar dacă nedrept”. Tot el susține că ar exista atenționări venite de la Comisia Europeană cu privire la modul în care justiția decide «câștigătorii» unor proiecte europene. Traian Băsescu nu a ezitat să insereze în discursul său o tonalitate dojenitoare și chiar paternalistă, care nu a scăpat juriștilor atenți, prin însăși practica lor de specialitate, să interpreteze până la nuanță textele și depozițiile.

Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Asociația Magistraților din România (AMR) a condamnat, neechivoc și cu nedisimulată asprimă, apostrofarea capului executivului, socotind-o cu totul abuzivă: „judecătorii și procurorii României nu acceptă nici tonul, nici mesajul dictatorial al președintelui țării, a cărui numire, printre altele, trece prin filtrul Curții Constituționale”.

În comunicatul AMR există un pasaj care descrie sintetic și cu destulă fidelitate starea actuală a României din punct de vedere juridic. Panoramarea respectivă are o valoare superioară celor survenite din presă sau dinspre autori particulari, din societatea civilă, pentru că poate fi socotită depoziția unuia dintre cei trei piloni ai statului român, trebuind luată în considerare cu seriozitatea pe care o asemenea ramificație instituțională o presupune. Or, iată cum stau lucrurile privite dinspre protagoniștii actului de justiție actual din țara noastră: „Într-un stat polițienesc, în care se clădesc tot mai multe pârghii prin care justiția să fie controlată, îngenunchiată, în care legile se fac de pe azi pe mâine și se modifică chiar înainte de a intra în vigoare, în care serviciile secrete își măresc bugetul, iar pentru justiție nu se găsește nici măcar mărunțiș, în care reformele există doar în vorbe și prestații televizate, un președinte, într-un ton dictatorial, își poate permite să cheme la ordine magistrații, să-i înfrunte ostil, amenințător, să-i blameze și să-i terfelească în piața publică din postura părintelui națiunii căruia i se recunoaște dreptul de a-și stigmatiza, la stâlpul infamiei, oamenii legii”. Stat polițienesc, control și oprimare a justiției de către politicieni, legi expediate și neîntemeiate, discriminări bugetare grave și creatoare de dezechilibru între puteri, alianța politicului cu serviciile secrete, subfinanțarea justiției, circ mediatic în jurul reformei fără reformă, amenințare la adresa magistraturii dinspre vârfurile statului, dezonorare publică a reprezentanților justiției, lipsă de demnitate sunt caracteristicile acestui succint exprimat cadru oficial al României de azi.

Este clar că răfuielile au atins o cotă înaltă, cel puțin la nivelul vorbelor azvârlite dintr-o parte într-alta. În limbaj popular, părțile… își arată pisica!

Grav este că și președintele, și magistrații, se amenință fățiș unii pe alții. Or, în calitate de garanți ai democrației și funcționalității statului nostru declarat democrat, împreună cu Parlamentul, ambele părți ar trebui să procedeze la o reglare a mecanismelor în spiritul și litera Constituției și a sistemului legal în vigoare. În loc de asta, într-un stil de autentici mafioți, și unii, și alții se amenință cu represalii. Unul o face aducând argumente de la Bruxelles și acuzând transparent de corupție magistrații, ceilalți o fac formulând fără jenă amenințări directe: „statul, la rândul lui, este supus legilor și normelor constituționale și nu poate încălca legea fără să fie sancționat, … hotărârile judecătorești sunt pronunțate în baza legilor pe care se află și semnătura președintelui, … nerespectarea actului de justiție și instigarea la nerespectarea actului de justiție atrag repercusiuni tot prin lege stabilite și ele se pot repercuta inclusiv asupra celor care le-au zămislit”. „Da, sunt legi pentru judecători. Dar sunt legi și pentru președintele României, legi pe care acesta trebuie să le respecte și care i se aplică așa cum se aplică fiecărui cetățean al acestei țări.”

Problema rămâne însă: de ce, dacă există probele unor încălcări, și de o parte, și de cealaltă, a cutumei și legii, nu se iau măsuri concrete? Răspunsul este unul singur. Scopul atâtor declarații războinice este să păstreze un anume, precar, statu quo între puteri, nu să remedieze mediul vieții noastre statale, politice și publice în folosul interesului tuturor cetățenilor.

EXECUTIV, PARLAMENT ȘI JUSTIȚIE: Care pe care?

Instituțiile statului își continuă războiul. După lupta dintre Parlament și Președinte (capul executivului), a venit rândul unui nou atac asupra Justiției din partea Președintelui. Pentru interesul său în înțelegerea modului de a reacționa al magistraților, redau mai jos – preluându-l de pe situl oficial al instituției – comunicatul Consiliului Superior al Magistraturii din 4 noiembrie 2011, prin care se precizează că , „în cazul derulării unor achiziţii publice, instanţa se referă la posibilele neconcordanţe, incorectitudini, pe parcursul derulării achiziţiei, care privesc autoritatea ce derulează procedura de achiziţie”, că „este inoportun şi periculos a acuza justiţia de insuccesul unei achiziţii publice şi că este necesară efectuarea unor analize a faptelor alegate”, că „mare parte din … arierate provine din anii 2001, 2003 până în 2008, iar vina existenţei acestor arierate nu e neapărat a sistemului judiciar”.

Totodată, CSM observă că „ unui număr de peste 100.000 de cadre didactice şi angajaţi din sistemul de educaţie i s-a acordat o mărire salarială de 50% în toamna anului 2008, în urma unui vot unanim al Parlamentului României”, și că „Curtea Constituţională a precizat în două rânduri (subl. O.P.) că această lege este constituţională”. Cum „toate aceste persoane şi-au câştigat drepturile salariale în instanţă în mod corect, tocmai pentru a respecta o lege adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedintele României”, vina nepunerii deciziei în aplicare aparține Parlamentului care „ nu a indicat sursa financiară din care ar trebui plătite sumele de bani”, cerându-se – inoportun – magistraților să stabilească acest lucru.

Criza economică, presiunile externe asupra mediilor politice și, nu în ultimul rând, nemulțumirile populației din România în fața vicisitudinilor cu care se confruntă curent au adus în prim-plan o nouă criză constituțională în care cele trei puteri din stat, legislativul, executivul și puterea judiciară ăși pasează mingea și se acuză reciproc, recurgând inclusiv la amenințări, mai mult sau mai puțin directe. Pentru ilustrarea acesei ultime aserțiuni, trimit la articolul http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10607884-asociatia-magistratilor-judecatorii-romaniei-nu-accepta-nici-tonul-nici-mesajul-dictatorial-presedintelui-tarii.htm

 

4 noiembrie 2011

COMUNICAT

Cu privire la declaraţiile publice ale domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

cu ocazia reuniunii Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei 

din 3 noiembrie 2011

CSM, în calitatea sa constituţională de garant al independenţei justiţiei (art. 133 alin. 1 din Constituţie, republicată), a luat act de considerentele expuse de Preşedintele României, domnul Traian Băsescu în cadrul reuniunii Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei (Comisia MCV) desfăşurată în data de 3 noiembrie 2011 la sediul Ministerului Justiţiei.

Este esenţial ca astfel de atenţionări, venite dela Preşedintele României, să fie analizate cu calm şi echilibru, fără a naşte emoţii suplimentare nici la nivel interinstituţional, nici în rândul opiniei publice.

În acelaşi timp, CSM priveşte cu multă seriozitate aceste atenţionări, exprimându-şi, în acelaşi timp, rezerve cu privire la amplitudinea şi corectitudinea de fond a acestor atenţionări.

De aceea, CSM, a trimis astăzi o solicitare Administraţiei Prezidenţiale pentru a obţine detalii în legătură cu scrisoarea Comisiei Europene referitoare la achiziţia publică la care a făcut referire Preşedintele României cu ocazia mai sus-amintită. Precizăm că, în cazul derulării unor achiziţii publice, instanţa se referă la posibilele neconcordanţe, incorectitudini, pe parcursul derulării achiziţiei, care privesc autoritatea ce derulează procedura de achiziţie.

În acest moment, CSM consideră că este inoportun şi periculos a acuza justiţia de insuccesul unei achiziţii publice şi că este necesară efectuarea unor analize a faptelor alegate.

În altă ordine de idei, CSM este conştient de dificultatea prin care trece România azi, inclusiv din perspectiva achitării arieratelor datorate de stat cu titlu de restanţe date prin hotărâri judecătoreşti.

Pentru a restabili adevărul trebuie spus că mare parte din aceste arierate provine din anii 2001, 2003 până în 2008, iar vina existenţei acestor arierate nu e neapărat a sistemului judiciar. De exemplu, unui număr de peste 100.000 de cadre didactice şi angajaţi din sistemul de educaţie i s-a acordat o mărire salarială de 50% în toamna anului 2008, în urma unui vot unanim al Parlamentului României. Mai mult, Curtea Constituţională a precizat în două rânduri că această lege este constituţională.

Prin urmare, toate aceste persoane şi-au câştigat drepturile salariale în instanţă în mod corect, tocmai pentru a respecta o lege adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedintele României. Or, Parlamentul, spre exemplu, nu a indicat sursa financiară din care ar trebui plătite sumele de bani, dar s-a cerut ca acest lucru să fie făcut de instanţe.

În ce priveşte dosarele amânate nejustificat, aşa cum s-a făcut atenţionarea publică, CSM reaminteşte că a declanşat un control al tuturor dosarelor vechi aflate pe rolul instanţelor – peste 4600 de dosare cu vechime de peste 5 ani – urmând ca acest control, pe care Inspecţia Judiciară îl efectuează în aceste zile, să identifice cauzele care au condus la aceste perioade lungi până la soluţionarea dosarelor.

CSM, în calitate de garant al independeţei justiţiei, îşi manifestă preocuparea pentru eficientizarea justiţiei şi cere responsabilitate tuturor actorilor de pe scena publică.  

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

 

Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Mass Media

4. UNICITATEA ROMÂNIEI: PERSPECTIVA PREMIERULUI

POATE CĂ prim-ministrul României este el însuşi surprins, ca atâţia dintre noi, că lucrurile merg anapoda. Precizez că aici „anapoda” înseamnă altfel decât după reţeta funcţionării sistemice. Sistemul nostru public, instituţiile statului, ba funcţionează, ba merg(e) în gol. Iar când se urnesc, totuşi, înainte, ele par subminate de mecanisme pe dos. „Nu ştiu unde mai există în lume o ţară în care Guvernul care are susţinere parlamentară să nu aibă majoritate şi în Birourile Permanente. Este o situaţie mai delicată pe care o avem”, a declarat Emil Boc, scoţând la suprafaţă – probabil sincer surprins – încă unul dintre miracolele democraţiei româneşti. Prin miracol transmit aici nu atât surpriza încercată în faţa unei improbabilităţi care se relevă a fi în aparentă bună ordine, ci mai degrabă trimit către Curtea Miracolelor, unde marginalitatea socială, delincvenţa şi coteria menită să încalce şi cutuma, şi legea, crează cu succes o realitate paralelă şi, în felul ei, verosimilă.

Într-adevăr, prin ce hocus pocus se poate petrece aşa ceva? Cum domini cantitativ parlamentul, dar în comisii pierzi sprijinul? Ce magie – albă sau neagră – îi poate determina pe oamenii tăi să asculte cântecele de sirenă ale oponenţilor la comisii, determinând rezultate în pofida aşteptărilor?

Răspunsul este mai simplu decât pare, şi el trebuie căutat în zona onestităţii şi a caracterelor. Faci ce faci, şi te loveşti la tot pasul de exigenţe morale. Adeziunea unora dintre politicienii noştri la un partid sau altul, destul de schimbătoare, nu ţine de convingeri ferme şi nici de adevărurile din programe şi statude partinice. Candidaţii se oploşesc într-o asemenea construcţie după principiul haitei – principiu de mare vechime şi prestigiu, să fim bine înţeleşi; căci strămoşii noştri din vechimile anteistorice cam tot aşa făceau – adică evaluează atent şansele ca unul dintre masculii Alfa să îi învingă pe toţi ceilalţi potenţiali dominatori. Odată adjudecată şansa de a fi în tabăra învingătorilor şi după ce lucrurile cu privire la locul rezervat acolo pe seamă proprie, jocurile reîncep, fiecare vot fiind negociabil, înafara sistemului licit, pentru avantaje diverse, dar semnificative.

Dacă astfel de tactici ar fi excepţiile de la regulă, probabil că s-ar putea numi demagogie, rele practici sau mai ştiu eu cum. Fiindcă, însă, ele fac nota dominantă a vieţii noastre politice, cred că se cuvine să le numim, pur şi simplu, politică. Probabil pentru a marca distanţa dintre politica adevărată şi acest soi metis de politică a subdezvoltării etice şi caracteriale, unii o numesc pe ultima politichie. Mă rog, fie şi aşa.

Cert este însă că masculii Afla încuviinţează dinamicile de acest fel, fiecare în parte, toţi împreună, şi indiferent dacă sunt la putere sau ba. Dacă ar fi altminteri, niciunul dintre ei nu ar accepta fugarii dintr-o haită în interiorul haitei lor, chiar în timp ce dezavuează demisiile şi dezertările din propria tabără. Ei nu ar subscrie, nici măcar când au nevoi presante şi directe, la regula navetismului politic şi la disponibilitatea plurală, fără principii, veros pragmatică şi deviantă în direcţii intereselor de clan şi de gaşcă, nu a celor publice, a practicanţilor acestor dinamici orizontale. Din nefericire, masculii Alfa trec peste asemenea scrupule, comportându-se ei înşişi ca incitatori la încălcări ale regulilor de felul celor evocate. Să răsplăteşti cu grade de general pe cei ce ţi se alătură plecând de la adversari însemană să dai o expresie publică şi statală, chiar ceremonioasă, aprecierii labilităţii opţionale atent negociate.

Domnul Emil Boc nu are, deci, de ce se mira. Lucrurile sunt bine ştiute şi rămâne de neînţeles de ce nu li se spune cinstit pe nume.

Published in: on 13 aprilie 2010 at 8:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

1. CENZURA-M-AR CENZURA…

ÎN GENERAL ŞI ÎN principiu, libertatea de exprimare a opiniilor proprii nu este îngrădită în România. După 1989, surpriza mea a fost să constat că formele tradiţionale de cenzură ideologică s-au perpetuat numai în mintea şi practicile câte unui redactor şef de revistă culturală. „Nu asta!”, „Nu acum!”, „De ce noi?!” au fost câteva dintre replicile acestor oameni care socoteau – probabil că pe bună dreptate – că abolirea instanţelor castratoare ale Partidului Comunist, începând chiar cu partidul însuşi, era un bun prilej pentru a-şi promova doar propria agendă, când nu şi propriile prietenii.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când s-a ivit câte un asemenea prilej, nu am făcut nicio clipă confuzia între limitările unei gândiri meschine, de propagandist autoinstituit sau de comersant de favoruri, cu politica oficială a defunctului regim de dictatură. În asemenea cazuri am preferat să dau câte un pas înapoi, publicând materialul incriminat în altă parte.

Două cazuri grave de cenzură înaltă am trăit, totuşi, în ultimele două decenii. Primul, în 1999, m-a vizat – pe mine şi pe alţi comilitoni – în calitate de istoric autor de manuale. Acuzatorul public a fost marele istoric de butaforie, regizorul Sergiu Nicolaescu, care a îndemnat ca manualul care nu-i plăcuse să fie ars în piaţa publică. Noul, deşi venerabilul, Goebbels vorbea, nu ca persoană privată, ci în calitate de senator, de la cea mai înaltă tribună naţională a momentului: Parlamentul României. I s-au alăturat, mânaţi de autentică mânie proletară, doi publicişti de maaaare talent şi audienţă: Cristian Tudor Popescu, încruntatul în bluză de trening, şi Tucă Show, uzurpatorul de mai târziu al drepturilor statului român asupra colecţiei de carte „Biblioteca pentru toţi”. După ei au urmat şi alţii, pentru că mizele depăşeau persoanele celor înjuraţi, autorii, vizând schimbarea ministrului Educaţiei şi, dacă se putea, chiar subminarea credibilităţii preşedenţiei Constantinescu. Şi s-a putut. În 2000, când s-a întors la putere Iliescu, noua ministră – care, între timp, a luat şi ea obiceiul prestaţiilor ministeriale penibile, dar recurente -, Abramburica, a interzis manualul de istorie respectiv în toate şcolile din România. Iar asta se întâmpla în ţara unde, până astăzi, Hitler şi Zelia Codreanu se pot procura legal, fără riscuri, de pe la anticari.

A doua ocazie când statul mi-a acordat o atenţie mai mare decât ar fi fost de aşteptat s-a arătat curând, după numai un an şi ceva. În revista Provincia, al cărei secretar de redacţie (pentru versiunea română) eram, am gândit, împreună cu alţi redactori şi colaboratori, un apel adresat ţării pentru reorganizarea statului nostru – nefuncţional până astăzi – pe baze regionaliste. Scandal enorm, ridiculizări demagogice pe măsură. Iliescu ne-a trimis la plimbare, să ne vedem de treabă, dar premierul Adrian Termopan ne-a ameninţat voalat, lăsându-i liberalei Norica Nicolai şansa de a propune să fim arestaţi ca trădători. Jurista cu „mapă profesională” înfricoşătoare şi scabroasă – din câte spune Traian Băsescu – a avut astfel şansa de a se dovedi mai radicală decât însuşi liderul ultranaţionalist Gheorghe Funar, mulţumit doar cu propunerea să fim târâţi în judecată.

Redacţiile ziarelor la care am colaborat sunt mult mai subtile decât atât. Dintr-o dată, pe nepusă masă, ele îşi schimbă linia editorială, au nevoi urgente de marketing – mai multă publicitate aduce mai mulţi bani în portofolii (şi în portofele), de ce n-ar renunţa, aşadar, spontan la anumiţi colaboratori?! -, pretextează click-uri insuficiente pe pagină, din partea cititorilor, pariază pe tineri sau, dimpotrivă, pe oameni mai cu experienţă. Începuturile sunt mereu complicate, e nevoie de contract, de copie după buletin, de CNP şi număr de cont bancar… Spre deosebire de cele care sfârşesc o căsnicie însă, divorţurile din presă se termină sumar, cu o brutalitate cazonă. Cel mai mult în acest sens mi-a plăcut mesajul unic şi irepetabil al lui Doru Buşcu de la Cotidianul, un ziar pe care conducerea înţeleaptă a acestui gazetar l-a dus, în cele din urmă, la dispariţie, în pofida unor lovituri inventive de marketing (datorate, desigur, altora). El mă înştiinţa bărbăteşte că din momentul „X” colaborarea noastră ia sfârşit, nelăsând vreun loc nici explicaţiilor, nici curtoaziei. Când am văzut cu ce tărăboi lamentabil se dispensa acelaşi coleg din presă de serviciile lui Traian Ungureanu, vinovat de a avea opinii şi după intrarea lui în politică, mi-am spus că, totuşi, nu văzusem încă destule în materie şi că scăpasem fără noroi pe pantofi.

Uite însă că tehnologia salvează România. Posibilităţile pe care mi le dă internetul de a mă publica singur, punând la dispoziţia virtualilor mei cititori opiniile aceluiaşi membru al societăţii civile neînregimentat politic care sunt, mă recompensează, până la proba contrară, de aerul câteodată rarefiat, neîndestulător, din presa actuală.