Înainte de a trece mai departe pare să fi venit momentul potrivit pentru un popas interogativ. Este dinamica periferică din cadrul unui micro- sau macro-sistem social mai puţin importantă – eventual chiar neglijabilă – decât cea centrală? Oricât ar părea de îndepărtată de subiectul tratat aici, o astfel de chestiune poate arunca o lumină și în direcția explorărilor încercate în rândurile acestea.
În România – situată marginal şi în cadrul diverselor suprastructurări regionale de putere, dar şi în raport cu marile tendințe ale dezvoltării culturale europene, în virtutea unei dezvoltări incomplete – istoria îndelungată a dublului discurs indică existenţa unei duble realităţi (deci a unor construcţii ideologice, sociale, economice, culturale, religioase şi de mentalitate duble, poate chiar plurale), în virtutea aplicării unor duble standarde. Unul dintre ele este cel conform logicii dominatorului (şi a dominaţiei); cel oficial, adică. Celălalt este tocmai cel contrar acesteia, discursul subversiv al dominatului. Desigur, însă, în umbra standardului dominant pot prolifera mai multe replici la el, nu necesarmente variante ale aceluiași discurs anti-sistem, ci izvorând din răspunsuri structural diferite la ceea ce se impune. Pentru a nu complica excesiv lucrurile, să rămânem însă, deocamdată, la analiza feței și a reversului; mai exact, la examinarea „radiscopică” a formulei dominante și a contrariului ei corosiv și subversiv.
Dublul standard, explicabil istoriceşte, a supravieţuit şi după căderea comunismului. Ba, mai mult, în pofida evoluţiilor în sens democratic ale ţării, se dezvoltă din plin în continuare. Motivul este simplu: practicile dublului standard nu sunt nici pasagere și conjuncturale, nevenind doar din comunism, ci de mult mai departe. Ele s-au dezvoltat în Europa încă din vremea când, în loc să urmeze modelul bizantin de putere, amestecând puterea laică a statului (monarhului) cu cea teocratică, în Occident cele două tipuri de putere au luat treptat distanţă unul de celălalt. Astfel, încă Marsilio da Padova şi alţi legişti interveneau, în sec. al XIII-lea, în disputa dintre imperiu şi papalitate, încercând să argumenteze în direcţia diferenţelor dintre puterea laică şi cea religioasă. În teritoriile româneşti însă, unde catolicismul nu a prins decât sporadic (în prima parte a sec. al XIII-lea şi în Transilvania după 1700), această dispută nu s-a produs niciodată, fapt care a condus la o secularizare moderată şi inconsecventă (Astăzi, reforma lui Cuza este pusă sub semnul întrebării de acţiunea de recuperare masivă a averilor bisericii permisă şi încurajată chiar de vârfurile statului român.) Pe când, la sfârşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea, apăreau primele formaţiuni statale valahe cu veleităţi de independenţă, principalul conflict configurat a fost cel între pretenţiile puterilor zonale de înstăpânirea asupra acestora, pe de o parte, şi dorinţa de afirmare în nume propriu a Valahiei şi Moldovei. În secolele care au luptat şi, practic, până astăzi, românii au avut de făcut faţă, mereu – cu mici pauze istorice – dominaţiilor străine şi, implicit, standardelor discursive şi normative conforme acestor dominaţii. Propriul discurs, propriile norme şi propriile idealuri, proceduri, strategii, neconforme cu cele dominatoare şi oficiale, au devenit astfel, în mod firesc, marginale şi subversive. Astăzi încă, jumătate din populaţia românească se dovedeşte nostalgică (după Ceauşescu sau după pieţele din interiorul CAER, sau după ordinea şi disciplina totalitară, după siguranţa zilei de mâine din comunism etc.), iar cealaltă crede că regulile noi, euroconforme şi consonante şi cu principiile din constituţia SUA, măcar în parte, sunt, totuşi, de refutat, neaparţinând tradiţiilor noastre organice.
Nu este mai puțin adevărat că dublul discurs, rezultat al dublelor standarde, relevă existența unor clivaje profunde, adânci, care – cum spuneam – nu țin de întâmplarea istorică, ci reflectă structurări de o mare stabilitate tipologică și istorică. Situații similare provoacă răspunsuri similare, iar absența soluțiilor de profunzime, care să dilueze până la dispariție disparitățile dintre „ce se cere” și „ce se exprimă ca urmare a nevoilor proprii” ale unei societăți nu pot decât să conducă la reînvierea și perpetuarea unor răspunsuri stereotipe, previzibile.
Asemenea constatări au mai multe consecinţe, dar una dintre ele atrage atenţia asupra necesităţii de a observa şi analiza „marginalul”, „perifericul” pentru a înţelege răspunsul la „dominaţia” sau „puterea” zilei.
O altă consecință este că tentativele de eliberare de sub dominația unor standarde nu este una care să evite „soluțiile” din trecut, chiar și în cazurile în care acestea s-au dovedit în mod flagrant eronate. Altfel spus, eșecul fascismului interbelic și a comunismului postbelic nu vor feri societatea românească în mod automat, prin simplul precedent istoric, de repetarea unor răspunsuri de același fel în noile condiții, ale emergenței democrației actuale. Totodată, existența clivajelor între exigențele oficiale dintr-o societate și necesitățile profunde ale societății respective nu induce cu necesitate doar o variantă de răspuns subversiv la oferta establishment-ului. Acest răspuns poate fi plural, astfel încât, în vreme ce într-un macro- sau micro-grup se va articula o ideație fascistoidă, într-altul se va configura una comunistoidă, într-altul una anarhistă etc., oferindu-se oricâte alternative la establishmentu-ul democrat poate configura prin forțe proprii societatea în cauză.
Nu doar lumea politică sau universul omului comun se comportă astfel. La fel par să funcţioneze lucrurile şi în lumea intelectuală românească. Nu atât temele, motivele, autorităţile – conformiste -, cât stranietăţile, disonanţele, non-conformismele sunt în măsură să evidenţieze faliile, discrepanţele, atavismele, tendinţele adânci, de profunzime, şi, de ce nu, semnele viitorului.
Organizarea micro-socială, reţelele de influenţă neoficiale (grupurile cu platforme proprii, şi nu ONG-urile utilizate mai cu seamă pentru a face faţă cerinţelor de accesare a programelor europene, specializate în capturarea mizelor logistice din programele UE, ale fundaţiilor internaţionale etc.; platformele, manifestele – fie ele şi confuze, încă nestructurate -, bizareriile care adună în jur oameni şi lansează sloganuri aiurite sau „exotice”; dar şi programele ce cresc în umbra intituţiilor cu statut consolidat, fără a fi socotite centrale de către acestea) sunt, datorită acestor împrejurări, important de sesizat și descifrat chiar și atunci când, eventual, mesajele pe care le emit nu ajung să ocupe prim-planul, insinuându-se disparat, intermitent, acumulard à la longue.
Ovidiupecican's Blog 