Sunt localităţi în care odată ajuns, te schimbi. Cum ai pica într-o oglindă defectă, ce-ţi îngustează fruntea, îţi măreşte nasul, bărbia, semeni cu tine dar eşti caricatura ta. Aşa am păţit şi noi când am ajuns la Suncus.
Lola îl rugă pe Troi să stea în aceeaşi cameră cu Stoe şi să-l supravegheze. De la o vreme Stoe bea exagerat, nu se putea opri şi, aşa spera Lola, că dacă pleacă de-acasă, schimbă mediul, îşi revine, mai ales alături de Troi, care nu era băutor. O cameră o ocupară ei doi, şi altă cameră, noi, adică eu, Liviu şi Vasile.
În jurul Suncusului sunt păduri seculare, pline de ciuperci. Într-o singură după-amiază am cules, fiecare, câte un sac mare de ciuperci. Am avut saci de plastic, de-abia i-am cărat în spate până la căminul unde am fost cazaţi. Am tăiat ciupercile felii şi le-am tras pe aţe.
Cum era un cămin vechi, în semiparagină şi numai noi eram în el, n-am avut reţineri, am bătut în camere şiruri de cuie pe pereţi ca să le întindem la uscat.
Care este obsesia legată de ciuperci? Cât ai fi de bun cunoscător, le arunci pe cele ce seamănă într-un fel cu cele otrăvitoare. Nu rişti. Troi însă, culese şi oici albastre şi oici roşii şi nişte hribi suspecţi cu puncte negre. Noi am cules numai gălbiori şi hribi curaţi.
Cum nu aveam problemele lui Stoe, seara ne-am pus la o masă împărătească cu tocană de ciuperci şi vin de casă, cumpărat de la un om, gard în gard cu căminul. Stoe, aşteptă să adoarmă Troi şi pe la miezul nopţii, veni la noi în cameră, cu capul între umeri, ca un cîine bătut. I-am turnat şi lui un pahar de vin, pe care îl bău cu sorbituri mici, ca pe un bidonel de apă, singurul pe care îl ai la dispoziţie pentru traversarea Saharei. Ni se plânse că nu suporta mirosul de ciuperci tăiate, şi că multe dintre cele culese de Troi se înegriseră. Şi la noi în cameră nu se mai vedea tavanul de atâtea şiruri de aţe, dar nu se alteraseră nici una.
A doua zi, dimineaţa, nici Stoe nici Troi nu dădură semne de viaţă. Mergem în camera lor. Dormeau tun, într-un miros ascuţit de ciuperci putrede.
– Noi am băut şi voi v-aţi îmbătat!
Se ridicară, întradevăr, ca beţi, îi durea capul îngrozitor. I-am dus afară, la intrarea în cămin erau două bănci faţă în faţă.
– Vă rog, luaţi toate porcăriile din camera mea şi aruncaţi-le! exclamă Troi.
– Dar nu sunt stricate toate! protestă Stoe.
– Nici o vorbă. Aruncaţi-le pe toate. Ne facem de râs pe-aici că murim otrăviţi. Aruncaţi-le şi pe-ale voastre!
– Vezi-ţi de treabă, ale noastre sunt albe, mai mare dragul cum miros.
Un mic fulger albastru în ochii lui Troi.
I-am aruncat ciupercile în râpa pârâului ce trecea prin spatele căminului. Stoe şi le aduse pe-ale lui în camera noastră.
După masă, că mâncam la cantina din incinta intreprinderii miniere, i-am propus lui Troi să-i culegem alte ciuperci. A refuzat. Treaba lui.
Noi, am mers după alte ciuperci pe care le-am înşirat fără frică pe coridorul lung al căminului, ce avea la un capăt o baie cu duşuri, funcţionale.
Troi mânca dimineaţa şi seara doar câte o felie de franzelă unsă cu unsoare.
Pe la zece seara vine la noi Stoe.
– Măi, care i-aţi luat lui Troi borcanul de unsoare?
– Tu eşti nebun?
– I-a dispărut borcanul. Nu faceţi glume proaste. Daţi-mi-l -, şi Stoe ne privi cu ochii umeziţi de lacrimi.
– Stoe, ne jurăm pe ce avem mai scump că nimeni nu se joacă în timpurile ăstea cu mâncarea omului. Suntem prietenii tăi!
Am mers cu toţii dimineaţa la Troi, după detalii.
– Unde îl ţineai?
– Pe marginea geamului.
Cele două camere din căminul pustiu erau la etajul unu. Dacă borcanul căzuse în bălăriile din spatele căminului? Am coborât acolo. Nici urmă de cioburi.
Seara, l-am chemat pe Stoe la poker. Veni înfrânt.
… De la cei mai mărunţi la cei mai mari, şefii din socialism aveau ceva sacru în ei. Şi misterios. Nu ştiai pe ce criterii i-a ales partidul să-i comande pe ceilalţi oameni. Partidul, într-adevăr, nimic exagerat, îl percepeam ca pe o entitate cu intuiţii divine, când îi pronunţai numele nu te gândeai la oameni, şi la ceva ce ţine de înalt, la culoarea albastră ori la nişte piscuri de munţi.
Cu ce veste prăpăstioasă veni Stoe la noi? Troi nu ne lasă să plecăm sâmbătă acasă.
– Duminică, Lola îşi ţine ziua. Mie nu-mi pasă. Sâmbătă plec.
Mergem la Troi.
– Cum ne-am înţeles? Sâmbătă mergem şi revenim luni cu trenul de şase.
Troi, indiferent ca o stâncă.
– Nu merge nimeni.
Ne-am uitat unii la alţii şi am zâmbit, traversaţi de un calm, numai aşa pot să-i zic, criminal.
– Bineee… – am zis şi-am ieşit în faţa căminului, la cele două bănci.
Un cer aşa de negru ca deasupra Suncusului, noi nu mai văzusem. Puzderie de stele, dar cerul, negru, negru negru!
– Nenorocitul ăsta îşi bate joc de toată lumea!
În vieţile noastre nu ne-am revoltat, vizibil, public, decât în cadru organizat, la mari manifestaţii, şi atunci, doar împotriva capitalismului.
Troi depăşise orice urmă de bun simţ. Stoe propuse să facem o tocăniţă de ciuperci şi în porţia lui Troi să băgăm două otrăvitoare, cât s-ajungă la spital.
– Ce, fără el nu ne putem continua munca pentru care am venit aici?
– Şi dacă moare?
– Îl ducem acasă într-un sicriu cu două uşi, cum am văzut în America. La ultima vizită, se deschide numai uşa de deasupra, să-l vezi ca în poza de paşaport, bust.
A doua zi ne-am împărţit în două echipe. Stoe cu Troi au intrat într-o galerie veche, nemaifolosită de zece ani. Galeria mergea dreaptă cale de aproape un kilometru până la o ramificaţie, de unde cei doi trebuiau să se apuce de măsurat nişte distanţe prin alte galerii adiacente. Ne-am înţeles că facem joncţiunea, cum noi veneam din direcţie opusă, pe galeria principală, cam în jurul orei unu. Ajungem la punctul unde trebuia să ne întâlnim cu ei, stăm şi-i aşteptăm până la trei, mai stăteam, dar aproape că ni se stingeau lămpile de miner. Ieşim afară. Chiar la gura galeriei era un chioşc. Eram nervoşi, îngrijoraţi. Ne-am interesat de la vânzătoarea chioşcului de unde facem rost de ceva tărie. Ştia cine suntem şi de ce venisem în Suncus, aşa că ne-a dat fără probleme un litru de ţuică extrem de rară, din pere păduree. Am început sticla în spatele unui transformator electric, mare cât un buldozer, stând pe nişte lăzi goale de dinamită. Din când în când, unul dintre noi ieşea de după transformator să vadă dacă apar cei doi.
Cine iese senin, din galeria principală? Stoe.
– Măi, da Troi unde-i?
– Nu-i aici?!
– Tu îl vezi? Nu-i.
– N-a ieşit?!
– Pe noi ne întrebi?!
– L-am lăsat cu aparatul la intersecţie. Eu m-am dus la borna veche. Mi-a făcut semn cu lampa că a dat viză, şi cum ştiam o scurtătură, pe marginea benzii, am urcat pe-acolo.
– I-ai spus să nu te aştepte?
– Nu.
– Du-te atunci după el.
– Nu mă duc.
– Nici noi nu mergem.
I-am dat şi lui o gură de ţuică. Trece un ceas.
– Du-te, mă, Stoe, după el!
– Din partea mea steie acolo până i-a creşte barba de-un cot!
Și Stoe o luă către cămin.
Era deja către asfinţit. Un soare neverosimil de alb, apatic.
– Ce facem? Mergem după el, nu mergem?
– Prânzul l-am pierdut. Haideţi să ne facem ceva de mâncare.
Vasile face la cameră pe bucătarul, găteşte nişte varză cu slănină. Troi nu apare. Iarăşi cerul, hăul acela negru şi în locul lui Troi, printre noi se strecoară nişte liane invizibile, reci ca gheaţa.
În dimineaţa următoare ne-am grăbit să mergem după Troi, dar când am ieşit din cămin, el şedea pe bancă. Pierdut. Părăsit. Cu noroi uscat pe salopetă. Cine ştie pe unde se rătăcise. Stoe îi puse cea mai tâmpită întrebare din lume:
– Unde ai stat atâta?!
Troi se ridică fără un cuvânt şi intră în cămin. Ne lovi o linişte grea, uleioasă. Nu păţise nimic. După linişte, veni nemulţumirea. Era o persoană care nu mai avea loc în lumea noastră. Brusc.
Ne-am dus iarăşi, fără el, în galerii. Am lucrat lejeri, nu ne grăbea nimeni.
Seara ne-am aşezat la poker, deja Stoe se mutase la noi, erau în cameră patru paturi metalice, faimoasele paturi de fier, din toate spitalele şi cazărmile ţării. Şi masa la care jucam făcea parte din acelaşi tip de mobilier. Un poker ca un rottweiler pe care îl plimbi cu botniţă, să nu se ambaleze, să nu ajungem la sume prosteşti. Era o pace în cameră, ca în miezul pădurii, un miez în care se presupune că nu ajunge nici un animal.
Cum jucam, intră Troi. Sunt conspiraţii spontane, în care toţi din grup se comportă la fel, fără să se fi înţeles în prealabil. Jucam ca şi cum nu l-am fi văzut că a intrat. Stătea lipit de perete şi ne privea, privirea aceea vagă, în care laşi lumea să te pătrundă, domestică, nimic nu te supăra.
Eram cu toţii într-o pauză binevenită, ca şi alpiniştii înainte de a urca la o altă altitudine, în care aerul rarefiat nu-ţi permite decât mişcări esenţiale. Gata cu pauza, am înţeles că trebuie să urcăm mai sus când Troi zise:
– Rămânem şi pe duminică aici.
Ne-am continuat jocul, indiferenţa, ca un prosop cu care îţi ştergi transpiraţia fricii.
Joi ne-am continuat lucrul într-un calm desăvârşit, nici un incident. Am mâncat la cantină, cinci la aceeaşi masă. Seara poker. Vine vinerea. După micul dejun, Troi ne anunţă că merge la sediul intreprinderii să vorbescă la telefon cu directorul institutului nostru.
– De ce întinzi coarda? Ne-am înţeles ca oamenii, că mergem mâine acasă. Ce urmăreşti?
Ne-a întors spatele şi s-a dus la sediu. L-am aşteptat pe băncile din faţa căminului. Vine şi ne anunţă distant că nici vorbă să mergem pe mâine acasă, conducerea insistă să rămânem până terminăm lucrul.
– Măcar Stoe să plece. E ziua lui Lola.
– Mă mai gândesc.
Vine seara, cumpărăm o damigeană mare de vin şi ne aşezăm la poker. Liviu îşi aduce radioul cu el. Îl pune pe Vocea Americii. Nu mergea tare. Eram numai noi în căminul pustiu, dar fiind un post despre care se comenta numai între oameni de încredere, şi postul se asculta discret. Cred că şi în acel miez de pădure de care am amintit, Vocea Americii şi Europa Liberă ar fi avut volumul în surdină. La radio, un comentariu plictisitor despre biografia unei cântăreţe de operă, nu politică arzătoare. Jucăm la relanti, faptul că i-am pus lui Troi piciorul în prag cu „Stoe trebuie să plece” este ca o victorie pentru noi, am scăpat de escaladarea conflictului.
Jucăm, cu geamul fără perdea, plin de negrul unic al noapţii Suncusului, o localitate nu izolată de restul lumii, mai rău, o adunătură de furnici muncitoare ce produc numai caolin.
Jucăm şi intră un bărbat mic, îndesat, genul de antrenor de box.
– Ce facem, tovarăşi? Jucăm jocuri de noroc interzise şi ascultăm Europa Liberă? Pe Bucureşti se dă muzică populară.
Ca și cum radioul ar fi fost un greier sâcâietor, merse şi-l stinse.
– Jocuri de noroc pe bani.
– Nu pe bani, pe mărunţiş.
– Dacă adun tot mărunţişul de pe masă, îmi pot cumpăra o pâine, un kilogram de zahăr?
– Cine eşti, domnule?!
Antrenorul scoate o legitimaţie. Maior de securitate, Ciordoş Vasile.
Nu ne impresiona deloc.
… Când a murit tata lui Vasile, la slujba de la capătul sicriului, preotul a ţinut o predică cu un laitmotiv obsedant, pregăteşte-te, pregăteşte-te, vine moartea, trebuie să fii pregătit. Noi, de când eram adolescenţi, ne pregăteam în discuţiile noastre, pentru momentul când vom da nas în nas cu un securist…
Deşi individul acela era securistul pe care fiecare dintre noi îl aşteptam de ani de zile, eram răsuflaţi de spaime, nu ne impresiona.
– Şi ce ni-i face?
– Amendă pentru jocuri de noroc interzise şi anunţarea conducerii intreprinderii de care aparţineţi.
A doua zi veni la cămin, în camera noastră, un miliţian jovial cu mii de scuze că trebuie să ne amendeze. Jocuri de noroc. Ne completă procesele verbale şi am ieşit cu el în faţa căminului. Am stat prieteneşte de vorbă, preţ de-o ţigară, aducând în faţa lui mici critici societăţii noastre. De exemplu, la restaurant, pe lângă ce ai comandat ţi se aduce şi un peşte prăjit. El contracară, cetăţenii noştri nu ştiu ce bun aliment este peştele şi în Vest, nu poţi culege ciuperci, toate pădurile sunt particulare. Nu ai voie să calci prin ele.
Era un lucru prea grav să-i amintim de criza alimentară. I-am spus în schimb de programul televizorului. Două ore.
– Se poate?! Două ore?! exclamă el satisfăcut că discuţia ajunse aici.
Apoi se posomorî şi se uită bănuitor la noi.
– Ţi-e lene să-ţi lungeşti antena cu încă un metru? Prinzi ungurii, ruşii, bulgarii, sârbii. Ce-ţi mai trebuie?!
Ne închise gura. Înainte de-a ne despărţi se miră:
– De cafea nu m-aţi întrebat! Năutul este mai scump decât cafeaua. Dar sănătatea oamenilor este pusă pe primul plan. Există cercetări medicale.
Mai aveam în damigeană vreo trei litri de vin şi uitasem, în timp ce ne scria procesele verbale pentru amenzi, să-i oferim un pahar. Ne refuză oferta, avea probleme urgente. Pleacă miliţianul, iese din cămin Troi. Iarăşi, fără să ne înţelegem între noi, spontan, l-am luat în şuturi:
– Chiar atât de căcat nu te-am crezut. Chemi securitatea la noi!
– Ăsta ţi-e omul, un Iuda!
– Nemernic, un nemernic!
Și, lăsându-l acolo, ne-am reîntors în cameră să golim damigeana, puşi pe fapte mari, cum la o seamă de oameni le-am dat de capăt, noi crezusem că au o forţă, nişte muşchi, mari cât umbrele lor în asfinţit, dar numai cât se vedeau, erau, pe când noi creşteam, creşteam!
Aveam tren spre casă numai pe la zece. După secarea damigenei, am dat buzna în camera lui Troi şi, sub ochii lui speriaţi, i-am făcut o percheziţie în toată regula, acuzându-l că el singur şi-a ascuns borcanul, motiv să se răzbune pe noi. Nu l-am găsit. Înainte de-a lua trenul i-am strigat ironici:
– Ai grijă de ciupercile noastre, ca de ochii din cap, încă nu s-au uscat destul!
Ne-am dus apoi cu trenul de zece, acasă. Troi a rămas în Suncus. Fără noi era mort, ce să lucreze?
Când ne-am terminat treaba în Sunsus şi am ajuns la institut, am răspândit zvonul că Troi este turnător la securitate.
Peste câţiva ani am aflat că nici vorbă de aşa ceva, alţii erau, te cruceai cine. Se pare că borcanul îl luase o femeie de serviciu trimisă la cămin să ne măture camerele.
Ne-am comportat acolo, în Suncus, cu Troi, ca într-un scenariu tiranic. Este drept, nu este drept, faci cum îţi este scris.
„– Dar să-i vezi pe căcănari, ce mă mai fitileau… Că ei fac referendă pe sat ca să vadă că care e cu mine și care e peste mine, fi-le-ar mutra-n concediu și să nu să mai întoarcă… Bine, bă, zic, referendați, bă, referendați… Oua-v-ați pe voi să vă ouați, cu referendarea voastră… Și s-au pus să facă din buda lui moș Ciogârtă, aia din fundul curții, cabină de vot. Zi dă pomină, ce de m-am mai râs… Că a avut moșu pântecăraie, dar cum votase o dată nu l-au mai lăsat și a doua oară să intre, așa că a trebuit să fugă printre bostanii din grădină, să îl țină pe unul de vrej, iar de altul să se sprijine cu mâna, și-apoi ce-a făcut el acolo a fost o frumusețe, ce să vă spui?!… Dar alta fu dandanaua, că ăștia e tâmpiți și-a crezut ei că mă are pe mine, băi! Până să ajungi la buda moșului, vreau să zic la cabină, aveai de mers prin curte pe pământ moale și îmbibat cu urina calului și a vacilor. Și nu puțini au dat cu tuhăsul dă pământ de s-au scufundat cu totul în spurcăciunea aia de pișalău lunecos și mustitor de mai mare dragul… Să îi fi văzut pe urmă cum se scuturau ca puii de rață sub ploaie, împroșcându-i și pe alții din preajmă cu scârnele lor… Una peste alta, băgau câte un hârb de oală spartă în gaura de la budă, sperând că îi ia careva în samă. Io știam că, dacă le-a dat pân cap să mă suspandeze, tot o fac ei până la urmă, că nu degeaba sunt niște porcalăi… Știam și că pentru asta nu mai stau ei să numere hârburile, că nu de aia de dădeau în căcat, pe singura gaură a latrinei în care se buluceau. Dar de aia tot îmi plăcea să văd că, de vrea, de nu vrea, tot în duhoarea aia e musai să intre, ca să fie legal și în regulă, să nu zică pă urmă careva că a absentat.
Ovidiupecican's Blog 