BOKIA 2: Cap. 76. Gabinetul dă votare

„– Dar să-i vezi pe căcănari, ce mă mai fitileau… Că ei fac referendă pe sat ca să vadă că care e cu mine și care e peste mine, fi-le-ar mutra-n concediu și să nu să mai întoarcă… Bine, bă, zic, referendați, bă, referendați… Oua-v-ați pe voi să vă ouați, cu referendarea voastră… Și s-au pus să facă din buda lui moș Ciogârtă, aia din fundul curții, cabină de vot. Zi dă pomină, ce de m-am mai râs… Că a avut moșu pântecăraie, dar cum votase o dată nu l-au mai lăsat și a doua oară să intre, așa că a trebuit să fugă printre bostanii din grădină, să îl țină pe unul de vrej, iar de altul să se sprijine cu mâna, și-apoi ce-a făcut el acolo a fost o frumusețe, ce să vă spui?!… Dar alta fu dandanaua, că ăștia e tâmpiți și-a crezut ei că mă are pe mine, băi! Până să ajungi la buda moșului, vreau să zic la cabină, aveai de mers prin curte pe pământ moale și îmbibat cu urina calului și a vacilor. Și nu puțini au dat cu tuhăsul dă pământ de s-au scufundat cu totul în spurcăciunea aia de pișalău lunecos și mustitor de mai mare dragul… Să îi fi văzut pe urmă cum se scuturau ca puii de rață sub ploaie, împroșcându-i și pe alții din preajmă cu scârnele lor… Una peste alta, băgau câte un hârb de oală spartă în gaura de la budă, sperând că îi ia careva în samă. Io știam că, dacă le-a dat pân cap să mă suspandeze, tot o fac ei până la urmă, că nu degeaba sunt niște porcalăi… Știam și că pentru asta nu mai stau ei să numere hârburile, că nu de aia de dădeau în căcat, pe singura gaură a latrinei în care se buluceau. Dar de aia tot îmi plăcea să văd că, de vrea, de nu vrea, tot în duhoarea aia e musai să intre, ca să fie legal și în regulă, să nu zică pă urmă careva că a absentat.

(vine, vine, vine)

Anunțuri
Published in: on 31 Iulie 2012 at 12:07 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: STĂPÂNUL DOMENIULUI

            Telefonul întrerupse visarea tinerei palide şi încercănate care şedea în fotoliul rulant.

            – Da, draga mea, mă bucur că te aud! Pachetul, da, a sosit şi îţi mulţumesc.

            La capătul celălalt al telefonului se turuiau o grămadă de cuvinte, semn că vorbitoarea dorea să comunice deodată mai multe lucruri care se suprapuneau, se întretăiau, aşa cum ştiu numai fetele să vorbească, mult, precipitat, entuziast, dorind concomitent să informeze, să consoleze, să prezinte proiecte de vacanţe, să se confeseze, să afle.

După ce toate acestea s-au consumat în parte, s-a creat un spaţiu în care a încăput răspunsul:

            – Cum? O, da, mai bine. Pantofii roşii? Sunt aici, lângă mine. Încă n-am ieşit din casă. Ei, da, şase luni. Nu, nu-i mult pentru o paralizie. Săptămâna viitoare. Voi face primul meu drum cu pantofii cei roşii de la tine.

            Acum la celălalt capăt se depănau cuvinte prudente, cu grija celui ce străbate, sau se pregăteşte a străbate un drum riscant, luându-şi toate precauţiile să nu calce în străchini, cu alte cuvinte să menajeze, cât se poate, sentimentele celuilalt.

            – Da, ştiu. Lasă, n-o mai da după cireş, îi doresc cale bătută. Când te gândeşti că voiam o viaţă lângă el, iar el, după ce mă nenoroceşte în accidentul de maşină, nu mai vrea nici să mă vadă. Cică nu-i trebuie o nevastă şchioapă. Mărgăritare porcilor.

            Manevrează căruciorul spre fereastră. Dealul este în plin soare. Fereastra ei dă spre nord, iar dealul din faţă, firesc este expus spre sud. Acolo nu sunt umbre decât cele lăsate de pinii răzleţi şi de salcia care ascunde în parte micul eleşteu. Iarba este cosită mereu. Vin nişte lucrători care se ocupă de asta.

            Ce ştie el? Acesta-i  hobby-ul lui, a unui om care are bani suficienţi să-şi permită să reconstruiască din imaginaţie paradisul, crezând că este al lui şi numai al lui, dar iată ea stă în turnul ei de observaţie şi îi fură exclusivitatea. Se mişcă firesc pe domeniul lui cu naturaleţea celui ce se crede singur. Într-o vreme avea o pereche de căprioare. Adică un căprior şi o căprioară. Era undeva lateral o iesle mereu umplută cu fân sau iarbă. Au dispărut căprioarele, au venit poneii. Alergau liberi şi fericiţi pe întreg dealul cu coada şi coama fluturându-le în vânt. Acum are găini. Şi găinile sunt frumoase atunci când au un deal întreg la dispoziţie. Le urmăreşte încercând să ghicească logica deplasării lor precipitate, toate spre acelaşi punct, dar care, la un moment dat, brusc se răzgândesc sau uită şi se împrăştie, reluându-şi plimbarea nepăsătoare. Unele poartă pantalonaşi, precum dansatoarele de can-can  de pe vremuri: foarte bine încălţate, cu un panaş în vârful capului şi gâtul golaş. Stăpânul domeniului este un excentric. Ar fi pus pariu că nu avea nici un folos nici de pe urma găinilor, că n-a mâncat nici măcar un ou de la ele. Poate le-a pus şi câte un nume. Lou-Lou, Frou-Frou, mai ştii? Totul era doar spre încântarea ochilor săi. Cu mintea lor de găini şi cu alergatul lor hăbăuc, habar nu aveau de raiul în care le fusese dat să trăiască! Aveau o singură obligaţie, să fie frumoase când păşeau rar şi maiestuos pe lângă chiparoşii albaştri.

            În colţul din dreapta o salcie mare îşi întinde braţele-plete deasupra iazului din care răzbate arar câte un orăcăit de broscoi  bătrân. L-o fi chemând Mister Frog? În iaz se varsă o mică cascadă, un fir de apă ce se zdrobeşte de pietre şi al cărei sunet nu ajunge până la ea.

            Bărbatul înalt şi suplu, cu bustul gol, urca dealul cu mişcări de felină. Nu putea să-i desluşească chipul de la o astfel de depărtare. Coada împletită cu fire albe şi negre, lăsată pe spate, parcă era vie cum şerpuia în mers pe spatele mlădios. Ieşise dintr-una din casele de la baza dealului şi urca uşor poteca străjuită de chiparoşii albaştri, trecu pe lângă pletele sălciei, ignorând strigătul broscoiului care-i dădea bineţe. Mai sus prezentau onorul un grup de molizi argintii, strânşi umăr la umăr, ca nişte camarazi. Spre vârf poteca era gardată de limbi de ienuperi ce se întindeau pe pământ, supuşi, dar tenace.

            Se gândea că stăpânul nici nu se putea bucura de ansamblul raiului său pe care îl crease pentru plăcerea sa solipsistă într-atât cât se bucurau locatarii meschinului bloc cu vedere neîngrădită asupra domeniului, şi care, iată, se delectau gratis. Și cel mai mult se bucura ea, fiinţa paralizată într-un fotoliu rulant a cărei singură evadare era pe dealul care deşi nu îi aparţinea era al ei mai mult decât al stăpânului şi care îi oferea spaţiu, mult spaţiu pentru visare. Oare unde citise că trupului  nu-i este necesar prea mult spaţiu, ci sufletului? Aşa se gândise probabil şi bărbatul acesta, acest necunoscut inspirat, când îşi construise două case mici pe latura de jos a domeniului de o modestie surprinzătoare, în schimb pe terenul în pantă, imens, se jucase de-a designerul grădinilor celeste. Culmea ingratitudinii va fi că, atunci când va pleca definitiv de la postul ei de observaţie, nici nu-i va putea mulţumi acestui necunoscut pentru bucuria care i-o oferise fără să ştie, zilnic. Pe păşunea în pantă câte un cedrus atlantica pendula se ivea, cu crengile răvăşite, vrând cu tot dinadinsul să fie un contrapunct la vreo simetrie de tise sau de  molizi argintii. În nopţile cu lună, dealul devenea o alternanţă de lumină şi umbră, ziua, de forme şi nuanţe de verde. Iarna totul era aproape neschimbat, poate salcia mai chelea un pic şi broscoiul devenea taciturn. Cei doi trovanţi aduşi de undeva, probabil de pe Valea Lunii, opriţi în iarbă parcă din tăvălugul unui trecut fără memorie, o duceau cu gândul la istorii milenare, la aluviuni şi compresări, la concasări şi şlefuiri, la inerţii şi precipitări pe fundul unor mări dispărute.

            În timp ce stăpânul lipsea, ea veghea asupra domeniului. Răsăritul soarelui ascuţea umbrele spre vest, ca mai târziu, spre apus, aceleaşi umbre renăşteau şi se întindeau pe iarbă în sens invers. În miezul zilei umbrele se resorbeau în obiecte şi plante. Încăperile mici şi umbroase deveneau punctul de observaţie de la care fata supraveghea dealul. Deblocă roţile şi îndreptă spre bucătărie căruciorul cu luciri metalice şi roţi mari silenţioase; altă fereastră larg deschisă spre acelaşi peisaj. Acum totul era scăldat de laptele lunii. Molizii argintii băteau în albastru, ienuperii se ascunseseră în culoarea nopţii, cărarea albea în zig-zag peste păşunea pustie. În astfel de nopţi luminoase rămânea stăpâna absolută a peisajului. Se imagina într-o lungă rochie albă din fir de borangic rătăcind pe cărarea albă, îmbătată de adâncul nopţii, ca o somnambulă întinzând braţe calde în aşteptarea stăpânului care avea să apară din spatele pinilor. Visa aşa cu faţa în cadrul ferestrei, scăldată în lumina aceea care adâncea misterele şi dădea realitate irealului. Braţele lor lungi se încolăceau ca braţele unor copaci gemeni, trupurile se frângeau ca tulpini în furtună până ajungeau să se tăvălească în iarba cosită aseară, să-şi piardă minţile în miros de sânziene şi trifoi, încleştaţi rană în rană până la nebunie.

            Ziua îl căuta cu privirea, îl aştepta să treacă peste locul pârjolit din noapte, pândindu-l să vadă dacă avea vreo mică tresărire, dacă-şi aducea aminte…

            Un timp amesteca visul cu realitatea şi aţipea cu braţele căzute peste braţele fotoliului. Se trezea târziu când soarele inundase deja pajiştea şi alungase închipuirile nopţii.

            Când ploua, rătăcea singură pe cărările domeniului, ca o fantomă orfană, ştiind că nu-l va vedea pe originalul şi tainicul iubit, mângâind pletele ude ale sălciei şi dialogând cu Mr.Frog despre vreme.

            Accidentul care o imobilizase în cărucior şi-i furase o jumătate de an din tinereţea ei fără cusur, înţelegea acum, fusese preţul cu care era cumpărată luciditatea. În definitiv nici nu era un preţ prea mare. Cum ar fi fost să trăiască o viaţă lângă un om care nu-şi merita numele? Înţelesese că poţiunile amare trebuie băute dintr-o dată, chiar dacă simţi pe moment că ai să mori; că n-ai murit între fiare cu membrele zdrobite, dar vei muri acum deîndată din ruptură de cord. Recuperarea se făcea pe toate planurile: recuperarea fizică din resursele sădite adânc la începuturi, recuperarea sufletească venise mult mai uşor, graţie tocmai poţiunii amare băute dintr-o sorbitură.

            Într-o zi, fata părăsi fereastra, se ridică din fotoliul rulant, se încălţă cu pantofii roşii şi părăsi definitiv postul de observaţie al splendidului peisaj. Poate că paşii i s-au încrucişat cu cei ai stăpânului domeniului fără să-l recunoască, iar el nu a aflat niciodată cum a devenit iubitul imaginar al unei necunoscute, din miezul iernii până în miezul verii anului două mii şi ceva.

 

Nota editorului: fotografia o reprezintă pe jurnalista Diana Dicu într-un scaun cu rotile. De menționat că D.D. nu este o persoană cu nevoi speciale, fotografia referindu-se la conținutul unei emisiuni pregătite de ea. (O.P.)

Published in: on 30 Iulie 2012 at 9:22 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (11): Nopțile Suncusului

   Sunt localităţi în care odată ajuns, te schimbi. Cum ai pica într-o oglindă defectă, ce-ţi îngustează fruntea, îţi măreşte nasul, bărbia, semeni cu tine dar eşti caricatura ta. Aşa am păţit şi noi când am ajuns la Suncus.

   Lola îl rugă pe Troi să stea în aceeaşi cameră cu Stoe şi să-l supravegheze. De la o vreme Stoe bea exagerat, nu se putea opri şi, aşa spera Lola, că dacă pleacă de-acasă, schimbă mediul, îşi revine, mai ales alături de Troi, care nu era băutor. O cameră o ocupară ei doi, şi altă cameră, noi, adică eu, Liviu şi Vasile.

   În jurul Suncusului sunt păduri seculare, pline de ciuperci. Într-o singură după-amiază am cules, fiecare, câte un sac mare de ciuperci. Am avut saci de plastic, de-abia i-am cărat în spate până la căminul unde am fost cazaţi. Am tăiat ciupercile felii şi le-am tras pe aţe.

   Cum era un cămin vechi, în semiparagină şi numai noi eram în el, n-am avut reţineri, am bătut în camere şiruri de cuie pe pereţi ca să le întindem la uscat.

   Care este obsesia legată de ciuperci? Cât ai fi de bun cunoscător, le arunci pe cele ce seamănă într-un fel cu cele otrăvitoare. Nu rişti. Troi însă, culese şi oici albastre şi oici roşii şi nişte hribi suspecţi cu puncte negre. Noi am cules numai gălbiori şi hribi curaţi.

   Cum nu aveam problemele lui Stoe, seara ne-am pus la o masă împărătească cu tocană de ciuperci şi  vin de casă, cumpărat de la un om, gard în gard cu căminul. Stoe, aşteptă să adoarmă Troi şi pe la miezul nopţii, veni la noi în cameră, cu capul între umeri, ca un cîine bătut. I-am turnat şi lui un pahar de vin, pe care îl bău cu sorbituri mici, ca pe un bidonel de apă, singurul pe care îl ai la dispoziţie pentru traversarea Saharei. Ni se plânse că nu suporta mirosul de ciuperci tăiate, şi că multe dintre cele culese de Troi se înegriseră. Şi la noi în cameră nu se mai vedea tavanul de atâtea şiruri de aţe, dar nu se alteraseră nici una.

    A doua zi, dimineaţa, nici Stoe nici Troi nu dădură semne de viaţă. Mergem în camera lor. Dormeau tun, într-un miros ascuţit de ciuperci putrede.

 – Noi am băut şi voi v-aţi îmbătat!

Se ridicară, întradevăr, ca beţi, îi durea capul îngrozitor. I-am dus afară, la intrarea în cămin erau două bănci faţă în faţă.

 – Vă rog, luaţi toate porcăriile din camera mea şi aruncaţi-le! exclamă Troi.

 –  Dar nu sunt stricate toate! protestă Stoe.

 –  Nici o vorbă. Aruncaţi-le pe toate. Ne facem de râs pe-aici că murim otrăviţi. Aruncaţi-le şi pe-ale voastre!

  – Vezi-ţi de treabă, ale noastre sunt albe, mai mare dragul cum miros.

Un mic fulger albastru în ochii lui Troi.

I-am aruncat ciupercile în râpa pârâului ce trecea prin spatele căminului. Stoe şi le aduse pe-ale lui în camera noastră.

   După masă, că mâncam la cantina din incinta intreprinderii miniere, i-am propus lui Troi să-i culegem alte ciuperci. A refuzat. Treaba lui.

   Noi,  am mers după alte ciuperci pe care le-am înşirat fără frică  pe coridorul lung al căminului, ce avea la un capăt  o baie cu duşuri, funcţionale.

   Troi mânca dimineaţa şi seara doar câte o felie de franzelă unsă cu unsoare.

   Pe la zece seara vine la noi Stoe.

   – Măi, care i-aţi luat lui Troi borcanul de unsoare?

   – Tu eşti nebun?

   – I-a dispărut borcanul. Nu faceţi glume proaste. Daţi-mi-l -, şi Stoe ne privi cu ochii umeziţi de lacrimi.

    – Stoe, ne jurăm pe ce avem mai scump că nimeni nu se joacă în timpurile ăstea cu mâncarea omului. Suntem prietenii tăi!

   Am mers cu toţii dimineaţa la Troi, după detalii.

    – Unde îl ţineai?

    – Pe marginea geamului.

    Cele două camere din căminul pustiu erau la etajul unu. Dacă borcanul căzuse în bălăriile din spatele căminului? Am coborât acolo. Nici urmă de cioburi.

   Seara, l-am chemat pe Stoe la poker. Veni înfrânt.

   … De la cei mai mărunţi la cei mai mari, şefii din socialism aveau ceva sacru în ei. Şi misterios.  Nu ştiai pe ce criterii i-a ales partidul să-i comande pe ceilalţi oameni. Partidul, într-adevăr, nimic exagerat, îl percepeam ca pe o entitate cu intuiţii divine, când îi pronunţai numele nu te gândeai la oameni, şi la ceva ce ţine de înalt, la culoarea albastră ori la nişte piscuri de munţi.

   Cu ce veste prăpăstioasă veni Stoe la noi? Troi nu ne lasă să plecăm sâmbătă acasă.

   – Duminică, Lola îşi ţine ziua. Mie nu-mi pasă. Sâmbătă plec.

   Mergem la Troi.

   – Cum ne-am înţeles? Sâmbătă mergem şi revenim luni cu trenul de şase.

   Troi, indiferent ca o stâncă.

   – Nu merge nimeni.

   Ne-am uitat unii la alţii şi am zâmbit, traversaţi de un calm, numai aşa pot să-i zic, criminal.

   – Bineee… – am zis şi-am ieşit în faţa căminului, la cele două bănci.

   Un cer aşa de negru ca deasupra Suncusului, noi nu mai văzusem. Puzderie de stele, dar cerul, negru, negru negru!

   – Nenorocitul ăsta îşi bate joc de toată lumea!

   În vieţile noastre nu ne-am revoltat, vizibil, public, decât în cadru organizat, la mari manifestaţii, şi atunci, doar împotriva capitalismului.

   Troi depăşise orice urmă de bun simţ. Stoe propuse să facem o tocăniţă de ciuperci şi în porţia lui Troi să băgăm două otrăvitoare, cât s-ajungă la spital.

   – Ce, fără el nu ne putem continua munca pentru care am venit aici?

   – Şi dacă moare?

   – Îl ducem acasă într-un sicriu cu două uşi, cum am văzut în America. La ultima vizită, se deschide numai uşa de deasupra, să-l vezi ca în poza de paşaport, bust.

   A doua zi ne-am împărţit în două echipe. Stoe cu Troi au intrat într-o galerie veche, nemaifolosită de zece ani. Galeria mergea dreaptă cale de aproape un kilometru până la o ramificaţie, de unde cei doi trebuiau să se apuce de măsurat nişte distanţe prin alte galerii adiacente. Ne-am înţeles că facem joncţiunea, cum noi veneam din direcţie opusă, pe galeria principală, cam în jurul orei unu. Ajungem la punctul unde trebuia să ne întâlnim cu ei, stăm şi-i aşteptăm până la trei, mai stăteam, dar  aproape că ni se stingeau lămpile de miner. Ieşim afară. Chiar la gura galeriei era un chioşc. Eram nervoşi, îngrijoraţi. Ne-am interesat de la vânzătoarea chioşcului de unde facem rost de ceva tărie. Ştia cine suntem şi de ce venisem în Suncus, aşa că ne-a dat fără probleme un litru de ţuică extrem de rară, din pere păduree. Am început sticla în spatele unui transformator electric, mare cât un buldozer, stând pe nişte lăzi goale de dinamită. Din când în când, unul dintre noi ieşea de după transformator să vadă dacă apar cei doi.

Cine iese senin, din galeria principală? Stoe.

 – Măi, da Troi unde-i?

 – Nu-i aici?!

 – Tu îl vezi? Nu-i.

 – N-a ieşit?!

 – Pe noi ne întrebi?!

 – L-am lăsat cu aparatul la intersecţie. Eu m-am dus la borna veche. Mi-a făcut semn cu lampa că a dat viză, şi cum ştiam o scurtătură, pe marginea benzii, am urcat pe-acolo.

 – I-ai spus să nu te aştepte?

 – Nu.

 – Du-te atunci după el.

 – Nu mă duc.

– Nici noi nu mergem.

I-am dat şi lui o gură de ţuică. Trece un ceas.

– Du-te, mă, Stoe, după el!

– Din partea mea steie acolo până i-a creşte barba de-un cot!

Și Stoe o luă către cămin.

Era deja către asfinţit. Un soare neverosimil de alb, apatic.

 – Ce facem? Mergem după el, nu mergem?

 – Prânzul l-am pierdut. Haideţi să ne facem ceva de mâncare.

 Vasile face la cameră pe bucătarul,  găteşte nişte varză cu slănină.  Troi nu apare. Iarăşi cerul, hăul acela negru şi în locul lui Troi, printre noi se strecoară nişte liane invizibile, reci ca gheaţa.

   În dimineaţa următoare ne-am grăbit să mergem după Troi, dar când am ieşit din cămin, el şedea  pe bancă. Pierdut. Părăsit. Cu noroi uscat pe salopetă. Cine ştie pe unde se rătăcise. Stoe îi puse cea mai tâmpită întrebare din lume:

 – Unde ai stat atâta?!

   Troi se ridică fără un cuvânt şi intră în cămin. Ne lovi o linişte grea, uleioasă. Nu păţise nimic. După linişte, veni nemulţumirea. Era o persoană care nu mai avea loc în lumea noastră. Brusc.

    Ne-am dus iarăşi, fără el, în galerii. Am lucrat lejeri, nu ne grăbea nimeni.

   Seara ne-am aşezat la poker, deja Stoe se mutase la noi, erau în cameră patru paturi metalice, faimoasele paturi de fier, din toate spitalele şi cazărmile ţării. Şi masa la care jucam făcea parte din acelaşi tip de mobilier. Un poker ca un rottweiler pe care îl plimbi cu botniţă, să nu se ambaleze, să nu ajungem la sume prosteşti. Era o pace în cameră, ca în miezul pădurii, un miez în care se presupune că nu ajunge nici un animal.

   Cum jucam, intră Troi. Sunt conspiraţii spontane, în care toţi din grup se comportă la fel, fără să se fi înţeles în prealabil. Jucam ca şi cum nu l-am fi văzut că a intrat. Stătea lipit de perete şi ne privea, privirea aceea vagă, în care laşi lumea să te pătrundă, domestică, nimic nu te supăra.

   Eram cu toţii într-o pauză binevenită, ca şi alpiniştii înainte de a urca la o altă altitudine, în care aerul rarefiat nu-ţi permite decât mişcări esenţiale. Gata cu pauza, am înţeles că trebuie să urcăm mai sus când Troi zise:

 – Rămânem şi pe duminică aici.

Ne-am continuat jocul, indiferenţa, ca un prosop cu care îţi ştergi transpiraţia fricii.

   Joi ne-am continuat lucrul într-un calm desăvârşit, nici un incident. Am mâncat la cantină, cinci la aceeaşi masă. Seara poker. Vine vinerea. După micul dejun, Troi ne anunţă că merge la sediul intreprinderii să vorbescă la telefon cu directorul institutului nostru.

 – De ce întinzi coarda? Ne-am înţeles ca oamenii, că mergem mâine acasă. Ce urmăreşti?

Ne-a întors spatele şi s-a dus la sediu. L-am aşteptat pe băncile din faţa  căminului. Vine şi ne anunţă distant că nici vorbă să mergem pe mâine acasă, conducerea insistă să rămânem până terminăm lucrul.

 – Măcar Stoe să plece. E ziua lui Lola.

 – Mă mai gândesc.

   Vine seara, cumpărăm o damigeană mare de vin şi ne aşezăm la poker. Liviu îşi aduce radioul cu el. Îl pune pe Vocea Americii. Nu mergea tare. Eram numai noi în căminul pustiu, dar fiind un post despre care se comenta numai între oameni de încredere, şi postul se asculta discret. Cred că şi în acel miez de pădure de care am amintit, Vocea Americii şi Europa Liberă ar fi avut volumul în surdină. La radio, un comentariu plictisitor despre biografia unei cântăreţe de operă, nu politică arzătoare. Jucăm la relanti, faptul că i-am pus lui Troi piciorul în prag cu  „Stoe trebuie să plece” este ca o victorie pentru noi, am scăpat de escaladarea conflictului.

Jucăm, cu geamul fără perdea, plin de negrul unic al noapţii Suncusului, o localitate nu izolată de restul lumii, mai rău, o adunătură de furnici muncitoare ce produc numai caolin.

   Jucăm şi intră un bărbat mic, îndesat, genul de antrenor de box.

 – Ce facem, tovarăşi? Jucăm jocuri de noroc interzise şi ascultăm Europa Liberă? Pe Bucureşti se dă muzică populară.

Ca și cum radioul ar fi fost un greier sâcâietor, merse şi-l stinse.

 – Jocuri de noroc pe bani.

 – Nu pe bani, pe mărunţiş.

 – Dacă adun tot mărunţişul de pe masă, îmi pot cumpăra o pâine, un kilogram de zahăr?

 – Cine eşti, domnule?!

Antrenorul scoate o legitimaţie. Maior de securitate, Ciordoş Vasile.

Nu ne impresiona deloc.

… Când a murit tata lui Vasile, la slujba de la capătul sicriului, preotul a ţinut o predică cu un laitmotiv obsedant, pregăteşte-te, pregăteşte-te, vine moartea, trebuie să fii pregătit. Noi, de când eram adolescenţi, ne pregăteam în discuţiile noastre, pentru momentul când vom da nas în nas cu un securist…

  Deşi individul acela era securistul pe care fiecare dintre noi îl aşteptam de ani de zile, eram răsuflaţi de spaime, nu ne impresiona.

 – Şi ce ni-i face?

– Amendă pentru jocuri de noroc interzise şi anunţarea conducerii intreprinderii de care aparţineţi.

A doua zi veni la cămin, în camera noastră,  un miliţian jovial cu mii de scuze că trebuie să ne amendeze. Jocuri de noroc. Ne completă procesele verbale şi am ieşit cu el în faţa căminului. Am stat  prieteneşte de vorbă, preţ de-o ţigară, aducând în faţa lui mici critici societăţii noastre. De exemplu, la restaurant, pe lângă ce ai comandat ţi se aduce şi un peşte prăjit. El contracară, cetăţenii noştri nu ştiu ce bun aliment este peştele şi în Vest, nu poţi culege ciuperci, toate pădurile sunt particulare. Nu ai voie să calci prin ele.

Era un lucru prea grav să-i amintim de criza alimentară. I-am spus în schimb de programul televizorului. Două ore.

 – Se poate?! Două ore?! exclamă el satisfăcut că discuţia ajunse aici.

Apoi se posomorî şi se uită bănuitor la noi.

 – Ţi-e lene să-ţi lungeşti antena cu încă un metru? Prinzi ungurii, ruşii, bulgarii, sârbii. Ce-ţi mai trebuie?!

Ne închise gura. Înainte de-a ne despărţi se miră:

 –  De cafea nu m-aţi întrebat! Năutul este mai scump decât cafeaua. Dar sănătatea oamenilor este pusă pe primul plan. Există cercetări medicale.

 Mai aveam în damigeană vreo trei litri de vin şi uitasem, în timp ce ne scria procesele verbale pentru amenzi, să-i oferim un pahar. Ne refuză oferta, avea probleme urgente. Pleacă miliţianul, iese din cămin Troi. Iarăşi, fără să ne înţelegem între noi, spontan, l-am luat în şuturi:

 – Chiar atât de căcat nu te-am crezut. Chemi securitatea la noi!

 – Ăsta ţi-e omul, un Iuda!

 – Nemernic, un nemernic!

   Și, lăsându-l acolo, ne-am reîntors în cameră să golim damigeana, puşi pe fapte mari, cum la o seamă de oameni le-am dat de capăt, noi crezusem că au o forţă, nişte muşchi, mari cât umbrele lor în asfinţit, dar  numai cât se vedeau, erau, pe când noi creşteam, creşteam!

   Aveam tren spre casă numai pe la zece. După secarea damigenei, am dat buzna în camera lui Troi şi, sub ochii lui speriaţi, i-am făcut o percheziţie în toată regula, acuzându-l că el singur şi-a ascuns borcanul, motiv să se răzbune pe noi. Nu l-am găsit. Înainte de-a lua trenul i-am strigat ironici:

– Ai grijă de ciupercile noastre, ca de ochii din cap, încă nu s-au uscat destul!

    Ne-am dus apoi cu trenul de zece, acasă. Troi a rămas în Suncus. Fără noi era mort, ce să lucreze?

   Când ne-am terminat treaba în Sunsus şi am ajuns la institut, am răspândit zvonul că Troi este turnător la securitate. 

   Peste câţiva ani am aflat că nici vorbă de aşa ceva, alţii erau, te cruceai cine. Se pare că borcanul îl luase o femeie de serviciu trimisă la cămin să ne măture camerele.

   Ne-am comportat acolo, în Suncus, cu Troi, ca într-un scenariu tiranic. Este drept, nu este drept, faci cum îţi este scris.

Published in: on 30 Iulie 2012 at 9:17 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

INEDIT! Poetul Ioan ALEXANDRU în 2 epistole de tinerețe (comentate și editate de Maria & Grigore CROITORU (2)

         Încheiam scurtele consideraţii despre scrisoarea I cu un proverb românesc referitor la dragostea scurtă. Adăugăm la începutul acestor consideraţii încă două proverbe româneşti, care exprimă foarte bine frământările îndrăgostitului: Că iubirea e de pară, / Te arde şi te omoară  şi Rara întâlnire e mai cu iubire.

         Zicem îndrăgostitului doar, căci, se pare, draga lui „neînţeleasă” nu răspunde nu numai scrisorii anterioare, ci şi sentimentului năvalnic din sufletul său. Au trecut aproape două săptămâni de zile de la prima scrisoare (el vorbeşte de două scrisori!) şi „ochii tăi nu se învrednicesc a îngăima câteva realităţi pe hârtie în numele meu?” se întreabă tânărul îndrăgostit. În natură s-au produs atâtea schimbări (florile, zmeura, grâul, luna) în acest interval, numai ea nu dă niciun semn de schimbare. Încearcă să-i găsească o scuză ( „poşta este o instituţie coruptă”) şi o roagă să dea un semn de viaţă, adică să-i scrie despre ce vrea şi mai ales despre ce doreşte. Această dorinţă este repetată de câteva ori în cuprinsul scrisorii.

         Dar, iată integral scrisoarea celui care în acea perioadă făcea doar „divagaţii poetice”, neştiind nici el că va deveni un mare poet şi va închina iubirii cunoscutele Imne:

 

 23 VII 62

   „Draga mea neînţeleasă,

         La culme sunt indignat. De ce ochii tăi nu se învrednicesc a îngăima câteva realităţi pe hârtie în numele meu?

         Florile noastre desigur au fost cosite sau au îmbătrânit de-atâta soare, zmeuza voastră s-o fi terminat, grâul din grădină o fi copt, luna ce atunci (ce mult e de-atunci) era nouă acum e veche de tot, şi tu de câte ori nu ţi-ai cufundat braţele în apă rece pentru a începe o nouă zi? Te supără sinceritatea mea? Să nu fi primit cele două scrisori trimise de mâna mea? Atunci poşta e o instituţie totalmente coruptă.

         Scrie-mi măcar din politeţe dacă nu din alte pricini, sau pune-o pe Maria să-mi scrie că tu eşti bolnavă de o neînţeleasă subestimare sau cine ştie ce.

         Să zicem că poşta e o instituţie coruptă şi că tu nu eşti de vină.

         Eu sânt foarte sănătos. Lucrez cum poate niciodată în viaţa mea (pe plan intelectual) şi fie binecuvântată întâlnirea noastră. Nici nu-ţi poţi imagina cât m-am schimbat. Fireşte o schimbare interioară.

         Nu te mai înspăimânt (poate) cu pretinse divagaţii poetice. Încăodată, romantism e realitate înafară, şi eu sânt cu totul la obiect.

         Dumitru ( Mureşan, fratele Profirei şi al Mariei, viitorul poet, – n. m., Gr. M. C.) mi-a scris de la mare în înţelesul lui Hemingway „La mare”.

         Aici noaptea ascult muzică destul de bună şi nopţile în general sunt foarte plăcute.

         E luna stelelor multe şi a liniştii totale. Ziua e prea mult soare şi gălăgii sparte.

         Te rog să-mi mai trimiţi, dacă vrei, o poză. Tu ai ochi de „calmuc”, da?

         Scrie-mi despre tine, ce vrei tu şi mai ales ce doreşti tu.

         Am să te-nţeleg totalmente, fată neagră ce eşti!

         Surorile tale ce mai fac? Taicăl tău face cor şi mama de mâncare, da?

         Tu citeşti şi nu te gândeşti la mine deloc.

         Te sărut cu drag ca de atâtea ori de când nu te-am mai văzut.

         Te rog frumos scrie-mi, nu sânt răutăcios? Ce se desprinde din scrisorile mele?

         Sper să se reabiliteze instituţia poştă telegraf telefon radio.

                                                        Cu stimă totală

                                                                      Ion Al.

                         Adresa din nou:

                                                     Şandor Ion

                                                     Sat. Topa Mică nr. 30

                                                     Rn. Huedin

                                                     Reg. Cluj

                                                                 Au transcris cu fidelitate,

                                                                                 Maria şi Grigorie Croitoru, Aluniş

PASTEL

E o-nsetare sumbră

Cresc toate în penumbră

 

Perdele diafane

Ascund scene mundane

 

Răcoarea e fierbinte

Sunt toate ca-nainte

Merg toate înainte

Published in: on 25 Iulie 2012 at 5:40 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

INEDIT! Poetul Ioan ALEXANDRU în 2 epistole de tinerețe (comentate și editate de Maria & Grigore CROITORU

Modeste întregiri la biografia lui Ioan Alexandru

         Ioan Alexandru, cunoscutul poet, publicist, eseist, traducător şi, după 1990, om politic, a trăit la începutul tinereţii o frumoasă poveste de dragoste, într-un sat românesc de pe Someş.

         În perioada studiilor din oraşul Cluj, între Ioan Alexandru, viitorul poet, autorul Imnelor (Imnele bucuriei – 1973, Imnele Transilvaniei – 1976, 1985, Imnele Moldovei – 1980, Imnele Ţării Româneşti – 1981, Imnele iubirii, 1983, Imnele Putnei – 1985, Imnele Maramureşului – 1988)  şi Dumitru Mureşan, tot viitor poet (vol. publicate: Nebuloasa crabului – 1968, Orologiul din oglinzi – 1975, Despre melancolie –1981, Lira meditativă – 1998), s-a înfiripat o prietenie trainică, care a durat până în anul 2000, când cel despre care vorbim a părăsit această lume. Prietenia lor l-a adus pe Ioan Alexandru în casa învăţătorilor Vasile şi Ecaterina Mureşan din satul Aluniş, un sat românesc vechi (atestat la anul 1246) de pe Someşul Mijlociu. Aici, avea să cunoască pe cele trei surori ale prietenului său: Profira, Olimpia şi Maria, care întruchipau, fără exagerare, frumuseţea şi gingăşia feminină.Vă spune cel ce le-a cunoscut în acea perioadă atât de bine, încât cea mai mică dintre aceste frumuseţi i-a devenit tovarăşă de viaţă.

         Ioan Alexandu avea atunci 21 de ani (n. 25 dec. 1941), iar fetele erau foarte apropiate ca vârstă. Era în iulie 1962: vară, soare, cald, Someş, apă, baie, nopti mirifice, plimbări nocturne, lună, licurici. La această vârstă şi în această ambianţă vine şi dragostea. Mai întâi, i-a prins licurici în păr Mariei, cea mai mică dintre surori, dar, în cele din urmă s-a decis să atace citadela care, cu siguranţă, îl atrăgea: fata cu ochi de calmuc, o frumuseţe ciudată şi o inteligenţă sclipitoare. Aceasta era Profira Mureşan, cea mai mare dintre surori.

         Cei doi au stat „faţă în faţă” şi şi-au spus numai ei ştiu ce cam o săptămână de zile, Ioan Alexandru fiind nevoit să plece, îndatoririle chemându-l. Au continuat comunicare prin scrisori, două dintre cele scrise de poet găsindu-le recent, din întâmplare. Se pare că fata n-a răspuns cum s-ar fi aşteptat tânărul îndrăgostit. Lăsăm la o parte speculaţiile şi transcriem prima scrisoare adresată Profirei Mureşan:

11 VII 62

                                                      „ Draga mea Profira,

         Sânt convins, draga mea, că tu ştii exact ce se întâmplă cu mine acum când îţi scriu, după cum ştiai când stăteam faţă în faţă (adesea vorbele, spusele tale inteligente erau total o prelungire a gândurilor mele).

         În scrisorile pe care voi continua să ţi le trimit, voi fi foarte sincer şi adevărat pentru că între noi nu trebuie să se strecoare o umbră de convenţionalism. De ce? Prieteniile trainice, numai astfel se pot consolida.

         Mă gândesc la tine, a nu ştiu câta oară. De-aici de departe te văd mai bine. Vrei să-ţi spui cum eşti? Ochii, şi iar ochii liniştiţi şi tulburători, buzele pe care poate am uitat un semn (pretext pentru a mă întoarce să-l iau îndărăt), mâinile, mersul, coama ta neagră; îmi ajungi până la gât.

         La cine te uiţi în lipsa mea? Eu mă uit în poză.

         Aseară am văzut un film prost, dar căruia i-am iertat toate neajunsurile nu ştiu de ce.

         La redacţie azi am fost foarte distrat şi acuma după masă îţi scriu, după un lung timp de gândire „raţională” cum spui tu.

         Cred că peste o săptămână plec acasă (oricum nu prea e clar deocamdată ce fac) aşa că dacă ai bunăvoinţă aştept prima, de la tine, scrisoare.

         Încă nu te-am destăinuit nimănui, deşi prietenii mei, au fost deja salutaţi (de mine).

         În astă seară mă voi duce „probabil” la un nou film cu siguranţă slăbuţ pentru că mai bune nu sânt.

         Vezi cum am scris? Pe jumătate pagina drept pe cealaltă înclinat. Sânt cam neglijent.Iartă-mă.

         În scurt timp ne vom revedea, deocamdată prin scrisori. Salutări alor tăi!

         Îţi scriu nişte ritmuri rimate. Ce-mi cam bat în auz de când ne-am despărţit:

                                                 Mi-e tâmpla încă fierbinte şi ochii

                                                 Încă-mi scânteie prelung în orbite

                                                 Şi faţa mi-e neagră de privirile tale

                                                 Şi mâinile tulburi, tâmpite.

                                         Cum să îţi spun? Tu eşti prima furtună

                                         Ca un trăznet ivită în sufletul meu

                                         Prin fiece umbră plăcută, pe stradă trecută

                                         Sufletul meu sincer te cheamă mereu.

         Îţi repet. Tu eşti o fată gravă. Celeia care eşti mă plec şi te sărut cu drag, draga mea mică de undeva dintre păduri.

         Astă seară dacă te vei uita la semilună cu siguranţă ai să mă vezi.

                                                 Adresa mea este:

Şandor Ion

sat Topa Mică Nr. 30

raion Huedin

reg. Cluj

Al tău prieten

 Ion Al.

         Îmi scrii, nu-i aşa? Poate vei spune „probabil”. 

          Au consemnat cu sinceritate şi fidelitate, conştienţi că „dragostea scurtă e cu suspin lung”,

         M.C. & G.C.

BOKIA 2: Cap. 75. Circumscripția

… Pe urmă unu s-a întors și după Trila și mi-a luat-o. Bine a făcut, că o omoram altfel, că nu mai voia să știe de lege. Nu mă mai asculta… Drum bun și cale sprâncenată! Și-atunci m-au suspandatără și pe mine, că cică nu poți fi primar dacă n-ai săteni. Dar ce, dacă au plecat damblagiii satul s-a desființat? Păi erea sat încă de pe vremea lui Boros Pista și a lui Fane Babanul, istorie tată, nu baliverne!… Dar n-au vrut să știe de asta, li se fâlfâie lor de istorie și de sat. M-au suspendatără din lipsă de circumscripție, auzi acolo… Păi dacă nu aveam circumscripție mă alegea omenirea de primar la noi la Potmoliș? Aiurea, bă! La ăștia nu le place legea, vă spun io. Păi ce să le placă la ea, dacă nu e ca ei?! Dacă ar fi ca ei n-ar mai fi lege. Nu? Auzi acolo, n-am circumscripție… Ăștia sunt și rasiști: are vreo importanță dacă aș fi sau nu circumscris?!…”

În fața cuvântului necunoscut, unul dintre băieți nu mai putu răbda, și îl întrebă: „- Nea Suspendache, pe bune, cum vine aia să fii circumscris?” „- Adică să te ții de satul din care ești?”, încercă Ilie, căruia erecțiile spontane, vizibile prin pantalonii scurți, îi aduseseră printre ceilalți janghinoși porecla glorioasă de Deampicioare. Până să riposteze însă cel ce întrebase, căruia îi ziceau Julă, știau ei de ce, Suspendache le-o tăie scurt. „- Bă, v-am zis că mucles!… Să fii prost, zău că nu-i dăștept! Comanda la mine și ciocu scurt. Să fii circumscris e să fii de jur împrejur…” „- Cu gard, care va să zică?”, se miră, cu jumătate de gură, Julă, frapat de ce simplu era totul. „- Cu gard e capul tău!…”, aprobă mentorul, făcându-i pe ceilalți să hăhăie scurt, mai mult în ei.

(ce vine, vine)

Published in: on 24 Iulie 2012 at 9:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (36)

Sub plasticul transparent al stației putea fi improvizată o pauză necesară. De acolo, dintr-un soi de semi-izolare, lucrurile puteau arăta diferit. Cel puțin se putea compara și afla dacă trepidația avea legătură cu ce se petrecea sub cer sau numai cu ce urca din sine… Lucrurile nu îi erau deloc limpezi și simțea o nevoie imperioasă să le înțeleagă, pentru a le putea metaboliza, în felul lui. Nu neapărat să le explice, înțelegerea putea surveni și altfel, pe calea unor culori, a unor imagini interne fulgurante. Putea înțelege cu inima, cu viscerele, cu o vibrație scurtă pe care stomacul să o transmită degrabă antegrațelor, ridicându-le insesizabil, pe sub cămașă, perii.

Era totul altfel decât în felul știut. Cerul se înălța, continua să devină mai vast și mai îndepărat. Casele și copacii se repoziționau, întorcându-se cumva în jurul propriei axe fără a se clinti, totuși. Apărea însă o răsucire interioară, o tensiune și o crispare, tot așa cum i se întâmpla lui atunci când încerca să se relaxeze și constata că, de fapt, răsucirea din el continuă, se întinde până la a deveni dureroasă.

Între timp, norii se îmbulzeau unul într-altul și ar fi putut jura că vede cum din ei începe să curgă un firicel subțire, dar tot mai gros cu fiecare clipă, de aer dur, îndreptat ca un sfredel spre pământ, dobândind consistență, răsucindu-se și făcându-și jocurile în toate direcțiile, pentru a se aduna apoi din nou, pornind cu furie către oraș.

Închise o clipă ochii, oprindu-se, spre a vedea dacă totul încetează. Acum însă auzea bâzâitul, aproape zbârnâitul străzii încordate în ea însăși, așteptând ceva eliberator. Acel ceva lua îndărătul pleoapelor lui forma clară a unui nor de lumină albă, aprroape densă până la materialitate, care se apleca peste case, pomi, bitumul străzii și mașinile parcate, alergând peste ele și ștergându-le pe toate cu obrazul lui. Acel obraz luminos pe care el, poate, îl vedea fără să existe cu adevărat, aducea cu sine praf, mirosuri diverse, amestecând un iz de benzinpă și iarbă, de bulgări de pământ și hârtie unsuroasă, dar mai ales înviora totul cu un val scurt ca o rafală de temperatură mai scăzută, o mângâiere răcoroasă și împrospătătoare…

Deschizând ochii, Mob făcu un pas, apoi altul, așezându-se îndărătul peretelui de plexiglas, punând între el și circulația intensă a aerului din acel moment o transparență rezistentă, un obstacol aproape invizibil.

(va urma)

Published in: on 23 Iulie 2012 at 11:47 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 74. Jelania

„- Păi io, până ce că eream care să mă suspandeze pe mine, am fost șef de post, șef de garnizoană și primar la noi în sat, la Potmoliș, bă! Voi ce-ați crezut?! Că ne jucăm acilea? Io stau pe grămada asta de pământ cu iarbă că așa vrea mușchii mei, nu că n-am unde. Io-s un om liber, bă, și n-am treabă cu nimeni. Ba, drept să spui, am și io treabă cu careșiva. Ăia care încalcă justiția mă calcă pe rânză și nu-i suport. La mine justiția e justă, bă, și n-avem ce discuta mai mult. Ai călcat, ai zburat!… Le-am zis-o și la consilieri, și la ăia de-i băteam seara, la secție, să mă mai răcoresc, și i-am raportat-o și muierii mele, Trila lui Ciușcă, dupe tată, să nu zică că nu știe. Pentru mine toți sunt una, nu fac diferența. Poa să fie și nevastă-mea, că o ard de nu se vede, dacă încalcă legea. Și legea, să fie cât se poate de clar, să n-avem vorbe și să nu găsim cusururi: legea sunt io! M-ai contrazis, te-am atins! Ce mai tura-bura, uite popa, nu e popa?!… De lege să nu se atingă nici unul, că l-am spart. Păi nu se poate așa, ca-n țara lui Papură Vodă! Ca primar, nici io nu m-am atins de ea, măcar o dată… O ocoleam cum puteam, și zău că nu mi-era ușor… Ba pe stânga, ba pe dreapta, ba pe sub gard, ba peste gard… Ăștia de-acum pun tot felul de piedici, domne, te tratează ca pe-o armă de vânătoare. Da pe mine nu m-au putut da de pământ, mama lor de nevrednici care încalcă legea de n-ascultă ce zic io… Că la țară la noi nu poți: ori fac toți ca unu, ori nimic… Iar acela unu sunt io, măi! Când au văzut că n-o mai scot la capăt cu mine, toți căcănarii de săteni de sub ordinea mea au întins-o. Tiii! Occident, băiete! P-aici ți-e calea!… Și s-au tot dus, de-am rămas io singur, cu Trila mea.

(mai vine și continuă)

Published in: on 23 Iulie 2012 at 10:56 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 73. Impresie

Cât erau ei de şuţi, de şmenari şi de papagali, băietanii din jur tot făcură ochii mai mari, holbându-i corespunzător, când l-au auzit pe Moş Suspendache cum patina pe vorbe, ştiind şi să le mulgă şi să le pompeze, şi să le şuiere, şi să le tune. Era de-acum o buimăceală pe capul lor, de n-aveai taine… Când părea c-au înţeles ceva, le cădea în cap o vagă ameninţare, care-i punea la respect. Când să devină apăsătoare, ameninţarea dispărea după o perdea de fum, o glumă, un tras cu ochiul, o chemare la complicitate, un carusel de intenţii, sentimente, escrocherii simple şi elegante, cu scuipatul direct în mutră, şi cerşeli guduroase, de căţel care îşi scutură blana udă în ciorba din care vrei să înfuleci.

Era, în curticica aia pidosnică un regal de nemaivăzut. Părea că asul aşilor, regele regilor în materie de retorică, oralitate, râgâială şi damf a poposit, fără să anunţe în prealabil, într-o şură cu păduchi, lansând aşa jerbe, de parcă nici nu mai simţeai împunsăturile micilor lighioane şi acceptai ca de la sine să fii parazitat. Când trăieşti la limita dintre palma ta şi buzunarul altuia, când te speli numai dacă are ploaia unde te găbji, când îţi aperi demnitatea cu picioare în gură (a altuia, normal!), aşa ceva e de neimaginat. Marii meseriaşi ai lumii pe care o animi cu dinamicile tale sunt, de obicei, de altă factură. Cei ce ţi-o trag de nu mai mişti trei zile, violatorii de cadavre, prietenii rigolelor şi ai boscheţilor, omenire aleasă, nu şagă… Şi când colo, Moş Suspendache, ins cu capsa pusă şi ceasul tras la marele fix, cât că zdrenţăros şi sticlos la ochi ca sugarul învăţat cu suptul la sân, care n-a mai căpătat demult sfârcul lăptos între gingii…

(vine şi urmează)

Published in: on 21 Iulie 2012 at 10:07 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,