INCISIV & DISPONIBIL GRATUIT: “E-Leonardo, nr. 17/2011”

 A apărut cel mai recent număr al cunoscutei reviste electronice poliglote. Cuprinsul include următoarele materiale de citit / de privit / de ascultat:

EDITORIAL: Laszlo Alexandru, “Rezistenţa prin cultură” – cinci paradoxuri (ro.); “Resistance through Culture” – Five Paradoxes (en.); “Resistenza per mezzo della cultura” – cinque paradossi (it.)

ESSAI: Emil Simiu, Années d’Apprentissage (fr.)

HOLOCAUST: Vlad Solomon, Cum am devenit jidan (1) (ro.)

                                                            Cum am devenit jidan (2) (ro.)

                                                            Cum am devenit israelian (3) (ro.)

                                                            Cum am devenit israelian şi evreu (4) (ro.)

PROZĂ: Laszlo Alexandru, Sîntem concepte (ro.)

PROZĂ: Cristian Horvath, Urme (Dialoguri cu mine însumi) (ro.)

ESEU: Ovidiu Pecican, O replică solară la Faust-ul goethean: romanul postum al lui Lucian Blaga (ro.)

REMEMBER: Laszlo Alexandru, Despărţire de Ion Solacolu (ro.)

POLEMICA: Mihail Sebastian, O poveste (ro.)

POLEMICA: Mihail Sebastian, Cuvinte la o trădare (ro.)

POLEMICA: Laszlo Alexandru, “Un mereu tînăr calpuzan de idei” (ro.)

POLEMICA: Ovidiu Pecican, În slujba lui Heidegger (ro.)

ESSAI: Ana Bazac, «L’Idiot solennel»: réverbération d’une formule de Hasek (fr.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, Mirela (it.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, Obsession (it.)

DOSARE: Laszlo Alexandru, Alessandro Manzoni văzut azi (ro.) Alessandro Manzoni visto oggi (it.)

EUROPA: Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber (ro.)

POLEMICA: Mihail Sebastian, Hai, Vasile! (ro.)

ISTORIA: Laszlo Alexandru, Meandrele memoriei (ro.)

PROZĂ: Igor Ursenco, Bucătărie mobilată (ro.)

PROZĂ: Igor Ursenco, Thriller serotonin (ro.)

PROZĂ: Igor Ursenco, Marte în mişcare retrogradă (ro.)

ESEU: Ana Bazac, Eminescu, “Privesc oraşul furnicar”: teme filosofice (ro.)

ORA EXACTĂ: Laszlo Alexandru, Cum am tradus “Zazie în metrou” (ro.)

ESEU2: Mihail Sebastian, A murit Maria Fenechiu (ro.)

ESEU2: Mihail Sebastian, Ileana Matei a vrut să ştie… (ro.)

REMEMBER: Laszlo Alexandru, Mircea Iorgulescu (ro.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, L’aereo (it.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, Imbrunire (it.)

ESSAY: Chris Lawson, Romania and the EU (en.)

ISTORIA: Ovidiu Pecican, Alianţele între discipline (ro.)

TEZE & ANTITEZE: Laszlo Alexandru, Cimitirul lui Eco (ro.)

TRADUCERE: Rainer Maria Rilke, Der Tod des Dichters, Buddha, Gott im Mittelalter, Der Panther (de.) Moartea poetului, Buddha, Dumnezeu în Evul Mediu, Pantera (ro.) traduceri de Dan Dănilă;

FILM: Laszlo Alexandru, Scîrba noastră şi mînia / Ceauşescu – România (ro.)

GALERIA DE ARTĂ: Jertfa de Andrada Damian

GALERIA DE ARTĂ: Cluj vechi de Ancuţa Lăcrimioara Chiş şi Ucu Bodiceanu

Accesul pe net e gratuit – satisfacţia estetică e garantată…

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. V: HEIDEGGER VIA VIERECK

În interpretarea din Metapolitica, Viereck vede, așadar, în rezumarea lui Vladimir Tismăneanu, explicația părții de atractivitate a național-socialismului în etalarea unor „… rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”.

Lăsând deoparte celelalte lucruri, deocamdată, mă voi referi momentan, aici, doar la ultima componentă. Există, oare, vreun mod al aventurii în care ruperea cumpenei firești care leagă individul uman de legile religiilor tradiționale să nu ducă la derapaje sau trebuie, cu tot dinadinsul, ca orice emancipare de etica religioasă să marcheze un faliment social și moral? Întrebarea le dă târcoale gânditorilor de tot felul, grăbiți să constate că răspunsul nu poate fi decât negativ și că secularizarea înseamnă un regres, o pierdere a busolei. Și totuși, nu te obligă nimeni, pe tine ca individ sau pe tine ca societate să aluneci în iacobinism ucigaș, precum în timpul apoteozei lui Robespierre și Saint-Just, din vremea Revoluției Franceze, sau în vremea Marii Revoluții din Octombrie și a timpurilor criminale gestionate de Lenin și de Stalin. Sunt destule exemple de societăți occidentale care, pășind pe calea prezervării democrației, deși se modernizaseră și deveniseră din ce în ce mai laice, nu și-au rupt baierele și au păstrat un anume echilibru în evoluția lor constructive. Nu mi se pare, ca și gânditorului neoconservator Pieter Viereck, autorul care scria la douăzeci și cinci de ani Metapolitics: From the German Romantics to Hitler (1941), că ori rămâi în orizontul religiei căreia îi aparții, ori pierzi frânele și bunul simț, obligatoriu. Cred însă, la rândul meu, că promovând un asemenea crez, poți ajuta mult la perpetuarea derapajelor sociale, politice și individuale din societatea căreia îi aparții.

Viereck însuși a socotit, puțin mai târziu, în 1949 – când publica eseul Conservatism Revisited: The Revolt Against Revolt -, că un conservatorism moderat ar fi calea regală între fascism și comunism. De ce nu liberalismul, ci conservatorismul? Pentru că, după același autor, „Liberalul vede instituții dinafară, posibil de înlăturat, drept sursa ultimă a răului; vede ca sarcină socială a omului crearea unei lumi în care răul va dispărea. Instrumentele lui pentru îndeplinirea acestei sarcini sunt progresul și iluminarea. Conservatorul vede natura interioară, de neînlăturat, a omului drept izvor ultim al răului; vede sarcina socială a omului ca fiind îndeplinită într-o lume în care răul este perpetuu și în care justiția și compasiunea vor fi mereu necesare. Instrumentele lui pentru îndeplinirea sarcinii și menținerea restricțiilor etice înăuntrul individului și pentru menținerea modelelor sociale nesfărâmate, continue, în interiorul culturii date, ca întreg” („The liberal sees outer, removable institutions as the ultimate source of evil; sees man’s social task as creating a world in which evil will disappear. His tools for this task are progress and enlightenment. The conservative sees the inner unremovable nature of man as the ultimate source of evil; sees man’s social task as coming to terms with a world in which evil is perpetual and in which justice and compassion will both be perpetually necessary. His tools for this task are the maintenance of ethical restraints inside the individual and the maintenance of unbroken, continuous social patterns inside the given culture as a whole.” The Unadjusted Man”, Beacon Press, 1956).

Nu cred, așadar, că, din acest punct de vedere, apărătorii unei reabilitări a lui Heidegger pot invoca opțiunea metapolitică. Ea marchează un exercițiu rațional neîmplinit, neurnit din loc (și, în consecință,și nedus până la capăt). Tot așa, mistica telurică (de tip wagnerian), construită pe posesia și cucerirea pământurilor (terrae), pe mitologiile inspirate de „patrie” (Heimat), pe cultul sângelui (stirpea, le lignage), al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice puteau fi combătute binișor printr-o lectură conștiincioasă a lui Nietzsche. Dacă le acceptăm ca explicații nu pentru germanul simplu, ci pentru titanul care pentru unii este Martin Heidegger, atunci este cazul să vedem în ele o colecție de clișee mitizate, reverberând într-o conștiință insuficient de diversificată în lecturile ei și nu destul de dispusă la un exercițiu reflexiv. La modă în romantismul german și în epoca de triumf a burgheziei lui Bismarck, dobândind și prestigiul artei în la belle epoque, mai cu seamă prin aporturile curentului vienez Art Nouveau/ Secession, asemenea clișee și moșteniri păguboase, alimentând imperialisme germane întârziate și revanșisme politice oficiale nu aveau de ce înflăcăra un spirit lucid de universitar filosof. Spre deosebire de, să zicem, Viereck, Heidegger nu era un poet care să se aprindă în fața unor imagini, ci era de așteptat să reverbereze mai cu seamă la concepte. Nelămurirea rădăcinilor gândirii heideggeriene sub aspectele contestabile ale acesteia nu poate reflecta decât o înțelegere parțială a lui Heidegger, sau decizia de a prezenta selectiv – și… convenabil, în raport cu propriile opinii? – această gândire. Nu cunosc cursurile dlui Liiceanu despre Heidegger, dar văd, în schimb, ce tipuri de opțiuni și de atitudini par să fi rezultat de pe urma lor. Iar aceasta mă face să cred că asemenea lămuriri, și sub aspect sincronic, și diacronic, lipsesc sau sunt trecute prea alert în revistă.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. V. Colecția „Academica”

Stimate Domnule Mladin,

În caz că nu v-a plictisit prea tare efortul meu de a răspunde sistematic, pas cu pas, și comprehensiv nedumeririlor dvs. referitoare la ce afirmasem, veți găsi mai jos continuarea elucidărilor mele. Nu înainte însă de a vă mărturisi că, dezamăgit de intervenienții anteriori în discuție, am amânat până astă seară orice căutare a numelui dvs. cu ajutorul instrumentului numit Google. Am răsuflat ușurat când v-am găsit pe un sit anume, semn că nu discut cu o voce drapată într-o mantie impenetrabilă, ci cu un mai tânăr coleg cercetător. Oricâte rezerve aș putea avea cu privire la traseul de cercetare pe care v-ați înscris și perseverați, asta nu trebuie să vă facă să credeți că nu aș prețui cercetarea erudită ca atare. Numai cine nu a încercat-o vreodată nu știe câte cunoștințe, ce răbdare, ce rezistență a sistemului osos și muscular, ca și ce efort de înțelegere presupune o investigație de durată în câmpul științific sau filosofic. Tocmai pentru că, fără îndoială – o știu și de la cursurile mele unde întâlnesc anual destui tineri excepțional sau măcar bine înzestrați -, asemenea eforturi nu le poate face oricine, am lansat chemarea sau, cum să îi spun, îndemnul la un alt fel de cercetare.

O Românie democrată – ca și cultura Europei comunitare, un proiect democrat și liberal în cel mai larg sens cu putință, și el – are/ au nevoie de tineri excepționali angajați în căutări cât mai puțin canonice, cât mai surprinzătoare și mai novatoare; nu în primul rând de detalierea conceptului „x” din perioada „y” de creație filosofică a maestrului „z”, asupra orientărilor atitudinale și politice ale căruia nu prea există dubii.

S-ar putea, însă, ca apelul la consolidarea transformării țării și culturii noastre să vi se pară conjunctural, legat de împrejurări vremelnice, în timp ce dvs. durați în bazalt, lucrați parmenidian, în nemișcarea eternității unor concepte fundamentale, mereu actual-inactuale, precum cel de Ființă. Dacă e așa, nu știu de ce mai pierdem vremea cu acest dialog – sau monolog paralel, nu mai sunt chiar sigur ce e cu adevărat -, pentru că mie asemenea încheiere mi s-ar părea cu totul eronată. Nu este vorba de a vă subordona unor imperative venite din partea politicului. Dar nici nu pot fi lăsate deoparte sugestiile „din decor”. Măcar pentru faptul că nu suntem cetățeni de nicăieri și niciunde și nu putem trăi în peisajul nostru intelectual abstrași cu totul de la grijile, nevoile și prioritățile unui popor lovit profund de criză (economică, politică, morală, a valorilor).

Cu această introducere revin la constatările legate de grupul HAH, pe care le numerotasem cu 1, 2 și 3. Remarc că, în timp ce 1 mi se părea indiscutabil, cu 2 eram în sceptic dezacord, iar 3 necesita ajustări (în sensul că HAH nu se suprapune peste totalitatea tinerilor fenomenologi, după cum nu îi include nici pe toți autorii seriei „Academica”). Suntem, deci, pe un teren unde acordul și dezacordul dintre noi sunt principiale sau, în cazul lui 3, țin de circumscrieri diferite.

Fiindcă tot vine vorba despre „Academica”, transcriu, după dvs., prezentarea colecției respective așa cum apare ea în redactarea editurii: „Colecția Academica, în noua ei formă, reprezintă un proiect realizat cu ajutorul elitei culturale din țara noastră. Prin el, Humanitas omagiază tot ce e efort onest de cunoaștere și investigație originală în științele umaniste”. Ei bine, proiectul este grandios. „Omagiază”, „efort onest de cunoaștere”, „investigație originală în științele umaniste” sună maximal și laudativ peste măsură. În ce sens o colecție de cercetări originale omagiază? După mine, explorarea necunoscutului nu „omagiază”, nu laudă, nu pune în exergă, nu acordă acolade, ci dezvăluie („scoate din ascundere”, te pomenești, cum îi place lui Heidegger să spună atunci când vorbește despre tehnică) anterior necunoscutul, elucidează neelucidatul, fie și în parte, face un mic sau mare pas înainte în direcția unei cunoașteri anume. Mă intrigă și sintagma „efort onest de cunoaștere”, de parcă efortul de cunoaștere poate și fi malonest, rău intenționat, necinstit. Ori este un autentic demers cognitiv și explorativ, și atunci este în mod obligatoriu onest, sau nu este autentic, ci simulat, iar acesta intră sub incidența altor tipuri de tentative (plagiat, compilație nedeclarată, vulgarizare, reproducere rezumativă etc.; forme notabile, unele, cu plus, iar altele, cu minus). A vorbi despre efort onest de cunoaștere e o gogoriță care nu merită să apară pe frontispiciul unei colecții filosofice populate de tineri deștepți și bine pregătiți, fie ei și robiți unor pasiuni de ornitologi ai cuvintelor socotite fundamentale… Măsura este însă cu totul întrecută atunci când vine vorba despre o colecție care își propune să cuprindă, nici mai mult, nici mai puțin decât „… tot (subl. O.P.) ce e efort onest de … investigație originală în științele umaniste”. Chiar așa? Tot, tot, tot? Din toate științele umaniste? Întreb expres, pentru că așa se înțelege. Să fiu iertat, dar nu sesizez unde sunt „științele umaniste” din colecția „Academica”. Pricep prea bine că lucrările apărute până acum sunt de filosofie. Dar este filosofia o știință umanistă? Poate mă veți convinge cu argumente că… da. Perfect! Însă celelalte, toate celelalte discipline umaniste? Nu mi se pare că ar fi răzbătut vreuna în seria pusă sub flamura acestei hiperbolice și oarecum imperialiste declarații de principiu. „Cred că acest motto spune tot. Nu simt momentan nevoia să îl comentez sau clarific”, spuneți. Cred și eu. În schimb, da, eu am simțit această nevoie. Iar ceea ce a rezultat s-a vădit a fi plin de contradicții și puțin cam prea orgolios. Uite de ce nu e rău deloc să cunoaștem limba pe care o folosim pentru a ne exprima; ca să nu ne joace feste, dezvăluind prea fățiș tentațiile grandomane și exprimările imprudente care ascund gânduri pe măsură.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. II. Eventual, Heidegger

Domnule Mladin,

Dvs. socotiți, pornind probabil de la o convingere personală – și nu doar de la reproducerea unui gând răspândit cu autoritate de mediile filosofice pe care, poate, le frecventați (dascăli, colegi, prieteni admirați ori prețuiți de dvs., mode intelectuale propagate persuasiv cu mijloacele unei edituri prestigioase) că „… gândirea târzie a lui Heidegger este una complexă și dificilă…”. Complexă și dificilă? Fără îndoială! Cum însă nu orice lucru dificil este important pentru viață și nu orice concepție filosofică este importantă în ordinea cunoașterii, de ce ne-ar deranja că Heidegger, ultimul în special, este dificil? Nu există, în filosofia universală, un consens asupra importanței gândirii heideggeriene. Probabil că, sub raportul recunoașterii, Karl Marx a fost mult mai recunoscut decât cel despre care vorbim, de vreme ce concepția lui a produs revoluții sociale, întorcând lumea pe dos și asigurând fundamentele ideatice ale unui sistem politic pentru mai multe zeci de ani. Există o sumedenie de oameni, destui dintre ei chiar printre filosofii acestei planete, care pot trăi netulburați, preocupându-se mai departe de câmpul lor de studii, fără grija lui Heidegger. Altminteri spus: de când, pentru cine și de ce a devenit Heidegger un popas obligatoriu, o stațiune a drumului necesară în chip, așa-zicând, legic? Sunt, nu doar personalități, ci orientări întregi filosofice, care se dispensează de formulările oraculare și încifrate ale autorului lui Sein und Zeit. Să nu pornim așadar de la eroarea unei recunoașteri universale a celui invocat cu mare emoție și studiat prin demersuri mari consumatoare de timp de către unii mai tineri sau mai puțin tineri gânditori din România (desigur, nu numai).

Dacă s-ar demonstra irefutabil că filosofia lui Heidegger asigură o cunoaștere de o valoare fără seamăn a existenței, ființei, ființării etc. și, eventual, dacă respectiva demonstrație ar avea consecințe practice de mare impact, apte să aducă un salt în modul de viață și cunoaștere al omenirii, aș fi, probabil, de acord cu dvs. că „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.), care și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane, este absolut bine-venită, mai ales atunci când este prima de acest fel și atunci când ea apare într-o limbă precum cea română”. Din păcate, nu cred că aveți dreptate, pariind pe faptul că Heidegger „și-a lăsat amprenta pe mai toate domeniile importante ale științelor umane”. Mi le-ați putea enumera? Nu sunt sigur că știu care sunt ele și, în orice caz, nu-mi vine în minte prin ce anume a modificat Heidegger discursul istoriografic, domeniul meu de referință. Dar psihologia? Sau geografia?

… Haideți să nu exagerăm prea tare importanța unui filosof care nu și-a prea încheiat gândul din lucrarea lui fundamentală, Sein und Zeit, promițând o parte secundă care nu a mai survenit. Îi va fi fost contextul istoric nefavorabil? De ce ne-am mira? La urma urmei, vorbim despre năruirea nazismului, în numele căruia dl. rector Heidegger conducea destinele unei universități interbelice importante. Foarte bine că s-a întâmplat așa, dacă prețul pentru a avea partea nescrisă (continuarea) lucrării pomenite ar fi fost continuarea epurărilor rasiale (Shoah și eliminarea țiganilor/ romilor), domnia Gestapo-ului și militarizarea Europei prin prezența armatelor celui de-al III-lea Reich în spațiul Europei.

Dați-mi, vă rog, dacă dvs. sunteți lămurit asupra lor, argumentele pentru care aporturile filosofiei lui Heidegger sunt atât de mari, încât merită să îi fie trecute cu vederea, oarecum, simpatiile naziste (exprimate, de acord, cu intensități diferite, în funcție de perioada la care ne referim). În caz că aceste argumente există, tentativele de „orice încercare … de a înțelege ceva din această gândire” se pot dovedi legitime.

Să nu ne pripim, prin urmare, cu aprecierea asiduităților dlui Mincă în preajma lui Heidegger până nu știm dacă este, realmente, un timp bine cheltuit.

Nu ignor posibilitatea ca unii dintre contemporani să spună: de vreme ce destui germani, japonezi, americani, francezi, pakistanezi, malgași, albanezi, sanmarinezi socotesc că Heidegger etalează o gândirea filosofică majoră, cu mare impact asupra prezentului și viitorului, de ce n-am crede și noi, românii, același lucru? Să ne… sincronizăm, așadar (visul de aur al lovinescianismului!). Îmi permit să atrag însă atenția că o asemenea trimitere se încadrează tot în tipul de argumentare prin recursul la autoritate (vezi Doamne, oricare dintre aceste popoare ar fi mai îndreptățit la o corectă judecată asupra valorii filosofului decât noi, românilor nemairămânându-le decât să se conformeze).

Pentru a nu lungi vorba prea mult, aș vrea să înțeleg mai bine ce anume doriți să spuneți cu formularea „mai ales atunci când … prima (= cercetare, n. O.P.) de acest fel … apare într-o limbă precum cea română”. Ce va fi fiind cu limba română? Este ea nemulțumitoare în vreun fel? În care anume? Doar în raport cu cuvintele compuse, inventate sau derivate de Heidegger? Să ne dăm demisia din română din această cauză? Sau să încercăm precum domnii Liiceanu, Kleininger și cei care le-au urmat – dl. Mincă printre domniile lor – să inventăm noțiuni și combinații de noțiuni pentru necesități conceptuale heideggeriene în idiomul nostru național? Aș aprecia niște precizări suplimentare la acest punct.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. I: Despre libertatea și neîngrădirea abordărilor

Stimate Domnule Cristian Mladin,

Salut prezența dvs. în discuția de față nu (doar) din motive de curtoazie – blogurile sunt personale, iar dvs. vă aflați, în consecință, pe blogul meu în calitate de oaspete -, ci și pentru că aduce o lărgire a temelor și motivelor ce survin.

Dumneavoastră începeți prin a constata caracterul de „pseudo-dezbatere” al acestei discuții și, din punctele de vedere argumentate, aveți perfectă dreptate. Eu aș aminti însă că, până să încep eu, aici, discuția despre cartea dlui Mincă și, prin situare, și asupra contextului în care ea a apărut, nu am înregistrat, în pofida căutărilor mele prin revistele de cultură sau publicațiile de specialitate (mulțumesc, pentru orientarea în acestea din urmă, din nou, dlui Ciocan), nicio discuție similară. Abordările, când sunt, rămân protocolare și, fără a dori să supăr cu tot dinadinsul printr-o expresivitate prea acidă, aș aminti zisa lui Petru Maior, aplicabilă și aici: senzația rămâne că asinus asinum frecat.

Dezbatere? Poate de aici înainte. Nu poți dezbate nimic cu inși dogmatici, care știu totul și disprețuiesc pe emițătorii oricărei opinii contrare, precum primii interpelatori din comentariile de pe acest blog, după cum nu poți dezbate nimic nici cu mincinoșii patenți („am citit 30 de volume din Heidegger!”), care îți interpretează buna credință drept naivitate sau fraiereală.

Părerea mea este că nu se dorește și nu se așteaptă nicio dezbatere autentică. Membrii grupului „de interese” filosofice – aceasta e o glumă, nici măcar o ironie, luați-o ca atare, cu umor, vă rog – adunați în jurul tematicii heideggeriene în România își vor fi spunând, probabil, că receptarea unei cărți tehnice nu poate decât să înceapă și să sfârșească într-o manieră tehnică, prin reviste sofisticate de filozofie, pe care le scriu 10 autori și le citesc alți 10 (știu, exagerez; dar nu foarte mult, în câmpul meu de studii nu e altminteri). Dacă au obiecții, și le vor comunica între ei, i le vor înfățișa, poate, și dlui Mincă… Dar nici asta nu e sigur, fiindcă într-un asemenea grup, dacă este alcătuit din oameni și există în spațiul terestru, apar și competiții, poate invidii, și iarăși, obositoare baleturi sociale, disimulări etc. Apoi, câțiva, care doresc sau au autoritate, vor scrie recenzii, arătând că – inventez acum – „logica situării în orizontul Dasein-ului și scoaterea din ascunderea ascunzișului care revelază obscuritatea unei techné bla-bla-bla. Etc.”, publicându-le la urma studiilor așa-zicând serioase. În România însă, de cele mai multe ori, recenziile de acest fel rămân pedestre, laudative și descriptive, ca urmare a faptului că „greii”, singurii care pricep cu adevărat, poate, despre ce se discută și cum anume, lasă firimiturile de la ospețe tinerilor discipoli fără experiență, condamnându-i la cea mai grea muncă tocmai în perioada inițierii lor. Orice ar crede lumea, poate veți fi de acord, nu e așa greu să scrii un studiu pe o temă dată, cunoscută și investigabilă în chip focalizat, cât să concentrezi într-o pagină descrierea unei cărți, accentuarea punctelor bune și a eșecurilor cărții (tocmai am descris recenzia și recenzarea).

Să nu fi scris eu observațiile provocatoare respective, tăcerea compactă s-ar fi păstrat, cu probabilitate, pe mai departe, nestingherind ritualurile obișnuite ale filosofiei locului. Și totuși: unele dintre marile succese ale discuției de idei în sec. al XX-lea (dar nu numai) se datorează… spiritului cafenelei. Acolo, printre ochiuri de fum și în arome de coniac și bobi de cafea prăjită, cearta fertilă a cunoscut gloriile ei…

Datorită acestei împrejurări, drept să spun, mă așteptam la un mesaj – oricât de scurt – al colegului Mincă (suntem ambii reprezentanți ai mediului academic, fiecare în felul său, și în alte țări în miezul acestuia se exprimă și un anume ésprit de corps), în care să mulțumească pentru întâia semnalare critică, fie ea și socotită nedreaptă sau chiar ostilă (ceea ce nu este!) din spațiul public românesc. În loc de asta… s-a văzut.

Nu mai insist, dar găsesc, iată, în aceste fapte, argumentele pentru a susține că murmurul meu la adresa scufundărilor filosofice în filosofia grecească via Heidegger nu și-au propus, nu s-au dorit și nu au ajuns încă să fie începutul unei dezbateri autentice. Chiar și noi doi, acum, stimate coleg, batem în continuare pădurea pe margini.

În shimb, nu cred, ca și dumneavoastră, că „Spun … „pseudo-dezbatere” pentru că vorbim în primul rând de o discuție absolut liberă, postată pe un blog personal”. În condițiile în care mediile instituționale consacrate – facultăți, reviste – tratează la modul descris noile apariții, poate îndrăznețe, care au o relevanță anume pe piața în principiu liberă a ideilor, blogul personal poate fi mediul alternativ de comunicare în care, în principiu, o astfel de dezbatere autentică ar putea începe. Cât despre caracterul absolut liber, neinhibat, spontan, rapsodic, ne-tehnic și oricum altfel ați dori să îl mai conotați și denotați al unei asemenea discuții, îmi permit să amintesc o banalitate: vechii greci așa au început, la piață (sau, dacă preferați, în agora), întinși într-o rână, ca să înfulece, tropăind sau marșând printre măslini, într-o grădină… Haideți să revenim, un pic, la spiritul grecesc, spre a asculta îndemnul domnului Mincă, renunțând la spray-uri și odorizante și aerisind un pic încăperile unde am pitit filosofia…

Cât despre faptul că „«Nemulțumirea» mea (= a dvs., dle Mladin – n. O.P.)… vine din faptul că (dvs., dle Pecican – n. O.P.) ați fi putut poate să scrieți în calitate de cititor și consumator de texte filozofice și o opinie să spunem la obiect, sau la subiect, depinde cum doriți”, aici îngăduiți-mi să remarc, cinstit, că de când e lumea autorul unui text scrie ce are el de gând să scrie, și nu ceea ce se așteaptă de la el. Și mie mi-ar fi plăcut ca Ion al lui Rebreanu sau Madame Bovary să nu moară. Dar autorul a decis altceva, și beneficiază de întregul meu respect pe această temă.

Nu e grav că îmi propuneți ca, într-un eventual caz similar, pe viitor, să încep prin a intra în comportamentul pe care îl socotiți dvs. potrivit pentru a discuta o carte. Este o convingere pe care o aveți și, cu regretul mărturisit că nu mă conformez ei, mi-o împărtășiți. Cred însă că, dacă îl iubiți sau măcar respectați pe Nietzsche, veți fi de acord că asemenea întâmpinare gânditorul german ar fi primit-o mult mai irascibil decât o fac eu. Aceasta fără a subînțelege vreo comparare a mea cu autorul lui Zarathustra, se înțelege.

Până data viitoare, vă propun să suspendați, momentan, revenirile, pentru a-mi îngădui să continuu argumentarea și pe celelalte teme propuse de dvs. Vă voi asculta ulterior, fiți sigur, cu toată atenția.

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. V: EU ȘI HUMANITAS

„Faptul că această carte (= a lui Bogdan Mincă, n. O.P.) a apărut la ed. Humanitas justifica executarea ei și a autorului (subl. O.P.)?” întreabă dl. I.M. Pesemne că domnia sa nu are umor nici cât negrul sub unghie. Mă chiar întreb cum nu obosesc unii de atâta seriozitate. Într-o recentă ediție televizată a dialogurilor Pleșu – Liiceanu, primul vorbea despre prostie ca despre o încruntare și încrâncenare permanentă, o seriozitate fără zăgaz. Îi dădea dreptate chiar și dl. Liiceanu, pe care nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată spunând o glumă sau râzând public din inimă. Supăratul domn I.M. se referă la încheierea postării mele pe care, iată, mă văd silit a o reda aici, spre a i-o explica pe înțeles. „Oare ce s-ar întâmpla dacă tânăra filosofie românească s-ar ridica puțin din genunchi? Probabil nimic rău, înafară de faptul că n-ar mai publica, eventual, la Humanitas”, glumeam eu pe seama zidului de heideggerieni docili, refugiați în studii foarte tehnice și traduceri felurite, cu care s-a înconjurat dl. Liiceanu de un timp încoace, recrutându-i dintre foștii studenți și discipoli. Glumele și ironiile le facem, dle I.M., în general, cu oamenii pe care îi socotim, în principiu, capabili să intre în acest joc al inteligențelor. A-i coopta în el înseamnă că îi considerăm compatibili cu un asemenea joc; că avem bănuiala că sunt suficient de deschiși, iuți la sinapse, spontani pentru a le lua ca atare. Dacă am dori să îi jignim, poate i-am înjura sau am fi sarcastici și necruțători la adresa lor, căutând să îi umilim. Fiindcă, însă, ne par nu numai inteligenți, și nici doar egalii noștri (nu râzi de un inferior și nu-ți prea dă mâna să o faci nici cu un spirit superior ție, nu?), ci și oameni de spirit, înzestrați cu o brumă de umor, ne îngăduim, uneori, cu unii, o asemenea licență ludică.

Dar să revenim la ideea inițială, că aș avea un dinte împotriva editurii dlui Liiceanu. La urma urmei, știm cu toții că la ea nu publică doar exegeți din domeniul filosofiei. Cel mai adeseori apar romancieri străini. Nu neapărat cei mai buni, poate. Din rațiuni pe care nu le discut aici, sunt preferate numele și titlurile cele mai vandabile. Firesc sub raport economic, nesigur sub raport cultural (Dan Brown „vinde”, Homer… mai puțin). Nu aș îndrăzni, Doamne ferește, să vi-l recomand cu entuziasm pe atât de vandabilul Paolo Coelho, deși, probabil, dintre toți autorii de beletristică ai Humanitas-ului, s-a vândut cel mai bine. Personal îl prefer pe Mario Vargas Llosa, dinainte cu mult ca acest autor să fie recunoscut prin decernarea Nobelului pentru literatură.

Mai sunt, apoi, și cărțile de istorie, și seria de beletristică italiană, câte și mai câte… Nici vorbă de a contesta activitatea de ansamblu a unei edituri din cărțile căreia cumpăr, încă de la începuturile ei, destule titluri dorite.

Cu filosofia de la Humanitas este însă altceva. Atunci când vine vorba despre români, contemporani și încă tineri, mă delectez observând că editura preferă să publice mai cu seamă cărți – cum să le spun? – compatibile cu vederile filosofice ale dlui Liiceanu.

Am și obiecții de altă factură, referitoare tot la producția filosofică românească, dar ele sunt detaliate în altă parte și nu au legătură cu discuția de aici. Înseamnă asta antipatie la adresa editurii? Nici pomeneală.

Dar revin și întreb: să fie oare o mică împunsătură pe seama criteriului de selecție o „execuție”, a autorului, dar și a operei? Vorba lui Caragiale: fugi d’aci, domne!

Ca să lămurim suplimentar lucrurile mai spun ceea ce oricine vizitează blogul meu sau caută pe google (efort mare, deh!) numele pe care îl port poate găsi cu ușurință: colaborări la scenă deschisă cu prestigioasa editură. Sunt ani de când vorbesc public, la lansări de carte, despre producția Humanitas. Am lansat la ore extravagante, în noapte, pentru a crește vânzările din Harry Potter ale librăriei clujene, am stat alături de Radu Paraschivescu atunci când Humanitas a încercat să inaugureze o serie de proză tânără românească (Mihnea Rudoiu și ceilalți își amintesc precis cum a fost), iar de foarte curând am vorbit cu plăcere despre romanul cel mai recent al lui Radu însuși. Nu am lipsit nici de la lansarea versiunii înregistrate pe CD a poveștilor „corozive” ale lui Creangă. Săptămânal, bucurându-mă de stima colegilor Humanitas, am prilejul de a prezenta cărți ieșite la această editură în emisiunile televizate pe care cu onor le moderez pentru cine se nimerește să le privească (Lecturile mele, pe TVR Cluj, duminica la 11). Am făcut-o și anii trecuți, în cadrul rubricii Lecturi de… Cluj din emisiunea Cap de afiș (TVR 3) și o voi face de câte ori voi descoperi ceva ce mi se pare demn să fie semnalat, în aceleași cadre. Poate că o astfel de colaborare îmi îndreptățește măcar speranța la corectitudine și bună credință, dacă nu și la critici și împunsături colegiale. Sau nu?

Cred că Humanitas, alături de Polirom, Curtea Veche și RAO (se mai pot adăuga și alte câteva nume) face de 2 decenii încoace lucruri semnificative pentru cultura română. Dar mai cred, totodată, că excesul de Heidegger și resuscitarea lui Nae Ionescu, ca și publicarea de tentative monografice care încearcă să reabiliteze traseul de extremă dreaptă al lui Noica nu conduc cultura noastră actuală într-o direcție salutară, în contextul strădaniilor de democratizare a țării. Este, firește, o opinie personală, pe care o susțin deschis. Pot fi contrazis sau aprobat, fiecare este liber să creadă ce dorește. Dar a susține gogomănii pe degeaba, fără a fi verificat măcar temeiul acestora în prealabil, descalifică.

Ajuns la capătul acestor postări, dle I.M., regret încă odată că, dedicându-vă cinci episoade – din respect față de cei ce poposesc pe această pagină -, v-am nemurit întru anonimat. Amestecul de trufie elitistă, erudiție disprețuitoare, rea-credință și rigiditate fără umor care vă caracterizează merita o ilustrare mai bogată cromatic, pe care numele dvs. ar fi putut-o oferi. În absența lui, ne mulțumim cu ceea ce este: mult praf pe tobă; scuturat de pe stindardul heideggerianismului dâmbovițean.

Situl Editurii Humanitas:

 http://www.humanitas.ro/

Siglele incluse în această postare provin de pe situl Editurii Humanitas.

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. IV: MIT, RELIGIE, DISCURS FILOSOFIC

… De la o vreme, morga abstrasă și severă a lui I.M. lasă loc melancoliei erudite în fața naivității. Când pomenesc de renașterile succesive constatabile în istoria culturală a Europei, dl. menționat schimbă tonul, exclamând: „Sfînta inocență care se aventureză în domenii pline de pericole …” E limpede că domnia sa nu le frecventează, preferând dădăcia și previzibilitatea teritoriilor predilecte. (Deh, fiecare cu felul lui de-a fi!)

Mai departe primesc sfaturi de lectură din Heidegger. Mulțumesc, dar… Ce se întâmplă dacă respectivele lucrări le-am parcurs deja, fără a adera la viziunea heideggeriană, fie ea și „argumentată pe larg”? Veți fi, poate, de acord că nu toți cititorii filosofului german au devenit și adepții modului său de a vedea filosofia. De unde, atunci, uimirea că puteți întâlni pe cineva care nu aderă la perspectiva autorului lucrării Ființă și timp? La Heidegger „abordarea sistematică fără a face o deconstrucție a sedimentării istorice a conceptelor filozofice este inadecvată”. Vă asigur că nu am nimic împotrivă. Numai că, orice am face, desfolierea înțelesurilor istoric dobândite ale conceptelor filosofice este tot un demers de natură istorico-filosofică (și filologic).

Cât despre afirmația că „Pentru H paradigma occidentală stă pe umerii grecilor”, ea îmi pare cam vagă. Chiar I.M. a precizat – corect, de altminteri – că nu este vorba de toți grecii, ci doar de cei dinainte de Socrate (iarăși datoria față de Nietzsche).

Toată răbufnirea aceasta conduce, până la urmă, unde, dle I.M.? Către recunoașterea faptului că „recăderea în mitografie” este – ca și reîntoarcerea la origini, moartea/ renașterea etc.  – un mecanism binecunoscut domeniului religiilor. Deduc de aici ori că, pentru domnia sa, filosofia rămâne o ancilla theologie, ori că înafara reîntoarcerii la resorturile gândirii religioase gândirea filosofică nu se poate reînnoi. „Chiar știința, atunci cînd o paradigmă se dovedește că și-a epuizat potențialul, se întoarce critic la fundamentele sale”. Investigarea premiselor propriului model de înțelegere a lumii e una, iar mersul la presocratici e cu totul alta. Nu toate paradigmele științifice au început cu acești admirabili gânditori. Dar n-am să vă țin eu acum o lecție despre asta, presupun că veți găsi pe undeva un exemplar din faimoasa lucrare a lui Thomas Kuhn referitoare la revoluțiile din știință.

Cât despre constatarea că „… mitul și metaforele au fost și sînt izvoarele inspirației filozofice”, mai lipsea de aici numai adăugarea aceluiași verb la viitor. Un rest de precauție îl împiedică însă pe interlocutorul meu să facă și acest pas. În ce mă privește, adaug doar atât: una e statutul de „izvor al inspirației”, și cu totul altceva acela de re(a)ducere a discursului filosofic la statutul de narațiune mitică sau (numai) metaforică. Pentru că, dacă ar fi așa, probabil că, în calitate de autor de ficțiuni beletristice, aș fi mai bine așezat decât unii filosofi în fața sarcinii unei astfel de filosofii.

Mențin opinia că, pentru a-i citi pe greci, nu ne este strict necesar popasul prin Heidegger. Ori ne spun ceva prin ei înșiși, ori nu ne spun. Voi fi fiind brutal? Prea net? Lipsit de înțelegere? Se poate. Dar drumul către afirmarea propriei valori cred că nu trece prin gângureala și îngânarea altora, mai mari decât noi, ci prin descoperirea unei căi proprii de a-i înțelege.

Dl. Mincă face, într-adevăr, „comentarii plecînd strict de la fragmentele presocratice”. Este motivul pentru care i-am recunoscut pregătirea și erudiția. Mă bucur și de performanțele profesionale ale domniei sale cu studenții, într-o Românie unde studiile clasice sunt de mai mulți ani gata să expieze definitiv. Aici însă dl. I.M. cade într-o retorică de justițiar improvizat, întrebându-mă: „Cum vă permiteți ușurința de a arunca în derizoriu o muncă făcută cu sacrificii, și care este un unicat în România”? Întrebările mele aruncă în derizoriu? De unde și până unde? Atrag atenția că rândurile mele nici măcar nu constituie o recenzie propriu-zisă la cartea semnalată (cu onestitate am pus și link-ul către prezentarea de pe situl Humanitas, și poza autorului împreună cu doi comilitoni, și și prezentarea neutră a volumului pe un alt sit, dând posibilitatea cititorului de a se informa și din alte surse, cel puțin una dintre ele fiind autorizată). Nu am escaladat piscuri pentru care nu am echipamentul de alpinist necesar. M-am rezumat la câteva întrebări care îmi par, măcar mie, obligatorii. Dacă socotiți intrarea în dialog cu o carte recent apărută de filozofie drept un act de agresiune, ori sunteți un copil nevaccinat încă al filosofiei – întâmpinările de acest fel se numesc critică și de-acum încolo v-ați putea obișnui cu ele; ceea ce păreți să confundați dvs. cu critica sunt fie elogiile necondiționate, fie discuțiile de detaliu, ultraspecializate, cu acceptarea premiselor -, ori nu ați înțeles misiunea pe care o asumă discursul filosofic: aceea de a vorbi oamenilor, de a li se adresa lor, și nu doar „paznicilor templului”.

Argumentul dlui I.M. împotriva solicitării de originialitate în gândire pe seama filosofiei tinere românești mă deconcertează: „Sînt oameni care frecventînd și intrînd într-un dialog cu marii gînditori au decența să-și impună o cenzură atunci cînd nu pot ajunge la un nivel comparabil”. Mă tem că, aici, nu e nimic de negociat. Ori aduci ceva nou, din gândirea proprie, ori faci exerciții tehnice, de „floretă”. Cred, totuși, că este vorba despre o lipsă de anvergură în țintele pe care le urmăresc unii dintre tinerii filosofi români de astăzi, și tocmai asupra ei voiam să atrag atenția. Dacă mă înșel, nu e nimic, originalitatea și valoarea lor va ieși la suprafață. Dacă însă, așa cum mă lasă să înțeleg dl. I.M., nu este vorba decât despre cum să înlocuim, în posturile lor universitare, sfertodocții ce predau cursuri introductive, cu ore de „scrimă” pe texte, atunci e bine să recunoaștem locul subaltern pe care suntem pregătiți și dispuși să îl acceptăm printre iubitorii de filozofie și practicienii filosofării.

În fine, iată și o obrăznicie cinstită: „Dacă citeați măcar introducerea cărții ați fi văzut că e vorba, printre altele, de un efort de a pune în dialog limba română cu marile limbi ale filozofiei occidentale, greaca, latina, germana. Nu mai vorbesc de maieștrii (subl. O.P.) din alte arii lingvistice dar, ați remarcat încercările de a recupera straturile profunde al limbii române, de al (subl. O.P.) recupera pe Hasdeu, de exemplu?” Ar rezulta că nu am citit nici introducerea cărții. Hm! Credeți ce doriți, domnul meu, însă îmi permit să vă trimit, la rândul meu, nu acolo unde v-ar fi, poate locul, ci la o lectură din principele D. Cantemir. În Istoria ieroglifică, scrisă între 1703 și 1705, asemenea punere în dialog a idiomului nostru se făcea deja cu instrumentele filosofului: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întâi îndămănându-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cât, ce va să dzică; /hypotheais/ înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte” (Iarăşi cătră cititoriu). De atâta Heidegger și uluit de prioritățile la care năzuiește noua generație de filosofi de la Carpați, s-ar putea ca I.M. să nu mai fi avut răgazul de a coborî și până la strălucitul înaintaș.

Cam atât, aici. Rezerv ultimul episod marii găselnițe a comentatorului meu: părerea că aș avea o problemă litigioasă cu Ed. Humanitas.

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. III: HEIDEGGER, PARCAREA OBLIGATORIE

Dl. I.M. îmi detaliază nemulțumirile domniei sale în legătură cu întrebările mele. Ba, mai mult, mă gratulează și cu răspunsuri confecționate din seminarii, cursuri și lecturi personale. Astfel, la nedumerirea mea „De ce am avea nevoie de un nou început?” I.M. îmi reamintește – fără să o specifice – lectura lui Nietzsche (ați mâncat un „e”, iar eu, pentru a nu vă deforma gândirea, m-am rezumat să vă așez în text numai diacriticele) din Nașterea tragediei, după care Socrate a dat o lovitură mortală zorilor aureolați ai filosofiei etc. Să presupunem că Nietzsche avea dreptate. De unde și până unde însă singura cale – Calea prin excelență – de relansare a filosofiei, astăzi, ar fi „interogarea primului început, inaugural al Gîndirii occidentale”? De ce nu s-ar putea începe din altă parte? Ba chiar dintr-un loc nefrecventat până astăzi, ori considerat neglijabil, marginal?

În loc să conceadă că, măcar în principiu, întrebarea aceasta e legitimă, I.M. proclamă că „Acesta este una din temele majore ale gîndirii heideggeriene după Kehre”. Minunat. Nu mai trebuie decât să credem în argumentul autorității (Dacă însuși Kehre o cere!…) și să credem – ca și autorul și adepții lui – că numai și numai Heidegger poate relansa gândirea filosofică actuală. Și nu oricare Heidegger, ci numai cel din „a doua perioadă a gîndirii sale”. Cea de după adeziunea la nazism a rectorului german? A doua din câte? (Fiindcă nu toată lumea este de acord cu privire la etapele gândirii filosofului german.) Puțină precizie în ce privește propriul său gând nu i-ar fi stricat lui I.M.

Comentatorul postării mele adaugă în favoarea cărții și o pledoarie din perspectiva -tradițional românească, nițel cam provincială – ce spune despre o carte că e cea mai bună fiindcă alta nu avem pe tema dată sau fiindcă e cea mai recent apărută, pe moment. „… Cartea apărută este o introducere în a doua fază a gîndirii sale”.

Mă rog, după cum au putut observa cei care nu s-au pripit citindu-mi postarea, este limpede că întrebările mele nu se refereau la subminarea unor asemenea merite „istorice”. Cei care vor să le sublinieze, rezonând chiar și la substanța demersului, sunt liberi să scrie recenziile specializate de care cred că merită să beneficieze contribuția dlui Mincă. Cine îi poate opri să o facă?

Rămâne, așadar, întrebarea mea dinainte, dacă la greci putem ajunge doar prin Heidegger. Se pare însă că nu; cel puțin după I.M. Iată, mai întâi trebuie să trecem prin Nietzsche, iar înainte de Heidegger avem nevoie de o lectură atentă a lui Kehre. Intermedieri peste intermedieri. Ahile și broasca țestoasă nu dau semne de cumințire, alergând tot mai aproape-departe de linia sosirii…

Marii „paznici ai filosofiei” – cum ar zice comilitonul lui I.M. și B. Mincă, dl. Liviu Bordaș – se dovedesc iritabili foarte, când vine vorba despre întrebări neconvenabile lor și perspectivei pe care se plasează. Rămâne că exegeza lui Bogdan Mincă a fost scrisă pentru cei câțiva heideggerieni din România și pentru snobii care vor să îi urmeze, lăudându-le necondiționat maestrul de gândire (vorbesc tot de Heidegger, să fie clar). Dacă nu se întâmplă așa, atunci cititorul eretic trebuie minimizat, lapidat simbolic, compromis, pe cât posibil, din punct de vedere intelectual. Chiar așa, domnilor!

Dar să nu închei acest episod al suitei răspunsurilor solicitate mie, direct sau indirect, într-un ton descendent. Iată că noul cititor al blogului meu ne dăruiește și o știre în premieră, pe care o salut ca atare: „Știu că această lucrare s-a construit împreună cu o traducere, în curs de apariție, a dificilelor Conferințe heideggeriene din a doua perioadă a gîndirii sale”. Persistă, totuși, o nedumerire: de ce, dacă există o dependență între text și comentariile lui Bogdan Mincă, nu s-a putut aștepta pentru a se lansa împreună cele două volume? Managementul, bată-l vina!

Să trecem însă, împreună cu I.M., mai departe…

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. II: ATACUL LA PERSOANĂ

 

După desființarea – în treacăt, pe motiv că ar fi citit 30 de volume din Heidegger (și alții au citit „literaturi întregi”, cum recomanda G. Călinescu, fără a face din asta un motiv de automedaliere) – a universității și universitarilor din România, dl. I.M. mi se adresează cu delicatețe, după cum urmează: „vă exersați deprinderile, aroganța și atitudinea brutală cîștigate scriind despre politică. Unde ne pricepem cu toții. Chiar și cu studii înalte, tot rămîne o diferență între filozofia politică și ontologie, competențele nu sînt transferabile”.

Rezultă de aici că I.M. habar n-are ce am scris eu până acum, ceea ce n-ar fi o problemă dacă nu s-ar pronunța cu obrăznicie despre ce nu cunoaște (ce curios: tocmai ce îmi reproșează mie!). Ori, dacă a citit, nu distinge între politică, istoriografie și literatură. Acest lucru nu ar trebui să îl deranjeze prea tare pe un anonim modest, dar trufașului cititor al celor 30 de volume din Heidegger – să o spunem: mai puțin de jumătate din ediția germană de opere din care am fotocopiat în Biblioteca Univeristății din Münster încă în 1996 – remarca mea îi va apărea, fără îndoială, ca o… brutalitate. Tot la fel îi apăreau și câteva expresivități prin care desemnam obediența reflexă („unii trași cu cheița, la aceleași reflexe”, „bucuria de a da cu măturica”, „mimetismul papagalicesc”) a unora dintre noii veniți în exegeza filosofică. Passons!

Revin însă la ideea pe care părea să o susțină chiar I.M. (dar nu și când i se aplică, se vede!): „Dacă citeați măcar … ați fi văzut că…”. Exact!

Regret, dle I.M., dar, orice ați crede, profesoratul meu nu se clădește pe publicistica săptămânală practicată în timpul liber, ca exercițiu civic, și nici pe unicitatea unui doctorat pe care să mi-l public, alături de mici eseuri filosofice – reeditate ritmic de mine însumi – așa cum face un notoriu personaj al scenei noastre culturale, posesor de profesorat universitar, editură și ucenici căzuți în adorație, de peste două decenii încoace. Mai adaug și că, atunci când veți avea și dvs. înșivă un număr de monografii, de culegeri de studii și de alte asemenea nimicuri menite să înnoiască disciplina în care vă ilustrați veți dobândi dreptul moral al unei judecăți de valoare. Până atunci, estimările dvs. rămân frugale, neserioase și, mai ales, diletante.

Îmi reține atenția și răutatea gratuită referitoare la exersarea deprinderilor mele. La drept vorbind, alături de deprinderi îmi exersez și… desprinderile. Exact ce îmi permiteam să sugerez și în comentariul la cartea – tehnică și aplicată, nimic de zis – a dlui Mincă. Dar cum să vedeți, ținând ochii în pământ, desprinderea, când abia ați asimilat, pesemne, aplicațiunea, supunerea la obiect?

În fine, pentru cineva care se crede într-un contact intim cu Heidegger e oarecum surprinzătoare mefiența dvs. față de filosofia politică și de politică în general. Nu vă mai trimit la preocupările lui Platon și Aristotel în domeniu, și n-am să vă orientez nici către cartea lui Victor Farias despre contactele lui Heidegger cu nazismul. Presupun că, ori le știți și le găsiți demne de a fi ignorate, ori vă convine să alegeți din viața și opera acestor filosofi numai ceea ce selectați dvs. Sau, și mai bine: ați decis că există în filozofie direcții mai interesante și mai importante decât altele. Care va să zică, dacă nu te interesezi de ontologie – pe locul doi urmând gnoselologia, poate -, practici interese filosofice marginale?

… Și apropo de adagiul după care „competențele nu sunt transferabile”: de unde până unde ideea că eventualele dvs. competențe în Heidegger (deci: ontologie?) se pot transfera în evaluarea politicii și a filosofiei politice? Cădeți, se vede, tocmai în contradiția pe care păreați să o combateți. Trist, trist de tot…