Trecând de aperitive, m-aș apropia acum de afirmațiile pe care, stimate dle Mladin, mi le contestați direct. Cea dintâi este că grupul de filosofi (mai) tineri din jurul dlui Gabriel Liiceanu ar avea alura unui grup esoteric. „Dacă aveți în vedere un grup ezoteric cu intenții suspecte care se strânge în jurul lui x sau y, atunci afirmația dumneavoastră e străină de realitatea «dambovițeană», cum spuneți dumneavoastră cu un ton, îmi pare, ușor sarcastic”, precizați dvs. Nu vă înșelați, dintr-un anume punct de vedere, deși mă miră că la opiniile mele precis adresate – pomeneam numele dlui Liiceanu acolo, nu-i așa? – dvs. edulcorați cu prudență conținutul mesajului meu, pesemne spre a nu răni sensibilitatea maestrului bucureștean. Eu însă nu îmi propuneam nimic de această factură, ci doar o distribuire mai precisă a rolurilor. Dlui Liiceanu nu i se poate refuza rolul de coagulant al noii grupări pro-heideggeriene din cultura noastră de după 1989, veți fi de acord cu mine. Să vedem însă dacă există argumente pentru a vorbi despre un caracter esoteric, măcar aparent, al acestei grup.
Esoteric, zice un dicționar englez, se referă la ceva privit sau presupus a fi destinat numai celor puțini și selecți, care au o cunoaștere sau un interes special” în chestiunea aceea („understood by or meant for only the select few who have special knowledge or interest”). În altă parte poți afla că esotericul se referă la informația care este înțeleasă de un mic grup sau de cei special inițiați, ori cu un interes rar sau neobișnuit” („information that is understood by a small group or those specially initiated, or of rare or unusual interest”).
Care ar fi primele semne ale esoteriei grupării din jurul dlui Liiceanu? Selectarea, spre a face parte din ea, a acelor tineri filosofi care manifestă interes și dorința de a se implica în traducerea și comentarea lui Martin Heidegger. După cum spuneați, pe bună dreptate, chiar dvs., ar merita să fie salutată cu exclamații admirative „…orice încercare suficient de încăpățânată și abilă filozofic în dorința ei de a înțelege ceva din această gândire (= heideggeriană, n.O.P.)…”. De ce anume ar fi valabilă această convingere în cazul lui Heidegger și nu în acela al oricărui alt filosof? Motivul este evident și la îndemâna oricui: „… gândirea … lui Heidegger este una complexă și dificilă…” (Vorbiți despre etapa ei târzie, dar ce, vârstele anterioare ale acesteia sunt ușor de abordat și de înțeles?). Dintru început, invitația la exegeză heideggeriană înseamnă, deci, selectarea competitorilor la calitatea de membri ai grupului prin dificultatea temei, care plasează, volens nolens, într-un orizont al esoteriei.
Pe de altă parte, compromis ideologic și politic prin prestația lui universitar-administrativă din vremea ascensiunii hitlerismului, Heidegger se bucură și de faima unui autor de filozofie care a fost foarte greu acceptat în România totalitară roșie, a comunismului naționalist ceaușist. A-l aborda pe Heidegger devine astfel o dovadă de cutezanță cărturărească și pentru că, iată, omul a avut adeziuni brune și a fost rejectat de socialismul autohton. Veți spune, poate, că aceste lucruri nu îi privesc pe filosofii români tineri, formați și angajați în cercetare la două decenii după abolirea totalitarismului în țările din Estul Europei. Aș vrea să vă pot da dreptate, dar nu am prea multe motive, din păcate. Nu aș generaliza în ce privește opiniile membrilor grupului, dar cel puțin unul dintre ei a publicat deja nu numai o carte de exegeză heideggeriană, ci și una în care explicitarea adeziunii lui Constantin Noica la legionarism se face într-o manieră pe care destui publiciști au socotit-o simpatetică, insuficient de critică și nițel cam prea empatică. Mai recent, un alt membru al grupului din jurul dlui Liiceanu – o știm pentru că a beneficiat de recomandările călduroase ale domniei sale (și ale lui Andrei Pleșu) pe coperta finală a broșurii sale – glorifică personalitatea filosofului fără operă Nae Ionescu, extremist de dreapta și fundamentalist notoriu în anii dinaintea morții lui. (Reacțiile nu au întârziat nici în acest caz, și verificând presa veți vedea că mă număr și eu printre cei care au reacționat.). La urmă, deși trebuia să încep chiar cu asta, poate, menționez și afilierea mai timpurie a lui H.-R. Patapievici la acest vector de dezvoltare filosofică prin turnura marcată de lucrarea Omul recent, sceptică din cale afară cu raționalitatea lumii desacralizate, dar și prin traducerea unei lucrări, altminteri interesante, despre rozincrucianism (societăți secrete!). Pot susține deci cu precizie o dinamică învăluitoare a cel puțin doi dintre inițiații în Heidegger din jurul dlor Liiceanu și Pleșu în direcția unor tentative de „înțelegere” și recuperare a momentului extremist de dreapta din activitatea a doi filosofi români interbelici (Nae Ionescu și Constantin Noica).
Ca din întâmplare – încă una -, un prieten al dlui Andrei Pleșu, scriitorul și psihanalistul Ion Vianu (opozant al regimului emigrat cu prilejul mișcării Goma în 1977, în conjunctura căreia a și emigrat în străinătate, revenind după 1989 în țară) sesiza public, într-o polemică recentă cu autorul Minimei moralia (a noastră, nu a lui Adorno!), o anume ezitare a corifeului în a condamna extremismul brun din interbelicul nostru. (În treacăt observ că dl. Ion Vianu este tatăl dlui Ștefan Vianu, membru al grupului de autori publicat în colecția Academica, ratașabil interesului stăruitor pentru Heidegger).
Și cum să condamni așa, nitam-nisam, epoca marilor împliniri de după 1918, chiar dacă în a doua parte a acesteia, ortodoxismul – și nu ortodoxia! – a făcut corp comun cu ascetismul încruntat maniacal al unor elite studențești decise să termine cu corupția din politica românească folosind revolverul și eliminând definitiv alogenii semiți? Dulceața spunerilor despre îngeri, contribuțiile laice de angelologie pregătesc, s-ar zice, o recuperare domoală, dar progresiv ofensivă, a unui ortodoxism interbelic care, în bătălia dezvăluirilor colaborărilor cu Securitatea, a luat forma absolvirii călduroase a părintelui Iustin Marchiș, de către G. Liiceanu, la puțin timp după executarea fără drept de apel a Monei Muscă. Cazuri similare, soluții diferite… Ca să vezi unde poate duce înțelegerea prea largă față de interbelici.
Oricum ar fi, și de m-aș înșela cu toate aceste temeri, învecinarea glorificării gândirii extremiste a dreptei interbelice cu atitudinile și retorica ortodoxistă mă îngrijorează, recunosc. Să fie vorba despre niște actori marginali ai scenei noastre publice, poate că m-aș sinchisi mai puțin. Însănu acesta este cazul…
Ultima, deocamdată, dovadă de esoterie (conștientă sau nu): iritarea la critică vădită de intervențiile irascibile și cu intenții delegitimante (n-ați citit, nu știți, sunteți un impostor etc.) ale tuturor membrilor „conspirați” ai cercului despre care vorbim – primiți deja sau aspirând la grația membrilor en tittre -; cu excepția dvs., sau a scriitorului Vasile Gogea. Nimeni nu are dreptul la actul critic decât în condițiile socotite juste de cei ce alcătuiesc grupul (detalii tehnice; trimitere riguroasă la pagină; acceptare de principiu a îndreptățirii de ansamblu a demersului; presupoziția tacită că demersul respectiv este nu doar necesar, ci chiar prioritar pentru filosofia românească; că nu poate fi făcut decât de cei mai aleși membri ai elitei filosofice români – chestiune exprimată și în prezentarea colecției Academica de la Humanitas, citată de dvs.; că numai acest tip de originalitate, bazată pe lectură filologică a textului, exersare a științei etimologiei; mimetism al ticurilor metodologice și discursive ale lui Heidegger; convingerea că dacă nu ești investit de Liiceanu – care a fost, la rându-i, investit de Noica, investit, și acesta, de Nae etc. -, nu poți urca mai sus de plutonul doi al filosofiei).
Asemenea coincidențe – dar și altele, pe care nu le voi pomeni aici spre a nu mă lungi – mă fac să cred că apăsarea pe opțiunile extremiste ale unor filosofi români interbelici („ultimul” Nae și „tânărul” Noica, spre a intra în jargonul consacrat) nu este fără legătură cu fascinația față de Heidegger, filosoful de nădejde coincident cu nazismul. De altfel, unele dintre temele lui Noica de după război și de după anii de temniță la comuniști, sunt heideggeriene în cea mai mare măsură (cuvintele care… filosofează etc.).
Ce nevoie avem de democrație și ce aproape se situează cultura înaltă a anumitor tendințe de resuscitarea unor interese hermeneutice care n-au dus, în secolul trecut, România spre nimic bun…
Ovidiupecican's Blog 
Există o vorbă frumoasă a lui Petre Țuțea, „orice lucru exagerat e insignifiant”. Mă veți scuza și feri de ceea ce aș putea numi „scenarită”. Le voi lăsa plăcerea să savureze astfel de elucubrații celor din tabăra cu pricina. Tot ce ați scris mai sus iese din decența dialogului pe care vi l-am propus. Și, credeți-mă, nu o fac pentru a nu, vezi doamne, leza pe x si y, ci pentru simplul motiv că acest tip de mesaj nu are nimic de a face cu realitatea cotidiană și intelectuală în care mă mișc. De un lucru vă pot însă asigura: tipul ăsta de abordare vă exclude în mod sigur dintr-un dialog autentic și decent. Cu gânduri bune în continuare, CM.
După vorba lui Petre Țuțea, un causeur un pic superficial, în multe dintre epatantele sale sentenții, ar trebui să dăm de o parte manierismul, barocul, rococco-ul, suprarealismul și alte câteva lucruri, pentru că sunt excesive și, deci, insignifiante. Hahaha! Mă rog, cine vrea, n-are decât să urmeze sfatul acestui sfânt al cârciumelor, când de stânga, când creștin și naționalist, adică plecând cătinel-cătinel spre dreapta. Ceea ce am scris, am argumentat. Puteți angaja o contra-argumentare, ca în celelalte cazuri, sau vă puteți păstra retractil, este dreptul dvs. în raport cu cele de mai sus. Însă, în oricare dintre cazuri, faptele convocate de mine sunt adevărate și va trebui să consimțiți la aceasta, chiar dacă interpretarea pe care le-o dau v-ar apărea drept excesivă, eronată, rău-intenționată sau elucubrantă. După cum împreună am stabilit: 1. există un grup filosofic de interese în jurul dlui Liiceanu, 2. el focalizează atenția sa asupra lui Heidegger, 3. din sfera aceluiași grup a pornit exegeza etapei legionare a lui Noica și reabilitarea lui Nae Ionescu, 4. adeziunile de extremă dreaptă ale celor trei gânditori (maestrul german și cei doi contemporani români ai lui) sunt probate, nu inventate, 5. există un filon ortodoxist, manifestat în consens cu ideea că laicul e chemat să facă ordine în teologie, pe care o ilustrau Nae și Nichifor Crainic, și care se configurează și într-una din cărțile mult lăudate ale dlui Pleșu (Tratat despre îngeri), 6. gândirea de extremă dreaptă interbelică românească era construită pe un ortodoxism flamboaiant. Fapte, nu interpretări. Faceți dvs., mai departe, ce doriți cu ele. Iar dacă socotiți că aceste lucruri nu ne interesează pentru că „ies din pagina cărților” către realitatea socială, nu sunt de acord cu dvs. Se vor fi scriind exegezele abstrase de la contingent în turnuri de fildeș, dar acele turnuri sunt plasate într-o geografie, după cum și autorii vin dintr-o și se adresează unei geografii umane de care nu pot, și să vrea, face abstracție. Tot ce am scris „iese din decența dialogului”? M-aș bucura să înțeleg mai bine cum, de ce și, mai ales, între ce limite ați defini această decență dialogală. Am, ca profesionist, exigența pariului pe fapte istorice, iar dacă și când timpul mi-o va îngădui, la poalele postării acesteia voi așeza și link-urile care pot ajuta la depistarea probelor că susțin lucruri întemeiate. Nu-mi veți face o vină că n-am idee în ce „realitate cotidiană și intelectuală” vă mișcați. Acum, că ați spus-o, îmi vine să cred că sunteți undeva înafara României, de vreme ce aceste evidențe nu ajung până la dvs. Dacă însă trăiți în țară, v-aș fi recunoscător dacă ați folosi diacriticele. Pe postarea dvs. anterioară, mai lungă, mi-a luat ceva timp până să pun literele românești.
Stimate domnule Pecican, Poate că nu împărtășesc complet părerile dvs., dar mi se par interesante. Mă tem pentru dvs. În cultura românească actuală, cei care nu contribuie la glorificare și permanentă reconfirmare a valorii exemplare a dlor Liiceanu și Pleșu sunt pedepsiți. Nu ați văzut ce s-a întâmplat la România literară? I-a scuturat nițel pe cei doi dl. Manolescu, iar de-atunci toate „Revista revistelor” din România literară îi glorifică, pentru… risipirea bănuielilor cum că Pleșu și Liiceanu nu ar fi, totuși, zei. Așa că… tare este riscant ceea ce faceți.
Distinsă colegă,
Vă mulțumesc pentru mesaj. Părerile mele sunt atât de personale – măcar la nivelul exprimării lor, uneori neconvenționale și cam ludice -, încât nu poate fi decât firesc să nu le împărtășiți întru totul. E un lucru firesc. Mă bucur însă că v-au interesat, pentru că ele se referă la, cum să-i spun, ieșirea dintr-un tehnicism sufocant în filosofie și, pe de altă parte, părăsirea tutelelor prea apăsătoare în materie de gândire liberă, de profunzime.
Avertismentul dvs. mi-a venit din mai multe părți. Sunt conștient de anumite riscuri. Dl. Pleșu a fost de două ori ministru și odată consilier personal al președintelui (din păcate, dl. Băsescu nu îl prea asculta, preferând să se legitimeze cu dânsul doar la nivelul imaginii). Dl. Liiceanu a beneficiat, se zice, în mai multe rânduri de grația prezidențială, întâi ca manager editorial, apoi făcându-i hatârul de a coborî din Olimp pentru a participa la o lansare de carte Humanitas, după cum am văzut cu toții la televizor, cu prilejul unei ediții a Târgului Gaudeamus. Alții vorbesc despre societăți oculte, prietenii selective etc. Sunt zvonuri sau realități posibil de dovedit? N-am habar. Dl. Alexandru Paleologu îmi povestea, în toamna anului 1995, pe faleza stațiunii Neptun, la o întâlnire a PEN Clubului Român, că a plecat benevol din francmasonerie atunci când a descoperit că mulți membri recenți ai ei o „accesau” doar pentru a-și facilita obținerea de pașapoarte diplomatice, în scopuri joase. Conu Alecu căutase un club a l’ancien regime și dăduse peste o piață tranzacțională de tip bursă, din câte spunea… N-aș crede însă că domnii menționați sunt francmasoni, în pofida – sau tocmai datorită – acuzelor în acest sens ale dlui Vadim Tudor, datând încă din perioada de efervescență securistică a publicației „România Mare”.
Spre surprinderea mea, dl. Nicolae Manolescu face exact ceea ce ați remarcat și dvs. Probabil că gestul inițial de parțială distanțare s-a datorat intervenției publice excelente, decise, a Herthei Mueller, care a pus lucrurile la punct. Apoi însă, premiata Nobel a mers acasă, iar dl. Manolescu a rămas pe aceeași scenă culturală, dominată de prietenii lui posesori de edituri, reviste, poziții prin catedre universitare de filosofie și colegii postuniversitare.
Eu nu obișnuiesc să public nici în revistele dlui Pleșu, nici la editura dlui Liiceanu. Nu sunt interesat nici în ocuparea unei catedre de filosofie la București (sau aiurea), nici de burse la New Europe College. Tot ce mai poate veni din partea partizanilor domniilor lor se poate referi la o negare vehementă a oricărei valori a muncii sau persoanei mele, dar asta m-ar afecta destul de puțin. Să privim, stimată colegă, cu optimism și speranță viitorul, nu pot fi cei doi oameni de cultură atât de veninoși pe cât s-ar aștepta unii dintre noi. Cu bune gânduri și urări de bine! O.P.
Pe când o dezbatere pe etica lui Kant?!
Nu-i așa că i se simte lipsa?