Erau nişte ani ciudaţi despre care nu se mai vorbeşte. Parcă lumii îi este jenă şi vrea să uite. Anii în care deţinuţii politici urmau să fie eliberaţi. Constrângerile începeau să se relaxeze, sau mai bine zis deveneau mai discrete. Frica însă era mereu prezentă ca siajul unui vapor care tocmai a trecut, dar urmele aveau să mai adaste încă mulţi ani de acum încolo. Simpla rostire a vreunui cuvânt tabu le aducea oamenilor frisoane. Doctorul nu accepta nici o abatere, el, conformistul până la sânge. Aşa îşi conducea barca, aşa îşi crescuse copiii, cu mână de fier, nimeni neputând avea o altă opinie, Augustin era produsul perfect al acelei lumi înguste. Autoritatea lui era dublată de autoritatea care apăsa fiecare părticică a acelei lumi. Nimeni nu se gândea că ar putea să-i ţină piept. Poate cândva vremurile aveau să se schimbe, dar cine putea miza pe asta, timpul individual nu aşteaptă timpul istoriei.
Vremea aceea apăsa ca un piston imens sub care se simţea anihilată. Oriunde părea o gâză, un ceva neînsemnat, un nimic, un rest scuipat afară. Mereu afară. Peste tot lumea era organizată, peste tot ziduri ostile, peste tot era străina. Străina era mereu o suspectă, o intrusă, alungată din loc în loc. Această lume nu era a ei. Dar care lume era a ei? Cărei lumi aparţinea? Reuşise aproape să termine liceul schimbând patru şcoli din patru oraşe. În fiecare an altă şcoală, alţi colegi, alţi profesori, alt oraş. Venise acum câteva luni de la sute de kilometri, fugise mai bine spus de un duşman care ridicase în fiinţa ei un zid de frică. Nici nu cunoştea prea bine o altă stare. După trei examene de admitere reuşise să intre la liceu. Prin fraudă. O fraudă prin omisiune. Mereu trebuise să depună o autobiografie. O, autobiografiile acelea… „Subsemnata…fiica lui….” Aici era aici! Fiica unui deţinut politic condamnat la cincisprezece ani. Se transforma într-o stană, nu de piatră, ci de frică. Un pietroi îngrozitor de greu o apăsa în momentele de confruntare cu oficialităţile. Ea nu era ea, ci doar fiica cuiva. Dar ea cine era? Interesa pe cineva? Ştia cineva? Ar fi vrut să afle şi ea. Încă era în creştere, în transformare, bobocul înflorea ingenuu şi fragil, dar trebuind în acelaşi timp să deschidă uşi oficiale, să depună cereri şi autobiografii, să se vadă mereu respinsă. Şi gările acelea sordide… Amintirile ei se legau de gări, de noduri de cale ferată, de locomotive cu cărbuni, de negru de fum. Şi pretutindeni câte un acoperiş provizoriu. Numai geamantanul era elementul permanent, în rest totul se schimba ca într-un panoptic. Sufletul ei, ca o iederă, se agăţa de fiecare loc, dar iedera era mereu smulsă şi transplantată. Ce n-ar fi dat să se oprească în loc, indiferent unde, să nu se mai mute. Toată lumea avea o locuinţă, un loc de baştină. Ea nu avea. Se născuse în refugiul părinţilor în timpul în care mulţimi de oameni erau mânaţi de ici-colo, mânaţi în moarte pe câmpurile nimănui, în prizonierate la capătul lumii, în închisori, la canal, în domicilii forţate. Acum era linişte, o mare linişte. Nu mai erau dislocări masive. Lumea se aşezase. I se părea că doar ea singură mai aleargă de colo – colo alungată de nenorocita de autobiografie. „Subsemnata…”
Orăşelul în care ajunsese avea un farmec şi o tihnă speciale. Oraşul acesta chiar era un personaj distinct în povestea vieţii ei. Cu punctele lui fierbinţi. Ca de exemplu gara. În mod obişnuit locul cel mai anonim, dar în care, pentru un ochi atent, se derulau scene felurite. În zori, de fapt cu noaptea în cap, o masă întunecată ocupa întregul peron. Erau navetiştii. Îmbrăcaţi în culoarea nopţii, în salopete fără chipuri păreau un animal monstruos cu multe picioare, tăcut, ce se lăsa înghiţit de trenul ce aştepta în întuneric. La ora stabilită un fluier discret şi toată acea omenire dispărea lăsând oraşul adormit încă, în lentoarea lui obişnuită de oraş provincial. Dar vom mai reveni la gară.
În acea dimineaţă un vânticel cald foşnea proaspătul frunziş din scuar. Dodi ieşise din casă cu zece minute mai devreme şi parcurse cei o sută de paşi până la şcoală. Dimineaţa de mai strălucea ferchezuită ca de sărbătoare, deşi era o banală zi de luni. În forfota din curtea şcolii o văzu, ca de obicei, înainte de a o vedea. Era mereu sub pleoapa lui, o vedea şi de la distanţă, chiar dacă se afla în cu totul altă parte. Îi strecură pacheţelul în geanta de umăr. Negociatoarea ştia şi îi devenise complice discretă: îi pusese două pacheţele cu mâncare. Ei i se umplură ochii de apă.
Oraşul tihnit de pe valea Târnavei cu dealuri molcome şi însorite, cu orizontul larg, luminos era un popas pentru fugara Maria, popas pe care şi l-ar fi dorit definitiv. Privea la casele săseşti gospodăreşte strânse la fronton una în alta ca nişte cumetre econoame cu jaluzele trase peste ochii cuminţi, îşi imagina viaţa dinăuntrul lor, ordonata, liniştită şi se imagina o locuitoare, o membră a unei astfel de familii aşezate…Acest exerciţiu de imaginaţie îl făcea de când era copilă, privind cu jind, seara, prin ferestrele luminate la viaţa ce se derula în spaţiile acelea intime de dincolo de ele. Dar nici una nu era casa ei.
Aici, în ultimul oraş se întâmplase minunea iubirii. Aici înflorise şi îşi găsise refugiu sufletul ei. Uitase de frică. Găsise antidotul. Iedera se agăţă de Dodi care acum era jumătatea ei. Fiinţa ei era, în sfârşit, în echilibru. Atingeri suave, jumătăţi de cuvinte, ninsori peste capetele lor aplecate pe sub porticuri, înlănţuiri de frăgezimi, ceasul din turn bătând ora despărţirii în noapte, chicote de râs, lacrimi izvorâte nu se ştie din ce cotlon al sufletului răscolit acum de iubire. Fiinţa lor se dilata atingând absolutul cu uitarea de sine a îngerilor care nu cunosc gravitaţia. Iubirea lor înainta inconştientă dintr-un anotimp în altul, adaptându-se, căutându-şi locuri tainice şi pline de farmec, însoţindu-se cu natura. Precum păsările. Care cuibăresc în locuri ferite şi calde. Pentru că iubirea se cere ocrotită de priviri străine. Pentru că iubirea se hrăneşte din propria-i substanţă şi nu are nevoie de nimeni. În ţara iubirii locuiesc numai doi oameni şi în intimitatea lor nu are voie nimeni să intre încălţat şi nepoftit. Cel care o face, făptuieşte o crimă. Cei doi, aflaţi în această stare de excepţie, pot fi grav tulburaţi, răniţi, pot să şi moară. Pentru că cel care se deschide în faţa absolutului devine vulnerabil.
Ura care creştea clocotind în Augustin şi hotărârea lui care putea să mute şi munţii la nevoie, fusese minunat servită de întâmplare. E suficient să vrei ceva cu tot dinadinsul că universul îţi vine în ajutor cu soluţii. La ce s-ar fi putut aştepta să se întâmple? S-a întâmplat cel mai firesc lucru şi totodată cel mai nepotrivit: abia ajunşi la majorat cei doi tineri concepură, zămisliră. Oroare! Chiar ea, pisica de pripas, tolerata să-i bareze drumul fiului pregătit pentru un viitor solid, împlinit !? Avortul era singura soluţie în acel moment, iar doctorul era prezent. Trupul tânăr şi sănătos al fetei nu putea pune probleme şi nici nu le-a pus, aşa că totul a mers şnur. Doctorul se spălă pe mâini de sângele propriului nepot cât se poate de mulţumit. Acum toate firele erau în mâna lui, doctorul devenise dumnezeu.
– Când aţi început? De două luni? Află fiule că sarcina avea trei luni !
– Ce spui, tată?
– Era băiat. Sarcina avea trei luni.
– Nu se poate!
– Ba da! Iubita ta nevinovată era gravidă cu altul.
Dodi şi-a încleştat pumnii şi i-a vârât în buzunar adânc. Doi pumni în faţa acelui bărbat care tăia şi spânzura ar fi echilibrat cumva agresiunea. Nedaţi la timp explodară în el o ură surdă şi definitivă. Îi zdrobise sufletul. Mai întâi se fisurase cristalul pur, care mai apoi se prăbuşise în bucăţele ce se transformau pe rând în sticlă pisată. Minciuna perfect plasată dădea roade. Îndoiala rodea ca un vierme, iar tatăl urmărea cu atenţie rezultatele. Iubiţii se certau, se învinovăţeau, se dezvinovăţeau, o luau de la capăt. Între ei era plasată o minciună bine ticluită de doctorul care avusese grijă să falsifice probele, să şteargă urmele. Urmărea cu atenţie şi secondantul lui, negociatoarea, care ştia atât de bine să panseze răni, să ofere alternative, să apeleze la cuvinte de consolare şi la extrase din înţelepciunea milenară privitoare la firea ascunsă a femeilor, la întâmplările sexuale pe care acestea le ascund cu grijă sub masca inocenţei, la lipsa tatălui care determină la fiice rătăcirea căii drepte. Dodi învăţa în ritm alert toate prejudecăţile, toată înţelepciunea aceea calpă îi era turnată în cap dintr-odată, toate acele idei fixe, toate acele eboşe de care se foloseau oamenii din lenea de a gândi, din comoditate, ca pe nişte grinzi pe care urma să se ridice apoi adevărata construcţie. Nişte simplificări cu care poţi construi sau dărâma orice. Şi sub acest edificiu, îngropată, o mică, mică minciună pe care nu putea să o dea nimeni în vileag, pentru că forţele erau inegale: pe de o parte specialistul care avea calcule clare, pe de alta o copilă de pripas fără un protector care să se fi luptat să dovedească ticăloşia ce zdrobea sub şenilele ei iubirea, această plăntuţă nouă şi crudă ce apucase să crească pe câmpul nimănui şi iată acum smulsă şi distrusă ca o buruiană dăunătoare.
Odată curăţat locul, Augustin avea să ridice adevăratul castel pentru fericirea fiului şi împlinirea familiei. Timpul avea să şteargă amintirile. De o parte şi de alta Dodi avea doi stâlpi de bază care îi hrăneau întrebările nerostite cu răspunsuri de-a gata, bucurându-se în secret că, iată, tânărul bărbat păşise pe întâia treaptă a înţelepciunii pe drumul devenirii lui ca adult având familia împrejurul său ca un scut.
În depărtare ochii electrici roşii şi verzi deasupra liniilor ude clipeau alternativ. Monstrul negru cu multe picioare, masa de navetişti, se strecură pe lângă ea, compactă şi dispăru cu ultimul tren, iar ea rămase singură pe peronul pustiu pe o bancă şi cu geamantanul alături. Îşi strânse pelerina mai aproape de corp pentru a se feri de ploaia măruntă care se pornise. Vara era pe sfârşite. Calea ferată însoţea valea râului şi astfel va vedea pentru ultima oară refugiul secret şi apoi va lăsa în urmă oraşul adormit cu turnul bisericii, cu zidurile de cetate, apoi dealurile împădurite şi la un moment dat după o cotitură hotărâtă avea să dispară totul. Mereu este aşa, lucrurile există atâta timp cât le vezi, în momentul în care ţi-au dispărut de pe retină rămân nemişcate şi ireale ca o ilustrată veche. Avea o durere difuză în abdomen şi îşi strânse coapsele a singurătate. Îi lăsa pe toţi. Doctorul şi familia lui. Îi vedea pe toţi patru în Wartburgul lor albastru închişi ca într-o cetate, apăraţi de tot ce îi putea abate de la drumul lor sigur şi previzibil.
În colţul compartimentului, ascunsă în dosul pleoapelor, retrăia cu toată fiinţa ei jertfa din peninsulă în timp ce se strângea în braţe cu degetele înfipte în carne. În lumea imaginaţiei erau amândoi încleştaţi în cuminecătura supremă, îngemănaţi prin buze, sfârcuri, şolduri, în timp ce casa aceasta legănătoare îi purta spre un tărâm fericit. Aşa avea să-l poarte în ea peste decenii,cuibărit în viscere, aninat de sfârcuri, înfăşurat în jurul gâtului, acolo unde se naşte nodul plânsului, ca pe un făt oprit în evoluţie, nici născut nici lepădat.
În trap clănţănit printre mulţime de şine întretăiate locomotiva îşi alegea drumul printre nodurile absurde după care urma cursul lămurit al şinelor potrivite, alergând iar cu disperare spre ţinte străine, spre destinul ei îndepărtat, pierdut în ceaţa toamnei. Câmpuri se dizolvau în amurgul grăbit şi apoi în întunericul atotcuprinzător în care, din când în când, fluierul locomotivei striga într-o limbă străină pentru nu se ştie cine, avertismentul că trece cu toată graba zorit de orarii. Această casă pasageră i se lipea parcă de suflet ca o otravă, ca o pilitură de fier pe un magnet. Geamantanul de carton cu colţuri metalice stătea cuminte în plasa de bagaje. Conţinea toată averea ei şi încă mai rămăsese loc. Se gândea că este aproape insuportabil, la drum lung, să nu te însoţească gândul sau iubirea cuiva, a celui ce l-ai lăsat în urmă sau a celui ce te aşteaptă la capăt, că sufletul atunci îţi stă abia atârnat, lipsit de ancore, ca o scamă gata să-şi ia zborul la fiecare pală de aer care umflă perdeaua. Spaţiile prea mari, prea întinse te dizolvă, te depersonalizează, nu mai ai identitate, ai doar un dreptunghi de carton în fundul unui buzunar pe care scrie gara de plecare, cea de sosire şi numărul locului din compartiment.
(va urma)
„- Zic zău să intrăm în…”, vru Iorgomitul să îl invite în spațiile de la subsol, dar își aminti brusc că acolo veneau uneori, pe nechemate, câțiva și câteva sado-maso incipienți și incipiente (însă cu vocație sinceră), cu dorul frisonului bine încuibat în cutele aspre ale frunților. Nu era în regulă, dar cel de-al doilea părințel, excelentul exorcist, îi sări cu tact într-ajutor, sugerând: „- Poate ar fi mai nimerit să îl primim pe sfințitul părinte în biroul de vizavi”. Își însoți cuvintele cu un semn discret, din gât, în direcția ieșirii, dar se opri cu promptitudine maximă, atent la cuta ușoară ce se instala între sprâncenele stufoase, dar bine pieptănate, ale șefului său direct.
Ovidiupecican's Blog 