Alfred IRTA: TILT (11)

Din acest punct de vedere, se poate afirma că, în principiu, și Mob era înconjurat de lumea din ambele categorii. Unora le stătea ca bârna în ochi, altora le stârnea un început grăbit de compasiune… Și mai erau, la răstimpuri, și inși interesați de tot ce vedeau, fără dorința de a se implica în vreun fel. Aceștia erau țăranii coborâți de la munte, pe care sosirea rapsodică la oraș îi dădea de pe picioare, înregistrând și banalul și extraordinarul cu superstiție, ca pe ceva nemaivăzut de aproape, sau turiștii veniți din țări limitrofe pentru a fotografia, mânca, bea și cutreiera, pentru a consuma orașul ca pe o delicatesă, chiar dacă i-ar dezamăgi. Tuturor acestora li se adăugau, în principiu, și aceia, destul de puțini, care știau ceva despre Mob însuși, rezervându-i o percepție nu mai puțin frugală, dar mai personalizată.

Unul dintre cei care, de pe partea cealaltă a străzii – cam prin zona frumosului palat de secol al XIX-lea în curtea căruia se afla sediul unui important sindicat național -, îl observară pe Mob până ce trecură cu totul de el era un fost colaborator indirect al acestuia, de fapt un ins subțire, adus de spate, cu o alură de subordonat până și în timpul liber, de fapt un om de treabă care își spuse în sine: „– Ia uite-l pe domnu Beran! Ai zice că măsoară cu pasul locul acela…”

O doamnă care bătea spre cincizeci, chiar dacă etala ostentativ un treizeci și ceva, aruncă de sub pălăria ei de pai o privire cu coada ochiului de pe banda rezervată bicicliștilor, pe care cu o anume ostentație părea să o socotească drept trotuar predestinat sieși. În mintea ei se scurge rapid și diluat ceva de genul: „– Mihai… L-am văzut și ieri, în preajma librăriei… Ce naiba caută pe jos? O fi pierdut ceva?!… Mișu, Mișu, oare știe careva cu ce pierzi timpul? În fine, n-am chef să mă opresc cu el, cu rezervarea asta la pedichiură…”

Un student aproape că îi simți lui Mob respirația trecând pe lângă el. Abia după aceea își murmură: „Ce naiba? Acesta care încurcă circulația nu e nenea Orlando? Nu l-am mai văzut de când am intrat la facultate, dar cred că el era… N-am să mă uit înapoi să verific, și ce dacă e sau nu e el?…”

(va urma)

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (50)

Irinuco, ce-am icoana ta în sân orișiunde mă aflu,

 

Să ști de la mini că lucru ci-am cu tini nu treace. Și fie că dumnealui Gligoriță chervasierul, tâtîni-tu mi te-a da, fie că a fi să fie de-oi vini cu nește cozaci ori ungureni, să te smulg cu tăiare de capite de la casa lui și să ti duc la casa me, ce-a voi Domnul cu noi tot s-a plini. Că nu poci scoate den minte ci palma gre ai tu, Irino, și cum m-ai scos de mâna podghezului de leși ce m-au coprins la strâmtoare la Ciuha, iar tu treceai în butcă pi acolo și habar nu avei ce gânduri ț-a pus hatmanul lor Bucacz, să te pângărască, nemernicul și nevolnicul acela…

Ș-apăi tu nu doară că pi toț i-ai avut de i-ai lasat laț ăn balegile cailor și în răsul proștilor ce-ar fi trecută pin locurile celea, dară m-ai și scos den ghiarăle lor slute și m-ai oblogit și ce mi-ai știut face, neobosâtă, nemi la viața me trudnică cu fomăile nu mi-au făcută. Tu numai de m-ai țâne cum ști tu ține de să nu mă scapi de ntre piciorele tali, iar eu ști-voi agonesi ce ne-ar fi de trebuință ca să ti duc pentre cei mari și preacinsteși boiari. Cari dacă le-i face tot la fel ca la spurcații de leși păngăritori, departe om urma pănă la poala tronului, veri cine ar fi domn în țara aiasta becisnică.

 

Cu liubov,

 

Todie, sân Costa, ot Căpităști

BOKIA 2: Cap. 36. În pas cu progresul

În vremea scălâmbăielilor și prostelii de la primul templu, în cel de-al doilea își făceau de lucru sacerdoții Tolbas și Repülö, cum am stabilit deja. La ăștia, deși aceeași, direcția de înaintare era cu totul alta. Pentru că, vorba ceea: una e plăvanul, alta Fleacticanul.

Într-adevăr, de când bunul Dumnezeu atotstăruitor și atotîndurător a prăbușit peste omenire nu doar alfabetul morsei, ci și radioul, televizia, tembeliziunea – care nu e tot aia, că are o definiție foarte înaltă și e tot mai plată, s-o agați în cui, nu alta -, noile media, noile noi media, ca și telefonia mobilă, radarul, flașneta și alte perversiuni asemenea, ca să ne încerce, marea lui cetate de câteva sute de metri a devenit, din loc de pelerinaj, loc de exhibiționare turistică. Pentru treburile serioase nu se mai mergea la vârful ierarhiei amplasat în dispozitivul de palate respectiv, ci se trimiteau esemesuri direct la Sâmpetru, după cum bine arăta o reclamă la notbucuri.

Cum și Tolbas și colegul lui Repülö serveau ideea că adevărurile vin de la șeful lor direct, biserica lor se umpluse de ecrane pe care litere de neon anunțau psalmul zilei, tema predicii și expuneau clar numele celui ce trebuia votat la următoarele alegeri locale spre a ține partea cultului lor în chip indubitabil. În dosul mesei de altar deciseseră, cu îndrăzneală și pasiune estetică, să instaleze nu vreo făcătură barocă valoroasă și de mare artă, ci un – surpriză! – alt ecran, un hăumcinema, pe care, programat electronic, rulau toate reprezentările fabuloase din lume ale lui Christ, pictate și sculptate de maeștri.

(mai vine, mai vine)