Alfred IRTA: TILT (12)

Mob însemna, așadar, pentru unul Mihai, pentru altul Orlando, iar pentru al treilea Beran, numele lui întreg putând fi reconstituit, astfel, de către oricine. Adevărul adevărat este însă că pe nimeni nu interesa în acel moment fizionomia întreagă a acestui nume, fiecare mulțumindu-se cu un cap, un picior sau un tors de statuie, exact conform dialecticii care a împins lumea modernă să adore fragmente de statui grecești și romane aproape mai mult – și în mod autonom – decât întregurile lor reconstituibile. Domnul Mihai Orlando Beran din actele oficiale era însă pentru cunoscuții lui, mai apropiați sau mai îndepărtați, pe scurt și cu maximă simplitate, Mob. De ce așa și nu invers, de ce nu Bom, era o poveste pe care câțiva, puțini, nu o ignorau, dar majoritatea nu se gândea la ea. Dacă l-ar fi masionat bombele sau bombardamentele, Mob ar fi putut fi, eventual, strigat Bom. Dar inițialele lui se întâlneau mai curând cu bucuria deținerii unui telefon mobil. Nu e vorba, se mai credea că Mob are de a face cu mobilitatea, frenezia greu de stăpânit, incapacitatea de oprire într-un loc, pentru mai mult timp (cel puțin în spațiul public) a acestui om. Dar cunoscătorii de engleză preferau să vadă în asta însemnul – stigmatul? – mulțimii. Și într-un fel, până și aceștia aveau dreptate. Nu se află Mob, chiar în acest moment, în mulțimea, nu foarte densă, dar nici rarefiată, care brăzdează în toate părțile, bulevardul Eroilor?

(Licența nu îmi aparține mie, ci municipalității: o curiozitate a Clujului este că una dintre străzile centrale cele mai scurte – și nu foarte late – a fost proclamată, din nevoi de reprezentare, pesemne, drept… bulevard, fiind, cine știe, cel mai scurt bulevard din geografia urbană a țării… Un record demn de înregistrat în Guiness Book, dar la care nimeni nu se gândește ca la ceva premiabil.)

Scurt sau lung, pe moment bulevardul numit al Eroilor îl avea în mijloc, ca pe un punct dinamic, dar oarecum stabil, totuși, pe numitul Mob, prins într-o mecanică a umbletului lui ezitant, fără preocupări de coreografie geometrică, dar mișcându-se într-o cvadratură a cercului pe care numai cineva dotat cu un binoclu și urcat într-o turlă ar fi putut-o intui…

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 37. Stilul neo (unde nu te aștepți)

De la o vreme devenise evident că fluctuația enoriașilor de vârstă înaintată traducea o buimăceală în fața acestei realități. Dar, pe de altă parte, analizele lor ochiometrice duminică de duminică evidențiaseră că tot liceul de muzică și arte plastice, secția pictură – sculptură, era acolo în păr, făcându-și, cum s-ar zice, cultura din mers, în timpul slujbelor și al predicilor. Ba mai veneau și studenții de la Cacademia de Artă „Gionică Gingirloi”, bucuroși să poată stea jos, să urmărească „diafilme”, cum le ziceau ei slaițurilor, și să dea acelui răgaz comod și delectabil și întrebuințarea tradițională: curtarea fetelor și văduvelor disponibile; uneori și a damelor măritate (dar tot disponibile).

Adevărul e că era mult mai bine decât la cluburi sau prin discoteci, fiindcă aici totul era special, buna dispoziție avea un soi de liniște și de duioșie, plus că semăna un pic a film saiăns ficșăn cu nasoi de la nasa și cu ecrane care pâlpâie, îți iau ochii, îți distrag antenția, ceea ce facilitează operațiunile pe sub vestimentație și îmbrățișările pe neașteptate.

Tolbas și Repülö au înțeles destul de iute că asta era menirea lor: să crească apetitul pentru știință al tineretului, dragostea lui pentru religie, încrederea în viitor și familie – fie și fără acte (fiindcă, de atâta politică de cacao, bokioșii și bokiatele nu mai turnau bebișori, preferând să se hoalbe la tembelizoare) -, dorința de gageturi tunate, la zi, și mai ales un gust pentru tot ceea ce e tradițional, dar sclipește și-ți mută parbrizul.

(vine unul nou)