BOKIA 2: Cap. 19: Asigurări de bine

„- Dar n-a fost vreodată cazul…”, băgă de seamă Filocartaxul, adăugând în chip explicativ o gudureală: „Are părintele Pecurar harismă fără greș, nicio babă nu e neîmblânzită în turma dânsului”…

Toate privirile se îndreptară, fără greș, către barba celui lăudat de cuviosul Ploconiu. Smerit, aceasta se îndreptă cu firele lungi, devenite brusc sârmoase, în soare, lăsând să treacă printre ele raza diafană a unei stele ajunse la deplină lucire la ora aceea; o stea numită, îndeobște, de muritorii născuți cu beleaua limbii noastre în cuget și-n simțiri, Soare.

Nu era, totuși, clar, dacă toți priveau bărboiul cu același gând în minte. În timp ce popa mijlociu și popicul îl scrutau cu oarece venerație, în mintea gentlemenului cureștean se strecură o fărâmă de suspiciune, transpusă în raza privirii printr-o scurtă zvâcnire ca de laser portabil. Asta ar fi putut însemna că, preț de o cuantă, îl și văzuse ca aievea pe Iorgomult într-un cârd de babe suporterițe la modul deșănțat în care se manifestau femete generației lui la vremea când tot felul de orchestre de patru, copiate după papagali albionici de mare firmă și succes, țipau, își rupeau cârpele din cap și leșinau în stiluri…

Își înfrână însă iute-iute pornirea imaginativă, știind că în biserică, precum la poliție, e mai mult după regulament decât după inspirație și instinct… Să fie clar!

„- În orice caz…, la noi toată băbimea e încadrată în corul parohiei și nu există slujbuliță duminicală în care să nu încheiem cu «Pupă, turmo, Patriarhul» și cu «Înalță-l, Doamne, pe Președinte»…”, asigură Ploconiu, mimând bine entuziasmul cu sufletul la gură.

(va urma, pe bune)

Published in: on 4 mai 2012 at 7:24 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 19. Asigurări de bine

„- Dar n-a fost vreodată cazul…”, băgă de seamă Filocartaxul, adăugând în chip explicativ o gudureală: „Are părintele Pecurar harismă fără greș, nicio babă nu e neîmblânzită în turma dânsului”…
Toate privirile se îndreptară, fără greș, către barba celui lăudat de cuviosul Ploconiu. Smerit, aceasta se îndreptă cu firele lungi, devenite brusc sârmoase, în soare, lăsând să treacă printre ele raza diafană a unei stele ajunse la deplină lucire la ora aceea; o stea numită, îndeobște, de muritorii născuți cu beleaua limbii noastre în cuget și-n simțiri, Soare.
Nu era, totuși, clar, dacă toți priveau bărboiul cu același gând în minte. În timp ce popa mijlociu și popicul îl scrutau cu oarece venerație, în mintea gentlemenului cureștean se strecură o fărâmă de suspiciune, transpusă în raza privirii printr-o scurtă zvâcnire ca de laser portabil. Asta ar fi putut însemna că, preț de o cuantă, îl și văzuse ca aievea pe Iorgomult într-un cârd de babe suporterițe la modul deșănțat în care se manifestau femete generației lui la vremea când tot felul de orchestre de patru, copiate după papagali albionici de mare firmă și succes, țipau, își rupeau cârpele din cap și leșinau în stiluri…
Își înfrână însă iute-iute pornirea imaginativă, știind că în biserică, precum la poliție, e mai mult după regulament decât după inspirație și instinct… Să fie clar!
„- În orice caz…, la noi toată băbimea e încadrată în corul parohiei și nu există slujbuliță duminicală în care să nu încheiem cu «Pupă, turmo, Patriarhul» și cu «Înalță-l, Doamne, pe Președinte»…”, asigură Ploconiu, mimând bine entuziasmul cu sufletul la gură.

Published in: on 4 mai 2012 at 7:12 pm  Lasă un comentariu  

Proză: Maria V. CROITORU: RETRIBUŢIE sau EU FUR, TU FURI, … DAR ŞI EI FURĂ…

Măria se rezemă în sapă şi se uită la copii. Toată ziua au scos toţi trei cartofi la ceape. N-au fost nici la şcoală, nici măcar nu i-a învoit. Aseară, brigadiera a umblat pe uliţă să le spună că trebuie recoltaţi cartofii din Zăvoi, să poată ara. „Ce harnici au fost pruncii!” gândi cu voce tare. „Şi ce rea am fost cu ei! Cum se uitau înainte, mă răţoiam la ei: Nu vă uitaţi unde-i capătul!”

         Copiii nu ziceau nimic. Ştiau că trebuie s-o ajute pe mama lor, tatăl era la serviciu. Se întorcea pe la cinci după-amiază. Tot satul era pe tarla. Domnii-tovarăşi aduseseră cântarul pe la amiază şi aşteptau să termine oamenii de cules, să-i cântărească. Fusese o recoltă bună. Scosul a fost cum a fost, mai greu era să aducă sacii în capătul tarlalei. Femeile se ajutau unele pe altele…

         Măria era mulţumită, avea treizeci şi opt de saci. Va primi patru saci retribuţie. Aşa le-a spus Păpăruza, brigadiera: „Cine lucră o parte primeşte 120 de kile. Ea îşi aduse saci mai mici să-i poată căra: „Amu, câţ îs, atâţa-s”. Clădi sacii la capătul tarlalei. Copiii o ajutau, plângându-se că li-i foame:

         – N-ai putut pune şi dumneata mai multă mâncare? Ai pus ceapă şi clisă… No, mâncaţi ceapă cu clisă şi pită…

         – Tăceţi, că-ţi mânca, cum ajungem acasă!

         Măria se uită la Ion. Îl prinse de mână şi-i zise:

         – Du-te acasă! Prinde dibolii la car şi hai încoace! Dar să nu zăbădeşti!

         – Să v-aduc ceva de-acasă?

         – N-aduce, nu cred c-om sta mult! Până vii tu, ajungem poate şi la cântar…

         Copilul plecă. Se însera. Se auzi vocea paznicului:

         – Om cântări câţi om putea şi-om lăsa şi pe mâini, că n-om sta aici tătă noaptea!

         Măria îl trimise pe Gicu după apă la gară. Acolo, era o hărmălaie nemaipomenită. Era coadă la cântar. Se certau, se înjurau. Se auzi vocea unei femei:

         – Nu v-ajute Dumnezeu! C-o maje ne plătiţi lucru’: pusu’, săpatu’ şi culesu’?

         Nu-i răspunse nimeni. Copilul veni cu apa. Stăteau şi aşteptau. Seara se lăsa peste câmp. Maria îl văzu pe Ion venind cu carul. O fulgeră un gând. Se îndreptă spre el:

         – Traje carul lângă saci, da’ întoarce-l!

         – Da’ nu-i ducem la cântar?

         – Tu să taci şi să faci cum zâc io!

         Copilul întoarse carul. Bivolii se mişcau încet. Cineva-i strigă să-l tragă mai spre mal, să poată trece căruţele. Măria se uită în jur. Erau numai căruţe cu cai.

         – Haidaţi să punem saci în car! Ajutaţi-mă! Numără-i, Ioane!

         Se lăsase întunericul. La cântar lucrau cu lanterna şi la lompaş.

         – Câţi am pus?

         – Nouă!

         – Mână cătă casă! Îi şopti lui Ion.

         – Dacă ne prind? 

         – Mână şi taci! Gicule, du-te cu frate-tău!

         Măria îi lăsă să se depărteze. Ea se îndreptă spre cântar. Îi strigă pazei:

         – Bade Gheorghe, noi om veni mâine la cântar, nu mai stăm. Că suntem aici de până-n zâuă!

         Atunci îl văzu pe şeful de post. Sta jos lângă cântar şi mânca un măr: „Bine că stai acolo, stau-ai până mâini!”

         – Bine, Mărie, bine! Du-te acasă, că şi alţii s-o dus!

         Măria se grăbi să-i ajungă pe copii. Îi era frică, deoarece se apropiau de gară şi acolo s-ar putea să fie celălalt miliţian. Îl trimise pe Gicu să vadă cine-i la gară. Când fură aproape, Gicu le ieşi înainte:

         – Nu-i decât cantonierul.

         – Să ne-ajute Dumnezeu să intrăm în sat!

         Nu s-au întâlnit cu nimeni. Lângă bufet erau nişte bărbaţi care beau ceva dintr-o sticlă. Unul rânji:

         – Tu eşti, Mărie? Ai gătat?

         – N-am hăpt gătat, da’ oi găta dimineaţă.

         Ajunseră aproape de casă.

         – Du-te, Ioane, şi deşchide porţâle şi strâgă-l pă tată-to!

         Acesta ieşi din casă şi aprinse becul dinspre curte.

         – Stinje lumina şi deşchide poarta la şură!

         – Atâtea picioici ţ-o dat?

         – Tacă-ţi gura! Aieştia i-am luat io, ce ne-or da, i-oi aduce mâine! Clăti-te şi traje caru’-n şură!

         – Nu te-ai temul că te-or prinde?

         – Temutu-m-am, da prindă-i pe ei beteşigu’!

         Bivolii i-au dus în poiată. Au tras poarta la şură. Bărbatul se-ndreaptă spre casă:

         – Unde meri? Hai să-i băgăm în pemniţă!

         Când intrară în casă, femeia mormăi: „Doamne-ţi mulţam!” Apoi, se uită la bărbatu-so:

         – Dă-le pruncilor câte-un leu să-şi cumpere piscuieţi!

         – Nu sunt la coparativă! Mai bine să ne aducă din Baia, zice Gicu.

         A doua zi, Măria prinse bivolii la car şi merse în Zăvoi. Brigadiera şi miliţienii erau acolo. Puse sacii în car şi… trase la cântar, când îi veni rândul. Nişte bărbaţi o ajutară să-i pună pe cântar.

         – Da’ puţâni ţ-o ieşit! zise Păpăruza. Vecină-ta de peste drum o avut măi mulţi. Ori te-ai gânit să vii pă urmă? Ie-ţi gândul, că vin pruncii de la şcoală la practică mintenaş şi-i culeg ei!

         – Amu, câţ îs, atâţa-s! zise Măria. Aiştea care mi-i daţi i-oi lăsa de sămânţă. Am pus picioici şi-n ogradă! No, Dumnezo v-ajute!

         Îndemnă bivolii. Chiar atunci, veni o maşină Aro. Era primăriţa cu una de la judeţ. Paznicul şi un miliţian puseră nişte saci cu cartofi în maşină. Măria se uită la ei: „Batăr puneţi-i să nu vă vadă nimeni!” zise în gând şi lovi bivolii:

         – Nè, Mură, nè, Mândraie!

Published in: on 4 mai 2012 at 6:03 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 18. Baba strică treaba…

„- Adevărat, e o complicație ce poate fi prevenită”, fu de acord emisarul venit din Curești. „Tocmai pentru asemenea pricini v-am adus domniilor voastre setul ăsta. Nu vă ascund însă că tirajul e numerotat și n-am vrea ca, alături de ceea ce vă pun acum în mână, să se găsească, la un moment dat, prin mâinile enoriașilor din Bokia și exemplare vulgar trase la fotocopiatorul color sau reproduse pe bază de schenăr, scăpate astfel de cuvenita impozitare patriarhală. Prea Fericitul se bucură să ajungă în cât de multe case, dară nu fără a ști că a ajuns”. „- Nu se petrec dintr-astea prin eparhia noastră, prea sfințite vicar patriarhal. Cui i-ar trece prin minte așa năpraznice planuri diavolești?!” „- Uite, cuvioșia voastră, că s-a mai întâmplat…”, oftă elegantul domn căzut la vizită de amiază în poarta lor. „Nu mai departe de alaltăieri am prins un transport la o babă ce pretindea că împarte levănțică din poartă în poartă, într-un sat din zona Hărpației… O babă, vă dați seama?!” „- Oroare!”, dădu al doilea popă, cel dintre Iorgomit și Cartofilax, să se revolte. „Cum?! Chiar o babă? Pe aici, pe la noi babele îs ținute la mare preț, ca aliatele noastre de bază în lupta cu Neînfățoșatul!” „- Așa le știm și noi, în Curești și împrejurimi, și în ele ne e mare parte din nădejde. Dar uite că pe drumuri de munte te mai întâmpină și câte o surpriză de dimensiuni veterotestamentare”…”, oftă resemnat mahărul patriarhal. „- Depinde de popimea noastră, care cum le educă și ce binecuvântări primesc…”, reflectă sfătos Iorgomituibilul. „Ale noastre nu mișcă în front. Cum am prinde una, cum…”, făcu el un semn, care nu mai lăsa îndoieli asupra acțiunii ce ar fi urmat.

(va urma)

Published in: on 4 mai 2012 at 5:10 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,