BOKIA 2: Cap. 80. Eseul, cel mai tare gen literar

Sincer, omul era un bou de bine, cel puțin așa credea Simon Brichetitu, cel mai bun prieten al lui, eseist, și el, dar care nu scria decât descrieri tehnice ale cărților care îi treceau prin mână, din grija de a nu lăuda nemeritat sau de a nu critica excesiv pe potențialii lui adulatori. După acest comiliton de nădejde, cam balonat în jurul gușii și a posteriorului, dar cu umeri lați și aduși în față, același „Thomass Phann este autorul romanelor Robota iernii, Tristul Hermes și Vulcanul noroios al vieții publicate în 200.000 exemplare, 350.000 de copii și 500.000 de bucăți numai între 1935 și 1944, ceea ce face din el echivalentul de seamă al mai multor autori de la noi, printre care, Osvald Ionică Bleahahu, Mitrea Ponor și Ofelia Cratul-Bolcan, care au vândut în aceeași perioadă, împreună, un număr mai mare de exemplare din cărțile lor. Etc.”

În juriu, Brichetitu nimerea a doua oară consecutiv. Nu chiar întâmplător: adevărul este că în anul dinainte îi plăcuseră sandviciurile – care, din păcate, acum lipseau –, făcute de nea Mișu Congelatu, fostul șef de sală de la restaurantul Dungaci, situat chiar la parterul clădirii unde conclucrau pe moment scriitorii la împărțit premiile. Anul acesta însă miracolul nu se mai produsese, cine voia ceva de la nea Mișu trebuia să plătească. Săracul Brichetit nu știa că sendvișurile cu pricina veniseră în cascadă doar pentru că fiica șefului de sală puvblicase un volum de versuri din care fiecare a doua poezie fusese cumpărată de la rapsozii birtului „Hohotita”, pentru câte o cinzeacă de tărie, din pura ambiție de a deveni literată. Și, vorba lui tac-su, la ce bun să îți sponsorizezi un volum de versuri de cacao – al ei se numea Libelule în anus -, dacă nu bați și un premiu cu el?!

(cu continuări)

Published in: on 7 august 2012 at 6:29 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 79. Premii

Filiala locală a Cionaclului Literaților bokieși, la doi pași de birturile folclorice ale urbei și la trei pași de Motopompa, decide, chiar la această oră, cui să dea premii pe anul anterior. N-au chef nici unul dintre membrii juriului, e o chestie aproape fără miză fiindcă banii sunt de tot rahatul. Dar cineva trebuie să facă și asta, chiar dacă toți inșii care puteau fi credibili au refuzat să jurizeze, în speranța ca vor putea astfel fi ei cei premiați. Acum discuția a ajuns într-un punct critic, fiindcă s-au terminat floricelele cu ulei de palmier, apa minerală s-a încălzit, bancurile fără perdea sunt sleite și se repetă, iar suma primită de la Primărie s-a dovedit pe măsura tuturor așteptărilor: derizorie, penibilă, adică ridicolă.

„– Și dacă am da, în loc de diplome, batiste brodate? Careva dintre fete ar putea să le țeasă numele premiaților…” – era de părere eseistul de marcă Luigi Limbă, inventatorul unei noi specii de eseu, care epuiza materia genului, indiferent de subiect, în numai două rânduri. După rețeta asta, opera lui număra mii de eseuri nemuritoare și vreo două volume în total, le știa toată lumea dar le citise numai el până la capăt. Cei mai mulți se opintiseră degeaba să treacă de eseul dedicat lui Thomass Phann, care zicea, textual: „Când autorul se exprimă, el devine, în cazul lui Thomass Phann, un autor care scrie, iar scrisul lui răstoarnă fagii, mută pietrele, întrerupe curentul electric și demolează falsele opinii de sine”. Adânc și greu de contrazis, dar cutezător și eliptic, nimic de zis. În jurul lui se crease un cerc amplu de necititori, care îi asigura de atunci încoace o faimă constantă.

(se continuă)

Published in: on 5 august 2012 at 9:50 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 77. Din nou în curte

Bă, la urmă or să mă cheme ei pă mine! Iaca, șed aici și vă învăț cum se face și se desface chestia. Nu că n-aș avea ce face… Că și io pot ciupi o blondă sau linge un țap de bere, ca tot omu, nu?!… Dar io stau aici, ca prostul, cu voi și să învăț politică, să nu muriți proști… Ei, ei, că multe ar mai fi să se prindă de voi până să ajungeți la oarece știință… Că nu-i politica gumă de mestecat, să o înmoi cu salivă, printre dinți, și să o scuipi în iarbă când îți vine bine. Fără politică ești nime-n drum și plin de praf.”

Cam așa mi ți-i frecala la cap nea Suspandache pe fitiliștii străzii, care numai nu-i mâncau din gură, nu alta… Avea moșu ăsta o harismă uite-atâta, de abia îi încăpea în nădragi… Băieții benoclau la el cepele și lăsau muștele să le zboare prin gură, fără măcar să clipească, de le țeseau păianjenii pânze între pleoape, ca-n basme… Din păcate, însă, nu erau povești, ci adevărul adevărat, iar pe băieți – manglitori de vocație, violatori de perspectivă și criminali din viitoare necesități, chit că deocamdată numai pușlamale de cartier – nu-i puteai desprinde de lângă el nici cu concasoarele. Semn rău pentru politicile publice bokiote, de azi și de mâine. Dar dacă celor de la salubritate, dacă organizațiilor de protecția javrelor, dacă nici serviciilor de bulăneală publică și pază pentru protecție nu le păsa, ce să-mi pese mie? Să merg eu să-i scol de pe grămada lor de nisip și de iarbă, din curtea aia numai bună de crescătorie de păduchi și de purici? Nu, tată, n-am înnebunit chiar într-atâta. Nu-i destul că mi ți-i pun în discurs, ca să se uite lumea la pagină ca la urs?!… Cum nu?!

(mai aducem)

Published in: on 1 august 2012 at 4:02 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 76. Gabinetul dă votare

„– Dar să-i vezi pe căcănari, ce mă mai fitileau… Că ei fac referendă pe sat ca să vadă că care e cu mine și care e peste mine, fi-le-ar mutra-n concediu și să nu să mai întoarcă… Bine, bă, zic, referendați, bă, referendați… Oua-v-ați pe voi să vă ouați, cu referendarea voastră… Și s-au pus să facă din buda lui moș Ciogârtă, aia din fundul curții, cabină de vot. Zi dă pomină, ce de m-am mai râs… Că a avut moșu pântecăraie, dar cum votase o dată nu l-au mai lăsat și a doua oară să intre, așa că a trebuit să fugă printre bostanii din grădină, să îl țină pe unul de vrej, iar de altul să se sprijine cu mâna, și-apoi ce-a făcut el acolo a fost o frumusețe, ce să vă spui?!… Dar alta fu dandanaua, că ăștia e tâmpiți și-a crezut ei că mă are pe mine, băi! Până să ajungi la buda moșului, vreau să zic la cabină, aveai de mers prin curte pe pământ moale și îmbibat cu urina calului și a vacilor. Și nu puțini au dat cu tuhăsul dă pământ de s-au scufundat cu totul în spurcăciunea aia de pișalău lunecos și mustitor de mai mare dragul… Să îi fi văzut pe urmă cum se scuturau ca puii de rață sub ploaie, împroșcându-i și pe alții din preajmă cu scârnele lor… Una peste alta, băgau câte un hârb de oală spartă în gaura de la budă, sperând că îi ia careva în samă. Io știam că, dacă le-a dat pân cap să mă suspandeze, tot o fac ei până la urmă, că nu degeaba sunt niște porcalăi… Știam și că pentru asta nu mai stau ei să numere hârburile, că nu de aia de dădeau în căcat, pe singura gaură a latrinei în care se buluceau. Dar de aia tot îmi plăcea să văd că, de vrea, de nu vrea, tot în duhoarea aia e musai să intre, ca să fie legal și în regulă, să nu zică pă urmă careva că a absentat.

(vine, vine, vine)

Published in: on 31 iulie 2012 at 12:07 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 75. Circumscripția

… Pe urmă unu s-a întors și după Trila și mi-a luat-o. Bine a făcut, că o omoram altfel, că nu mai voia să știe de lege. Nu mă mai asculta… Drum bun și cale sprâncenată! Și-atunci m-au suspandatără și pe mine, că cică nu poți fi primar dacă n-ai săteni. Dar ce, dacă au plecat damblagiii satul s-a desființat? Păi erea sat încă de pe vremea lui Boros Pista și a lui Fane Babanul, istorie tată, nu baliverne!… Dar n-au vrut să știe de asta, li se fâlfâie lor de istorie și de sat. M-au suspendatără din lipsă de circumscripție, auzi acolo… Păi dacă nu aveam circumscripție mă alegea omenirea de primar la noi la Potmoliș? Aiurea, bă! La ăștia nu le place legea, vă spun io. Păi ce să le placă la ea, dacă nu e ca ei?! Dacă ar fi ca ei n-ar mai fi lege. Nu? Auzi acolo, n-am circumscripție… Ăștia sunt și rasiști: are vreo importanță dacă aș fi sau nu circumscris?!…”

În fața cuvântului necunoscut, unul dintre băieți nu mai putu răbda, și îl întrebă: „- Nea Suspendache, pe bune, cum vine aia să fii circumscris?” „- Adică să te ții de satul din care ești?”, încercă Ilie, căruia erecțiile spontane, vizibile prin pantalonii scurți, îi aduseseră printre ceilalți janghinoși porecla glorioasă de Deampicioare. Până să riposteze însă cel ce întrebase, căruia îi ziceau Julă, știau ei de ce, Suspendache le-o tăie scurt. „- Bă, v-am zis că mucles!… Să fii prost, zău că nu-i dăștept! Comanda la mine și ciocu scurt. Să fii circumscris e să fii de jur împrejur…” „- Cu gard, care va să zică?”, se miră, cu jumătate de gură, Julă, frapat de ce simplu era totul. „- Cu gard e capul tău!…”, aprobă mentorul, făcându-i pe ceilalți să hăhăie scurt, mai mult în ei.

(ce vine, vine)

Published in: on 24 iulie 2012 at 9:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 74. Jelania

„- Păi io, până ce că eream care să mă suspandeze pe mine, am fost șef de post, șef de garnizoană și primar la noi în sat, la Potmoliș, bă! Voi ce-ați crezut?! Că ne jucăm acilea? Io stau pe grămada asta de pământ cu iarbă că așa vrea mușchii mei, nu că n-am unde. Io-s un om liber, bă, și n-am treabă cu nimeni. Ba, drept să spui, am și io treabă cu careșiva. Ăia care încalcă justiția mă calcă pe rânză și nu-i suport. La mine justiția e justă, bă, și n-avem ce discuta mai mult. Ai călcat, ai zburat!… Le-am zis-o și la consilieri, și la ăia de-i băteam seara, la secție, să mă mai răcoresc, și i-am raportat-o și muierii mele, Trila lui Ciușcă, dupe tată, să nu zică că nu știe. Pentru mine toți sunt una, nu fac diferența. Poa să fie și nevastă-mea, că o ard de nu se vede, dacă încalcă legea. Și legea, să fie cât se poate de clar, să n-avem vorbe și să nu găsim cusururi: legea sunt io! M-ai contrazis, te-am atins! Ce mai tura-bura, uite popa, nu e popa?!… De lege să nu se atingă nici unul, că l-am spart. Păi nu se poate așa, ca-n țara lui Papură Vodă! Ca primar, nici io nu m-am atins de ea, măcar o dată… O ocoleam cum puteam, și zău că nu mi-era ușor… Ba pe stânga, ba pe dreapta, ba pe sub gard, ba peste gard… Ăștia de-acum pun tot felul de piedici, domne, te tratează ca pe-o armă de vânătoare. Da pe mine nu m-au putut da de pământ, mama lor de nevrednici care încalcă legea de n-ascultă ce zic io… Că la țară la noi nu poți: ori fac toți ca unu, ori nimic… Iar acela unu sunt io, măi! Când au văzut că n-o mai scot la capăt cu mine, toți căcănarii de săteni de sub ordinea mea au întins-o. Tiii! Occident, băiete! P-aici ți-e calea!… Și s-au tot dus, de-am rămas io singur, cu Trila mea.

(mai vine și continuă)

Published in: on 23 iulie 2012 at 10:56 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 73. Impresie

Cât erau ei de şuţi, de şmenari şi de papagali, băietanii din jur tot făcură ochii mai mari, holbându-i corespunzător, când l-au auzit pe Moş Suspendache cum patina pe vorbe, ştiind şi să le mulgă şi să le pompeze, şi să le şuiere, şi să le tune. Era de-acum o buimăceală pe capul lor, de n-aveai taine… Când părea c-au înţeles ceva, le cădea în cap o vagă ameninţare, care-i punea la respect. Când să devină apăsătoare, ameninţarea dispărea după o perdea de fum, o glumă, un tras cu ochiul, o chemare la complicitate, un carusel de intenţii, sentimente, escrocherii simple şi elegante, cu scuipatul direct în mutră, şi cerşeli guduroase, de căţel care îşi scutură blana udă în ciorba din care vrei să înfuleci.

Era, în curticica aia pidosnică un regal de nemaivăzut. Părea că asul aşilor, regele regilor în materie de retorică, oralitate, râgâială şi damf a poposit, fără să anunţe în prealabil, într-o şură cu păduchi, lansând aşa jerbe, de parcă nici nu mai simţeai împunsăturile micilor lighioane şi acceptai ca de la sine să fii parazitat. Când trăieşti la limita dintre palma ta şi buzunarul altuia, când te speli numai dacă are ploaia unde te găbji, când îţi aperi demnitatea cu picioare în gură (a altuia, normal!), aşa ceva e de neimaginat. Marii meseriaşi ai lumii pe care o animi cu dinamicile tale sunt, de obicei, de altă factură. Cei ce ţi-o trag de nu mai mişti trei zile, violatorii de cadavre, prietenii rigolelor şi ai boscheţilor, omenire aleasă, nu şagă… Şi când colo, Moş Suspendache, ins cu capsa pusă şi ceasul tras la marele fix, cât că zdrenţăros şi sticlos la ochi ca sugarul învăţat cu suptul la sân, care n-a mai căpătat demult sfârcul lăptos între gingii…

(vine şi urmează)

Published in: on 21 iulie 2012 at 10:07 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 72. Vorbirea de-a gata

„- Îți place, nu-ți place, fă deosebirea: când io trăncăesc, tu amuțești. Nu e totuna, bre! Păi io și când zic că nu zic, zic ceva. Tu și când zici, nu prea zici, puștime… Mai dă-o-n fasole, în sânge și-n pesmet, fără oțet… Că am o vorbă, dar aia nu-i slovă! Și-am o ventuză, dar nu-i ruj de buză… Asta credeam că-i clar, altfel e-n zadar. Care-ai mișcat, te-am și pișcat. Voi confundați statul de drept cu mușcatul de piept și democrația cu gogomănia… Nu așa merge treaba, da-i tot degeaba… Vrei să mugi ceva, te-am pus pe șosea… Aicea vorbește numai cine-i pește! Poți să știi pe-oricine, nimeni nu-i ca mine. Poți să faci oricum, dacă n-ai săpun… Oricât te-ai spăla, pute gura ta (nu și a mea, mânca-ți-aș gura!). Eu credeam că zic, dar mă ia cu frig. Eu voiam să spun, dar la ce bun?! Dați și voi un ban să mai bem ceva, c-ar mânca și gura mea. Vrei să știi ceva? Dă-mi-o pe mă-ta! Vrei să îți arat? Numai mort de beat. Vremurile-s grele, troznesc din măsele. Oamenii e răi, vai de ochii tăi… Care ai mișcat? Vezi că te-am faultat! Care ai foșnit? Ce, ești aiurit?!… Lasă-mă în pace, c-o ciorbă de potroace. Dă și un vin bun, ca să nu te spun… Te doare în talpă? Ține-o p-aia dreaptă. Te doare în cur? Și te mai dai dur!… Lopătează bine, fii deștept, vecine! Nu te-uita la mine, uite cine vine. Să nu te dea dura, să-ți închidă gura. Să nu te dea-n spate, să n-ai nici de lapte! Asta nu e joacă, vezi c-o iei la moacă…”

(va urma, va veni)

Published in: on 20 iulie 2012 at 1:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 71. Într-o curticică…

Într-o poieniță cât o piuliță o vulpiță mânca o alviță… Ce frumos ar putea curge mai departe această poveste sexi!… Dar nu facem fabule aici, ci ne ocupăm de molcoma și confuza realitate cotidiană a sacrului și fantasticului. De Bokia, care va să zică.

Deci: într-o curticică penibil de mică, Moș Suspendache le glăsuia deștept fiilor străzii adunați în jurul lui până să se facă ora trei și să înceapă cocoanele grase să mute picioarele unul înaintea altuia pe străduța nasoală de margine bokiotă, semn că începea să fie rost de cerșeală… „– Ascultați, fiii mei, ce vă zice mandea, care v-a fost baci până la adânci tinerețe, eu având acum (o demonstrez și cu bolentinu, dacă nu mă crede careva!) abia puțin peste douăzeci și cinci de ani și nici pe departe șaizeci, cum crede lumea-n cartier… Am fost și io cineva la viața mea, fire-aș de n-aș mai fi fost, că după ce termini banii și poterea, totu-i trist și cam nasol de fără rost… V-o spun pă aia bună, că n-am mâncat parcă de-o lună. N-am vreme de cioace, ci vă fac un hatâr, scobi-v-aș prin… buzunare, să-mi iau ceva de mâncare…” „– Nea Suspendache, nu pricep nimic dar mor după cum le zici, e la marele fix!”, se găsi trăncănind un glumeț pișărcos, plin de scrofule pe creier, altfel băiat semeț și de viitor. „– Dar ce-i de priceput, măi, că n-am zis încă nimic?! Asta era introducerea făcută cu stil, ce mama mă-sii de pistil?! Ai și tu ca șmenăreii ăștia, un pic de răbdare, că nu se-anunță nicio ninsoare…” „– Păi nu, că io-am zis fincă-mi place!…

(vine și urmarea)

Published in: on 18 iulie 2012 at 9:53 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 69. Din înțelepciunea molgară

Sau ar putea… să scrie… ăăă… Codul civil. Ce, Buza Vodă nu l-a copiat pe al lui după acela hexagonal? Ori să screamă o Constituție (și așa mai are din când în când câte o constipație). Că și pe aia a primului rege, Friz I-ul, o copiaseră după cea bruscheleză… Ete na! Toată lumea face așa, de la începutul începuturilor. Și au dreptate, că nu de proști o fac. Nu merită să inventezi tu, că poți greși. Cel mai bine e să iei după alții lucruri gata verificate, care funcționează. O fi șeful cam porc, dar prost ca greabănul nu e, în orice caz. Că dacă erea, nu erea unde iaste (adică două camere mai hacaná).

Oricum, Lenucika nu-și făcea mari grețuri la interior. Până mâine, știa, fiecare șefulean din Bokia care primise facsuri similare celui sosit în biroul ei urma să devină auctore de carte proprie, ori așa, ori așa. Fraierii urmau să smulgă de pe stâlpii orașului etichetele cu „fac doctorat la comandă contra unei sume onorabile. Urgențele – dublu!”, puse de telectualii lui pește, muribunzi de foame cu portofele goale la activ și conturi de bancă de fazani în anexă. Ăi mai bazați și mai puțin trași cu cheița aveau să îmbogățească saiturile furnizoare de reambalări de vechi în forme noi (fără garanție, dar cu servire promptă). Cum spunea vechiul vice-rege al Molgariei: „Cultura noastră e cea mai bogată în rafturi goale și nimeni nu ne poate doborî performanța!” Păi desigur că firește! Toată lumea știe însă în Bokia că nu trebuie să ne lăsăm pe tânjeală. La urma urmei și rafturile alea pot fi sperte și puse pe foc, dacă tot stau degeaba…

(și încă mai urmează)

Published in: on 15 iulie 2012 at 9:08 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,