Alfred IRTA: TILT (38)

Aproape instinctiv făcu un pas înainte. Şi chiar atunci, straturi enorme de apă se prăbuşiră asupra lui şi a grădinilor, a acoperişurilor şi a rigolelor, asupra lumii în continuă compunere şi descompunere, zburlind o clipă praful doar pentru a-l terciui şi a-l transforma iute în noroi dus la vale de pâraie ori scurs în pământ cu viteză, udându-l într-o clipă din cap până în picioare şi străbătându-i hainele până la piele, lipindu-i cămaşa şi pantalonul de piele şi dându-i oarecum o postură statuară, ridicolă.

În loc să se retragă, mai făcu un pas înainte, iar acum era dincolo de bordura trotuarului, în plină stradă, pe carosabil, rămas ca neajutorat sub rafalele transparente şi energice, dar fericit sau, în orice caz, tropăind interior de pe un picior pe altul de bucuria modificării atât de iute a propriei aluri, greutăţi şi stări.

Era, literalmente, altcineva. Părul lui, brusc lins pe ceafă, conducând ca pe electricitate, înspre şira spinării, firicelul stăruitor de apă care, pe partea dinainte, i se scurgea în ochi şi pe lângă ochi, mai jos, pe obraji, prin cutele bărbiei, către piept, în timp ce stofa pantalonului i se lipea de pulpe şi de glezne, înmuindu-l într-un giulgiu rece şi jilav, incomod, împingându-l să se lichefieze. Era o ciudăţenie, fiindcă în loc să înregistreze, aşa cum era, această umezire a hainelor şi a pielii ca pe o înmagazinare de apă care îl îngreuna şi îl împingea, într-un fel, spre pământ, simţea tocmai contrariul. Nările lui se umpleau de aburul rezultat de pe urma transformării prafului de sub picioare în noroi şi a transportului de apă în rigolele uscate ce se umpleau cu repeziciune de torente şi pâraie mici şi brune… Iar presiunea din tâmple se topea, de la o clipă la alta, dusă ca prin farmec, lăsând locul unei înălţări eliberatoare, provocând o senzaţie de degajare interioară ce punea ordine în senzaţii şi în gânduri, polarizând miriadele de frânturi care se intersectau şi nu-i dădeau pace, în jurul impresiei că imaginea în interiorul căreia locuieşte pe moment se transformă ireversibil în ceva mai curat şi mai decantat, făcând ce se cuvine făcut şi înlăturând dezordinea şi împrăştierea de nor brownian…

Ploaia se deplasa cu rapiditate, deşi era prezentă, deocamdată, peste tot în jurul lui, răpăind cu forţă, stropind nu doar de sus în jos, ci şi dinspre pământ în sus, oarecum oblic, ca efect al forţei cu care lovea caldarâmul. Iar acoperişurile prilejuiau cascade precipitate către burlane, unde uruiau cu un zgomot uitat, parcă. Oraşul vorbea altfel, de fapt cânta gros, pe mii de voci de tablă şi pietriş, şi numai frânele şi roţile vehiculelor de pe stradă se adăugau acestor sunete pe care Mob le descoperea cu pasiunea unui entomolog, de parcă le-ar fi auzit pentru întâia oară.

De fapt, nu era aşa. O mie de ploi din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, precum şi altele, de la maturitate, reveneau din spaţiul atopic unde stătuseră presate de-a valma, actualizându-se şi identificând în clipa de faţă un tipar care se repetă, refăcând o istorie subterană. Aşa că Mob nu mai era, în acel moment decât şirul acelor ploi care îl străbăteau în flux discontinuu, alăturându-se ploii aceleia, precise, din acea zi şi oră.

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (37)

Și deodată, cu o lentoare dilatată de propria lui sensibilitate scăpată etern de sub control, făcând nebunii după cum o tăia capul, accelerând neaccelerabilul, stând pe loc în timp ce gunoiul tuturor imaginilor curgea la vale, încetinind ceea ce era de neîncetinit, el văzu cum din cer se rupse o săgeată de lumină albă, intensă și iute, care crăpă în mai multe schije prelungite una din alta, înfigându-se în câmpul de profunzime al imaginii pe care o avea în față, tăind aerul în două, împărțind harta cerului și a norilor cum ai sfâșia spontan o hârtie enervantă, desfăcând ca un șarpe insidios și agil binele de rău, înfigându-se undeva printre acoperișuri, strălucind feeric în clipa atacului și retrăgându-se cum venise, pe aceeași cale, dincolo de nori.

Pe urmă din nou strada era cum fusese, greu de reconstituit în banalitatea care îi stătea în fire, perceptibilă mai degrabă așa răsucită în ea și zburlită de tensiune ca înainte cu două sau trei ticăituri de inimă, dar acum crispată și speriată; sau poate așteptând o eliberare, o țâșnire fiindcă… oare cât poți sta nemișcat, adunat în tine, gata să explodezi ori, și mai și, să te lași spulberat de o implozie inevitabilă?

Mob își spuse că asistă la ceva unic. Mai fuseseră fulgere pe care ochiul lui le surprinsese, și uneori veniseră să îl viziteze și în vis, împânzind ceruri exterioare și interioare, plimbându-și șerpii din înalt până în proximitate. Dar acum se întâmplase ceva ciudat, fulgerul își încetinise cumva căderea, apropiindu-se relativ lent și treptat, dilatând cușca timpului și aproape ținând-o pe loc. Altminteri, cum de puteau încăpea toate gândurile astea într-o clipă ca oricare alta?…

Și în timp ce acest alt ritm începea să se deruleze undeva în spațiul dintre ochi, minte și inimă, urechea lui prindea, cu întârziere, un huruit enorm și bubuitor, o prăbușire de tone de nuci invizibile peste peisajul vibrant cu case și străzi, dincolo de plexiglasul rezistent al paravanului urban sub care se adăpostise. Bubuitura aceea rezonantă se prăbușea, toată, peste straturile dizarmonice ale ființei lui, simțindu-se în firele de păr ale antebrațului, sub cămașă, în celulele țesuturilor lui adipoase, de carne și de os, apoi dincolo de ele, în întunericul și luminile diferitelor carcase concentrice în care felul lui de a fi se aduna și se dezvăluia progresiv și regresiv, mereu imprevizibil, producând ciocniri imaginare cu efecte reale și, odată cu asta, rapide, mici, mereu amplificabile efecte pe care Mob le înțelegea ca stări indubitabile și instantanee de bine.

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (36)

Sub plasticul transparent al stației putea fi improvizată o pauză necesară. De acolo, dintr-un soi de semi-izolare, lucrurile puteau arăta diferit. Cel puțin se putea compara și afla dacă trepidația avea legătură cu ce se petrecea sub cer sau numai cu ce urca din sine… Lucrurile nu îi erau deloc limpezi și simțea o nevoie imperioasă să le înțeleagă, pentru a le putea metaboliza, în felul lui. Nu neapărat să le explice, înțelegerea putea surveni și altfel, pe calea unor culori, a unor imagini interne fulgurante. Putea înțelege cu inima, cu viscerele, cu o vibrație scurtă pe care stomacul să o transmită degrabă antegrațelor, ridicându-le insesizabil, pe sub cămașă, perii.

Era totul altfel decât în felul știut. Cerul se înălța, continua să devină mai vast și mai îndepărat. Casele și copacii se repoziționau, întorcându-se cumva în jurul propriei axe fără a se clinti, totuși. Apărea însă o răsucire interioară, o tensiune și o crispare, tot așa cum i se întâmpla lui atunci când încerca să se relaxeze și constata că, de fapt, răsucirea din el continuă, se întinde până la a deveni dureroasă.

Între timp, norii se îmbulzeau unul într-altul și ar fi putut jura că vede cum din ei începe să curgă un firicel subțire, dar tot mai gros cu fiecare clipă, de aer dur, îndreptat ca un sfredel spre pământ, dobândind consistență, răsucindu-se și făcându-și jocurile în toate direcțiile, pentru a se aduna apoi din nou, pornind cu furie către oraș.

Închise o clipă ochii, oprindu-se, spre a vedea dacă totul încetează. Acum însă auzea bâzâitul, aproape zbârnâitul străzii încordate în ea însăși, așteptând ceva eliberator. Acel ceva lua îndărătul pleoapelor lui forma clară a unui nor de lumină albă, aprroape densă până la materialitate, care se apleca peste case, pomi, bitumul străzii și mașinile parcate, alergând peste ele și ștergându-le pe toate cu obrazul lui. Acel obraz luminos pe care el, poate, îl vedea fără să existe cu adevărat, aducea cu sine praf, mirosuri diverse, amestecând un iz de benzinpă și iarbă, de bulgări de pământ și hârtie unsuroasă, dar mai ales înviora totul cu un val scurt ca o rafală de temperatură mai scăzută, o mângâiere răcoroasă și împrospătătoare…

Deschizând ochii, Mob făcu un pas, apoi altul, așezându-se îndărătul peretelui de plexiglas, punând între el și circulația intensă a aerului din acel moment o transparență rezistentă, un obstacol aproape invizibil.

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (35)

Să fi fost vorba de un fenomen meteorologic?! În anii vieții lui trecuseră, de atâtea ori, ploi pe cer, se iscaseră ca din senin vânturi iuți și tăioase ori zefiruri ușoare, încât ipoteza care se isca, dând valoare de evidență freamătului reluat al copacilor și legănării cablurilor electrice dintre stâlpi, îi apărea cu totul neverosimilă. Ce valoare putea avea presimțirea ploii, complicitatea cu vântul, în cazul lui? Absolut nici una. Nu era un „meteosensibil”, nu îl apuca migrena atunci când presiunea atmosferică se modifica. Nimic de acest fel nu îl afecta, circuitele lui invizibile, prea bine cunoscute, ca unele care nu îi lăsau deloc vreme pentru altceva, absorbindu-l până la epuizare, nu îngăduiau asemenea grosolane confuzii.

Și totuși, ceva dimprejurul lui, poate din cerul deschis spre pământ și aflat în alertă, îl „modifica”, îi dicta să o apuce în direcția către care îl purtau pașii, chit că nu avea într-acolo nicio treabă și n-ar fi putut spune de ce așa și nu altfel, la ce bun încolo și nu aiurea…

Se apropia, într-adevăr, furtuna. Se răcea ușor, aproape insesizabil, aerul, petalele florilor și mai ales frunzele și iarba dobândeau o întunecare și o intensificare cromatică ce le făcea mai dense și mai greu de străbătut cu privirea, în timp ce norii alunecau în formație, spărgându-se silențios unii în alții, mâncându-se, devorându-se cu viteza unor fregate dezmorțite de o violență intrinsecă.

Mergea înainte, lăsând în urmă o serie de blocuri urâte și destul de vechi, cu vopseaua fațadelor ștearsă de soare și de neglijența timpurilor mai noi, dar vedea în ele numai alinierile geometrice ale unor imense figuri pătrățoase și simetrice, cu stridențe și fluturări cromatice imprecise – unii locatari obișnuiau să așeze afișe pe ușile blocurilor, în alte locuri un balcon își lua zborul sub fluturarea cămășilor și rochiilor răsfirate -, înainta în direcția secretă a mersului lui, ca și cum atunci s-ar fi inventat pe sine, direct în mișcare…

În fața lui, ghereta de sticlă cu structură de metal a unei stații de autobuz apăru pe neașteptate. O ascunseseră două trunchiuri destul de apropiate, paznici vegetali prinși într-o ceartă care îi făcea să își pleznească ramurile. Era goală, autobuzul abia plecase de acolo, iar el se apropie de ea vrând-nevrând, urmărind mersul norilor tot mai strâns. Avea ceva neașteptat forma ei estompată de transparență, care făcea cu peisajul ceea ce, de obicei, întreprindeau numai ochii lui iscodind cețos și vidând instantaneu de sens preajma, pentru a-i reda conținuturile abstracte atât de enigmatice, scoase de sub presiunea utilității lor imediate.

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (34)

Între timp, alerta interioară atât de diferită de alarmele curente care îi scurt-circuitau existența banală și cotidiană persista promițător, așa încât Mob își întindea pasul, păstrând nuanța nehotărâtă a călcăturii lui, dar făcând, totuși, ce era de făcut, adică punând un picior înaintea altuia, călăuzit de un simț al direcției pe care nu stătea să îl deslușească. Ieșind dintre copaci și lăsând gardurile inegale în urmă, nimeri pe o stradă largă, cu patru benzi de circulație, împânzită de mașini și cu destui trecători prin spațiul liber, rămas între ziduri și autovehiculele care invadau totul. Nu se gândea dacă să o ia la dreapta, coborând spre centru, sau să continue să pășească spre stânga, îndepărtându-se către periferii. Priveliștea eliberată de coroanele copacilor îi înfățișa acum cu măreție desfășurările cerului. Acolo, norii albi se resorbeau în viteză îndărătul unor nori cenușii, dintre care ieșea tot mai mult în evidență frontul întunecat și negru, aducător de bătălii pe viață și pe moarte, al furtunii. „- Vine ploaia, băăă…!”, îi strigă de pe partea cealaltă un tânăr altui tânăr, făcându-i un semn circular, larg, cu mâna, spre a-l chema mai repede către un refugiu pe care el îl știa, iar alții nu. Deși subjugat aproape deplin de marele spectacol al norilor – în sfârșit semăna cu pânza unui flamand unde marea contrapuncta încleștarea celestă doar pentru a permite celor două corăbii înclinate să se expună în bătaia focului artileriei –, Mob înregistră nu atât chemarea junelui ciufulit și agricol de pe partea opusă, cât cercul descris de mâna lui, pe care acum ochiul lui interior îl tot relua, îl încetinea, îl descompunea, descoperind acolo geometria unei figuri de dans rutpe total din context.

Oricum, mult mai mobilizator era spațiul de deasupra, deschis dintr-o dată într-un mod neașteptat pentru el, punând în joc alegorii cu contururi mutabile, anunțând încleștări, emanând vibrații și reducând ceea ce se întâmpla în proximitate la mărunte fleacuri menite uitării instantanee.

Simțise, atunci, tot mai tare dorința de a înainta către un deznodământ posibil, deși n-ar fi știut spune ce putea însemna asta.

Treceau pe lângă el câțiva oameni mai grăbiți, parcă, unii în aceeași direcție, depășindu-l, alții privind parcă uimiți înaintarea lui într-un sens pe care îl socoteau nepotrivit, contra vântului care începea să își umfle din nou obrajii. Cu jumătate de ureche îi auzi pe doi, un el și o ea cu brațele împovărate de plase – ieșiseră din vreun magazin alimentar, cine știe – discutând despre ce se întâmpla… „- Dacă vine dinspre Oradea, nu va ploua…” „- Da, dar vine de dincolo, uite și tu ce s-a întunecat… Are să plouă cu bulbuci…”

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (33)

După o clipă de ezitare, care era și a lui, dar și a lucrurilor care se reordonaseră în jurul lui, porni, aproape instinctiv, în direcția vântului care începea ușor-ușor să se anime. Spre capătul străzii, dinamica aerului lua aproape o expresie perceptibilă, învârtejind vag câteva nimicuri, exact așa cum mâna desenatorului experimentat sugerează o siluetă, un peisaj din câteva linii discontinue și lipsite de ordine, printr-un dar enigmatic și stupefiant a cărui explicație stătea în greșeala ochiului de a continua traseele abrupt întrerupte.

Mob nu făcea altceva decât de obicei: își urma pașii, fără un proiect general. Se plimba pe o străduță anonimă, ușor în pantă? Sau urma unul dintre elementele naturii, aerul, de data aceasta? Ori poate că se resorbea în spațiul elementar pe care ăl ascundea de prea evidenta prezență tocmai bogăția detaliilor și culorilor, a miresmelor și senzațiilor? Oricare dintre interpretările de mai sus puteau evoca la fel de bine ceea ce tocmai i se întâmpla; un exercițiu de poezie pură, o căutare dincolo de căutări, magnetizarea înfiorată la apropierea unui mysterium tremendum… Să fie viața omului bună pentru altceva? Mulți socotesc ca supremă misiune procrearea, transmiterea pe mai departe a speciei. Transmitere de ce? Înspre ce? Nu s-ar putea, la urma urmei, ca tocmai resorbția în tendința imponderabilă, dar esențială, a curgerii întreului univers, cu „realitățile” lui, într-o direcție anume, să fie ceea ce are omul mai bun de făcut? Iar dacă ar fi așa, faptul că Mob, într-o bună zi, a urmat această cale, mai mult din întâmplare decât fiindcă ar fi chiar dorit-o, oferă un sens condiției umane, e destul un caz particular pentru a salva de la inutilitate restul umanității?

Poate că asemenea întrebări și-ar fi pus – desigur, cu cuvintele lui –, Empedocle din Agrigent ori vreun alt ins rudimentar și profund, apropiat de suflul lumii cum astăzi nu mai este posibil, naiv destul pentru a vedea dincolo de ceea ce îi aducea nemijlocit văzul… Poate cu asemenea neliniști urca Empedocle muntele, nesigur dacă la capătul drumeției lui va întâlni apa, focul, pământul ori aerul…

În clipele de relativ armistițiu, când stressul și urgența unor datorii către lumea exterioară îl constrângeau să răspundă în barem de timp unor sarcini și misiuni încredințate lui printr-un fel de subtil șantaj de către reprezentanți autorizați ai societății – șefi și șefuleți, entități abstracte și nenumite din susul ierarhiei profesionale, ba chiar și soția sau copiii, câteodată –, Mob își punea astfel de întrebări, intersându-se, printre altele, cât trebuie să mergi înapoi pentru a înainta cu adevărat.

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (32)

Mob nu vedea toate astea, dar ele îl „vedeau” pe el, amprentându-l difuz, transmițându-i o senzație suportabilă și enigmatică, nu ultragiantă și amenințătoare, precum atâtea alte locuri din orașul unde trăia și era trăit. Era, totuși, în linia obișnuitului ceea ce se întâmpla.

… Și apoi, dintr-o dată, cu totul neașteptat, presimțirea aceea că se întâmplă ceva, transmisă prin modificarea ciripitului păsărilor în scurte țipete-acertisment, relativ îndepărtate, printr-o înfiorare a ierbii și frunzișurilor, printr-o clarificare fugace a detaliilor decorului – casele, curțile de dincolo de garduri, tremurând părelnic, o singură dată, pentru a se chirci cumva în ele însele, cu o sensibilitate aproape tactilă, pe care nu le-ar fi bănuit-o.

Era începutul, citit și în viteza norilor pe cer: tot mai închiși la culoare, alungând albul cu viteză, înghițindu-l…

Apoi, o pală de vânt, umflându-i trenciul ca pe pânzele unui galion, aproape ridicându-l. Și o dată cu asta, diversele obiecte, până atunci strivite de pași în bitumul prăfuit: chiștoace, peturi de plastit turtite, fragmente de zdrențe și de ziare… Toate grăbindu-se să îl întreacă într-o direcție oarecare.

Încercase să pășească mai repede, dar nu avea cum să se țină de acea deplasare anarhică, expresia unei puteri dată pe moment vântului. Câte o hârtie se lipea de un gard din sârmă, neputând trece dincolo, niște fleacuri printre care deslușise un dop de sticlă de apă minerală se azvârlise într-un canal, mucurile de țigară se strecurau peste tot, prin crăpături, ținându-se cu disperare de ele sau rostogolindu-se în grădini laterale…

În trecuse prin minte că despre asta vorbea un teolog protestant pe care îl citise cu creionul în mână atunci când scria despre perplexitatea în fața unui anume tip de nou, inexplicabil, prăbușit „de sus” asupra insului uman, fără anunțuri prealabile și fără explicații. La asta contribuia și faptul că pe acea stradă nu se afla nimeni, nici înainte, nici pe laterală… Încă o dovadă că lumea complota cum o tăia capul, trimițându-și emisarii și retrăgându-i din jurul lui după plac.

Și, din nou, liniște, prin contrast, aproape asurzitoare. Se opriseră toate, se oprise și el. Iar păsările dispăruseră ca prin farmec, fugiseră departe ori tăceau, încremenite în așteptare. Nici câinii ori orătăniile de casă, de prin curți, nu se auzeau. Doar, ceva mai departe, icnete de autobuze cu burduf, parcă și niște claxoane venite dinspre o mare arteră circulată… Era o amenințare sau o promisiune? Nu putea ști. Îi venea, totuși, să chiuie și să sară într-un picior: ceva venea să îl scoată din starea de tensiune amorfă, difuză și plurală care se înstăpânea pe el zi după zi și aproape clipă de clipă…

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (31)

Se putea însă „sprijini” de altceva. Înafara amintirii lui cu cireș, ajunsă altceva decât simplă rememorare, mai curând o imagine-forță, de unde își alimenta energia interioară, mai… exista câte ceva.

Era, fără îndoială, în primul rând, amintirea – tot fără subiect și fără întâmplări – a zilei când alergase în întâmpinarea furtunii. Descoperise de mic atmosfera încărcată de electricitate și de freamăt care pregătește furtuna. Păsările țipă, rotindu-se în aer, printre firele ce leagă stâlpii electrici se învârtejesc nori de praf, e o ascuțire a mirosului în adulmecarea aerului și iminența încordată a ceva neașteptat mobilizează instinctele și tensionează întreaga ființă… E o promisiune de schimbare foarte concretă, menită să împrospeteze, cu un cortegiu de fenomene spectaculare cu tot, de la o clipă la alta, tot peisajul, atât pe cel dinafară, cât și abisurile lăuntrice.

Lui Mob îi era destul de greu să distingă, nu o dată, între cele două abisuri. Dar pe vremea aceea, instinctele îi funcționau mai bine decât acum, când, de spaimă, le punea zăgazuri infinite prin jocurile mentale pe care le parcurgea, le înscena, le suprasolicita pe scena minții și a sufletului bubuitor care îi coordona mișcările.

Era ca de obicei, în acea după-amiază de tinerețe, și deodată, un fel de vibrație greu de identificat într-o direcție anume sau prin atracția magnetică spre o anume sursă, i s-a insinuat spontan în toate fibrele. Parcurgea o stradă, numărându-ți obsesiv pașii din cinci în cinci, fără a se gândi să îi coreleze în vreun fel cu o lungime prezumtivă a pasului, fără să calculeze câți metri parcurge în felul acesta, cu ce viteză, de ce acolo și nu în altă parte sau alte fleacuri de același fel, menite să îi capteze atenția și să o mențină fixată în clipă…

… Știa, de fapt, de ce alesese să o ia pe „acolo”, și nu pe „dincolo”… (Cam acestea erau, mereu, cele două direcții de înaintare posibile, indiferent unde s-ar fi aflat și de ce, ba până și în cazul în care ar fi hotărât să se întoarcă de unde venise, cam tot pe același traseu, călcând pe urma propriilor pași și dublând-o oarecum…) Era o stradă interbelică, una cu case pe jumătate îngropate în straturile succesive de pietriș, nisip și bitum la care se ajunsese în ultimele zeci de ani, prin reparațiile electorale (fiecare nou primar vârnd, în anii electorali de la sfârșitul mandatului, să-și demonstreze vizibil spiritul gospodăresc în fața alegătorilor, care i-ar fi putut, eventual, prelungi mandatul)… Acum geamurile caselor coborâseră către nivelul de călcare, și în cazul maghernițelor pitorești, cu bucăți de zid căzute, lăsând cărămida roșcată, măcinată, la vedere, puțin înclinate spre exterior, ele ajungeau până sub genunchii trecătorilor, ca niște false demisoluri…

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (30)

În acel moment chestiunea luminii era, de altfel, ambiguă. Era raza capabilă să dea relief lucrurilor sau, dimpotrivă, datorită intensității și căderii ei furtunoase, ascundea contururile realității? Ce însemna dinamica asta continuă și multiplă: a siluetelor de-a lungul și de-a latul străzii, și a razelor de sus în jos? Putea să inducă o deshidratare așa cum simțea el, și pe dinafară, și pe dinauntru?! Nu undă ori corpuscul, așadar, ci mai curând ștergere sau afirmare, anihilare ori scoatere din indistincție…

În acele momente, strălucirea era totală, comparabilă doar cu vertijul interior al lui Mob, ceea ce pe el în făcea să socotească, așa, cu un al șaselea simț, că lumea exterioară trece în el, iar fantasmarea continuă, foarte istorivoare, irupe afară, cu rezultatul derutant că una lua chipul celeilalte, iar marșul dinăuntru devenea perindarea dinafară.

Era un moment în care, probabil, tensiunea îi creștea foarte mult, sângele îi alerga prin vene, pompele invizibile împingeau mari cantități de viață, înghesuindu-le în prea slabele și din cale afară de îngustele artere și vene… Universurile astea întrepătrunse care îl alcătuiau funcționau numai printr-un soi de miracol. Repetabil, ce e drept…

Unde se poate fugi și din sine, și din imediat, fără a nimeri, totuși, în moartea, care ar fi însemnat imposibilitatea întoarcerii și nimic altceva? Unde se pleacă, părăsind toate refugiile, înafară de cel al vieții înseși? Nu era deloc clar de ce ar trebui ea tezaurizată cu atâta grijă, dar problema se punea, fără îndoială, cu o intensitate acută.

Și chiar: unde să fugi când decizi, în stare de alertă maximă, să te lași și pe tine însuți în urmă, și să dispari și din participarea înconjurătoare? Oricât de stridente și de nepotrivite ar fi una cu alta, în orice conflict ar sta „ele”, unde altundeva este de plecat? Mob știa cu claritate că refugiile în ataraxie, în orienturi adaptate la propriile nevoi, nu erau calea lui. Niciodată nu îi reușise asta, din orice direcție ar fi venit să încerce recomandările vreunui guru din cărți ori a unui yoghin de serviciu…

(va urma)

Alfred IRTA: TILT (29)

Așa se face, probabil, că ochiul nostru surprinde mai ales materialitatea luminii, densitatea și robustețea sau rarefierea ei, porozitatea ori soliditatea luminii, ca în picturile atâtor maeștri pitiți în așteptare prin muzeele lumii, în timp ce idealitatea și spiritualitatea ei se refugiază îndărătul pleoapelor, devenind mai clară abia după ce acestea se închid peste ochi… Discuțiile dacă lumina este undă sau corpuscul, relevante pentru evoluția teoriilor optice din fizica modernă, au ajuns, prin școală, la mai toată lumea. Cine să vorbească însă de greutatea luminii imateriale, de ponderea ei în universul care înlesnește, asimetric, mai mult piruete teologice și speculații metafizice decât percepții imediate, acute și provocatoare de emoții?

Poate fiindcă citise și studiase mult în tinerețea lui și mai pe urmă, Mob simțea, chiar și atunci, pe loc, cu durere, povara înfățișării lui – și a celorlalți –, clipă de clipă, în lumină… Materialitatea acestei căderi din înalt asupra sa și a tuturor siluetelor care se descompuneau și se recompuneau de jur-împrejurul lui îi presa umerii, trecând direct în genunchi și îndoindu-i într-un fel care îi accentua cumva caracterul bizar al pașilor, făcându-l să lupte, pe lângă toate celelalte, și cu acutul simț al ridicolului.

Personal, nu avea nimic împotriva faptului de a fi ridicol. El știa că e un efect al privirii interioare și, de ce nu, chiar al luminozității imateriale care pune relief tuturor lucrurilor. Cu toate acestea, oricum ar fi luat-o, să fie ridicol însemna o povară și o opreliște în plus, fie și în situația în care ar fi rămas ridicol doar în propriii ochi.

La drept vorbind, în teorie, el socotea chiar că ridicolul este un privilegiu al omului și un semn, o marcă a acestuia care îl distingea de pietre, plante sau animale. Într-o lume ale cărei permanente contondețe îi împrumutau acesteia aparența urâțeniei, a fi ridicol putea însemna chiar să fii… frumos. Și totuși, frumos sau urât, o nouă marcă stilistică pe care, din motive neclare, era pus să o trăiască și să o întrupeze, îl obosea interior peste măsură, îngreunându-i exercițiile de eliberare din ghearele Eriniilor lăuntrice.

(va urma)