Ovidiu PECICAN
ARHITECTURI MESIANICE
roman
Bistrița, Ed. Charmides, 2012
coperta: Alexandru PECICAN
Alfred IRTA: TILT (38)
Aproape instinctiv făcu un pas înainte. Şi chiar atunci, straturi enorme de apă se prăbuşiră asupra lui şi a grădinilor, a acoperişurilor şi a rigolelor, asupra lumii în continuă compunere şi descompunere, zburlind o clipă praful doar pentru a-l terciui şi a-l transforma iute în noroi dus la vale de pâraie ori scurs în pământ cu viteză, udându-l într-o clipă din cap până în picioare şi străbătându-i hainele până la piele, lipindu-i cămaşa şi pantalonul de piele şi dându-i oarecum o postură statuară, ridicolă.
În loc să se retragă, mai făcu un pas înainte, iar acum era dincolo de bordura trotuarului, în plină stradă, pe carosabil, rămas ca neajutorat sub rafalele transparente şi energice, dar fericit sau, în orice caz, tropăind interior de pe un picior pe altul de bucuria modificării atât de iute a propriei aluri, greutăţi şi stări.
Era, literalmente, altcineva. Părul lui, brusc lins pe ceafă, conducând ca pe electricitate, înspre şira spinării, firicelul stăruitor de apă care, pe partea dinainte, i se scurgea în ochi şi pe lângă ochi, mai jos, pe obraji, prin cutele bărbiei, către piept, în timp ce stofa pantalonului i se lipea de pulpe şi de glezne, înmuindu-l într-un giulgiu rece şi jilav, incomod, împingându-l să se lichefieze. Era o ciudăţenie, fiindcă în loc să înregistreze, aşa cum era, această umezire a hainelor şi a pielii ca pe o înmagazinare de apă care îl îngreuna şi îl împingea, într-un fel, spre pământ, simţea tocmai contrariul. Nările lui se umpleau de aburul rezultat de pe urma transformării prafului de sub picioare în noroi şi a transportului de apă în rigolele uscate ce se umpleau cu repeziciune de torente şi pâraie mici şi brune… Iar presiunea din tâmple se topea, de la o clipă la alta, dusă ca prin farmec, lăsând locul unei înălţări eliberatoare, provocând o senzaţie de degajare interioară ce punea ordine în senzaţii şi în gânduri, polarizând miriadele de frânturi care se intersectau şi nu-i dădeau pace, în jurul impresiei că imaginea în interiorul căreia locuieşte pe moment se transformă ireversibil în ceva mai curat şi mai decantat, făcând ce se cuvine făcut şi înlăturând dezordinea şi împrăştierea de nor brownian…
Ploaia se deplasa cu rapiditate, deşi era prezentă, deocamdată, peste tot în jurul lui, răpăind cu forţă, stropind nu doar de sus în jos, ci şi dinspre pământ în sus, oarecum oblic, ca efect al forţei cu care lovea caldarâmul. Iar acoperişurile prilejuiau cascade precipitate către burlane, unde uruiau cu un zgomot uitat, parcă. Oraşul vorbea altfel, de fapt cânta gros, pe mii de voci de tablă şi pietriş, şi numai frânele şi roţile vehiculelor de pe stradă se adăugau acestor sunete pe care Mob le descoperea cu pasiunea unui entomolog, de parcă le-ar fi auzit pentru întâia oară.
De fapt, nu era aşa. O mie de ploi din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, precum şi altele, de la maturitate, reveneau din spaţiul atopic unde stătuseră presate de-a valma, actualizându-se şi identificând în clipa de faţă un tipar care se repetă, refăcând o istorie subterană. Aşa că Mob nu mai era, în acel moment decât şirul acelor ploi care îl străbăteau în flux discontinuu, alăturându-se ploii aceleia, precise, din acea zi şi oră.
(va urma)
BOKIA 2: Cap. 80. Eseul, cel mai tare gen literar
Sincer, omul era un bou de bine, cel puțin așa credea Simon Brichetitu, cel mai bun prieten al lui, eseist, și el, dar care nu scria decât descrieri tehnice ale cărților care îi treceau prin mână, din grija de a nu lăuda nemeritat sau de a nu critica excesiv pe potențialii lui adulatori. După acest comiliton de nădejde, cam balonat în jurul gușii și a posteriorului, dar cu umeri lați și aduși în față, același „Thomass Phann este autorul romanelor Robota iernii, Tristul Hermes și Vulcanul noroios al vieții publicate în 200.000 exemplare, 350.000 de copii și 500.000 de bucăți numai între 1935 și 1944, ceea ce face din el echivalentul de seamă al mai multor autori de la noi, printre care, Osvald Ionică Bleahahu, Mitrea Ponor și Ofelia Cratul-Bolcan, care au vândut în aceeași perioadă, împreună, un număr mai mare de exemplare din cărțile lor. Etc.”
În juriu, Brichetitu nimerea a doua oară consecutiv. Nu chiar întâmplător: adevărul este că în anul dinainte îi plăcuseră sandviciurile – care, din păcate, acum lipseau –, făcute de nea Mișu Congelatu, fostul șef de sală de la restaurantul Dungaci, situat chiar la parterul clădirii unde conclucrau pe moment scriitorii la împărțit premiile. Anul acesta însă miracolul nu se mai produsese, cine voia ceva de la nea Mișu trebuia să plătească. Săracul Brichetit nu știa că sendvișurile cu pricina veniseră în cascadă doar pentru că fiica șefului de sală puvblicase un volum de versuri din care fiecare a doua poezie fusese cumpărată de la rapsozii birtului „Hohotita”, pentru câte o cinzeacă de tărie, din pura ambiție de a deveni literată. Și, vorba lui tac-su, la ce bun să îți sponsorizezi un volum de versuri de cacao – al ei se numea Libelule în anus -, dacă nu bați și un premiu cu el?!
(cu continuări)
BOKIA 2: Cap. 79. Premii
Filiala locală a Cionaclului Literaților bokieși, la doi pași de birturile folclorice ale urbei și la trei pași de Motopompa, decide, chiar la această oră, cui să dea premii pe anul anterior. N-au chef nici unul dintre membrii juriului, e o chestie aproape fără miză fiindcă banii sunt de tot rahatul. Dar cineva trebuie să facă și asta, chiar dacă toți inșii care puteau fi credibili au refuzat să jurizeze, în speranța ca vor putea astfel fi ei cei premiați. Acum discuția a ajuns într-un punct critic, fiindcă s-au terminat floricelele cu ulei de palmier, apa minerală s-a încălzit, bancurile fără perdea sunt sleite și se repetă, iar suma primită de la Primărie s-a dovedit pe măsura tuturor așteptărilor: derizorie, penibilă, adică ridicolă.
„– Și dacă am da, în loc de diplome, batiste brodate? Careva dintre fete ar putea să le țeasă numele premiaților…” – era de părere eseistul de marcă Luigi Limbă, inventatorul unei noi specii de eseu, care epuiza materia genului, indiferent de subiect, în numai două rânduri. După rețeta asta, opera lui număra mii de eseuri nemuritoare și vreo două volume în total, le știa toată lumea dar le citise numai el până la capăt. Cei mai mulți se opintiseră degeaba să treacă de eseul dedicat lui Thomass Phann, care zicea, textual: „Când autorul se exprimă, el devine, în cazul lui Thomass Phann, un autor care scrie, iar scrisul lui răstoarnă fagii, mută pietrele, întrerupe curentul electric și demolează falsele opinii de sine”. Adânc și greu de contrazis, dar cutezător și eliptic, nimic de zis. În jurul lui se crease un cerc amplu de necititori, care îi asigura de atunci încoace o faimă constantă.
(se continuă)
BOKIA 2: Cap. 78. Tralala tralala
Însă ora stă pe loc, simultaneitatea e exasperantă pentru unii, în vreme ce la alții ea poartă numele de „conviețuire”, de „a fi împreună” ori de „aglomerație asfixiantă”; după gusturi și fel. La mine ea se cheamă… roman, că dacă ar fi povestire, ar fi prea mult chiar și un singur personaj. Mie îmi place cu gloata. În prostia ei, gloata e deșteaptă. Ea arată mersul lucrurilor, chiar dacă lucrurile stau pe loc, ca în cazul de față. La urma urmei, încotro să ne grăbim, când eternitatea e aici, cu noi, suntem chiar noi? Nu ai cum scăpa, aici e toată șmecheria, ceilalți sunt eterni, iar fluxul te ia și pe tine de pe picioare și te duce încotro curge curentul: la vale, la vale… Cum spunea și Eustațiu Făgădău: „Hmmm. De două ori hmmm. Ba chiar și de trei ori, dacă trebuie!”. Și avea dreptate. Pentru că la noi timpul curge stând, într-un fel. Când crezi că s-a dus, vine înapoi. Te îneacă, nu mai apuci să dai din mâini sau să țipi. Așa merge treaba, n-ai ce-i face. Mi-am făcut și eu, într-o vreme, idei de tot felul. Că ar putea fi altfel, că o fi, c-o păți. Și?… Și, nimic. Iaca, stau aici, cu voi de gât, și scriu, aștern, boscorodesc. Fac pe dracu-n patru. Viața, pe la noi prin oraș, e simplă. E alcătuită din propoziții simple. Unele au și predicat. Altele n-au nimic. Decât farmec. De farmec nu ducem lipsă. E aici la farmec, de te cutremuri. Dacă stai destul și îl inhalezi pe al nostru, nu-ți mai trebuie altul până-i lumea… Dar cine are nevoie de farmec într-un oraș unde nimic nu mișcă, deși totul e într-un soi de vânzoleală continuă? Lasă că-i bine! Noi să trăim…
(acușica și restul)
Alfred IRTA: TILT (37)
Și deodată, cu o lentoare dilatată de propria lui sensibilitate scăpată etern de sub control, făcând nebunii după cum o tăia capul, accelerând neaccelerabilul, stând pe loc în timp ce gunoiul tuturor imaginilor curgea la vale, încetinind ceea ce era de neîncetinit, el văzu cum din cer se rupse o săgeată de lumină albă, intensă și iute, care crăpă în mai multe schije prelungite una din alta, înfigându-se în câmpul de profunzime al imaginii pe care o avea în față, tăind aerul în două, împărțind harta cerului și a norilor cum ai sfâșia spontan o hârtie enervantă, desfăcând ca un șarpe insidios și agil binele de rău, înfigându-se undeva printre acoperișuri, strălucind feeric în clipa atacului și retrăgându-se cum venise, pe aceeași cale, dincolo de nori.
Pe urmă din nou strada era cum fusese, greu de reconstituit în banalitatea care îi stătea în fire, perceptibilă mai degrabă așa răsucită în ea și zburlită de tensiune ca înainte cu două sau trei ticăituri de inimă, dar acum crispată și speriată; sau poate așteptând o eliberare, o țâșnire fiindcă… oare cât poți sta nemișcat, adunat în tine, gata să explodezi ori, și mai și, să te lași spulberat de o implozie inevitabilă?
Mob își spuse că asistă la ceva unic. Mai fuseseră fulgere pe care ochiul lui le surprinsese, și uneori veniseră să îl viziteze și în vis, împânzind ceruri exterioare și interioare, plimbându-și șerpii din înalt până în proximitate. Dar acum se întâmplase ceva ciudat, fulgerul își încetinise cumva căderea, apropiindu-se relativ lent și treptat, dilatând cușca timpului și aproape ținând-o pe loc. Altminteri, cum de puteau încăpea toate gândurile astea într-o clipă ca oricare alta?…
Și în timp ce acest alt ritm începea să se deruleze undeva în spațiul dintre ochi, minte și inimă, urechea lui prindea, cu întârziere, un huruit enorm și bubuitor, o prăbușire de tone de nuci invizibile peste peisajul vibrant cu case și străzi, dincolo de plexiglasul rezistent al paravanului urban sub care se adăpostise. Bubuitura aceea rezonantă se prăbușea, toată, peste straturile dizarmonice ale ființei lui, simțindu-se în firele de păr ale antebrațului, sub cămașă, în celulele țesuturilor lui adipoase, de carne și de os, apoi dincolo de ele, în întunericul și luminile diferitelor carcase concentrice în care felul lui de a fi se aduna și se dezvăluia progresiv și regresiv, mereu imprevizibil, producând ciocniri imaginare cu efecte reale și, odată cu asta, rapide, mici, mereu amplificabile efecte pe care Mob le înțelegea ca stări indubitabile și instantanee de bine.
(va urma)
BOKIA 2: Cap. 77. Din nou în curte
Bă, la urmă or să mă cheme ei pă mine! Iaca, șed aici și vă învăț cum se face și se desface chestia. Nu că n-aș avea ce face… Că și io pot ciupi o blondă sau linge un țap de bere, ca tot omu, nu?!… Dar io stau aici, ca prostul, cu voi și să învăț politică, să nu muriți proști… Ei, ei, că multe ar mai fi să se prindă de voi până să ajungeți la oarece știință… Că nu-i politica gumă de mestecat, să o înmoi cu salivă, printre dinți, și să o scuipi în iarbă când îți vine bine. Fără politică ești nime-n drum și plin de praf.”
Cam așa mi ți-i frecala la cap nea Suspandache pe fitiliștii străzii, care numai nu-i mâncau din gură, nu alta… Avea moșu ăsta o harismă uite-atâta, de abia îi încăpea în nădragi… Băieții benoclau la el cepele și lăsau muștele să le zboare prin gură, fără măcar să clipească, de le țeseau păianjenii pânze între pleoape, ca-n basme… Din păcate, însă, nu erau povești, ci adevărul adevărat, iar pe băieți – manglitori de vocație, violatori de perspectivă și criminali din viitoare necesități, chit că deocamdată numai pușlamale de cartier – nu-i puteai desprinde de lângă el nici cu concasoarele. Semn rău pentru politicile publice bokiote, de azi și de mâine. Dar dacă celor de la salubritate, dacă organizațiilor de protecția javrelor, dacă nici serviciilor de bulăneală publică și pază pentru protecție nu le păsa, ce să-mi pese mie? Să merg eu să-i scol de pe grămada lor de nisip și de iarbă, din curtea aia numai bună de crescătorie de păduchi și de purici? Nu, tată, n-am înnebunit chiar într-atâta. Nu-i destul că mi ți-i pun în discurs, ca să se uite lumea la pagină ca la urs?!… Cum nu?!
(mai aducem)
BOKIA 2: Cap. 76. Gabinetul dă votare
„– Dar să-i vezi pe căcănari, ce mă mai fitileau… Că ei fac referendă pe sat ca să vadă că care e cu mine și care e peste mine, fi-le-ar mutra-n concediu și să nu să mai întoarcă… Bine, bă, zic, referendați, bă, referendați… Oua-v-ați pe voi să vă ouați, cu referendarea voastră… Și s-au pus să facă din buda lui moș Ciogârtă, aia din fundul curții, cabină de vot. Zi dă pomină, ce de m-am mai râs… Că a avut moșu pântecăraie, dar cum votase o dată nu l-au mai lăsat și a doua oară să intre, așa că a trebuit să fugă printre bostanii din grădină, să îl țină pe unul de vrej, iar de altul să se sprijine cu mâna, și-apoi ce-a făcut el acolo a fost o frumusețe, ce să vă spui?!… Dar alta fu dandanaua, că ăștia e tâmpiți și-a crezut ei că mă are pe mine, băi! Până să ajungi la buda moșului, vreau să zic la cabină, aveai de mers prin curte pe pământ moale și îmbibat cu urina calului și a vacilor. Și nu puțini au dat cu tuhăsul dă pământ de s-au scufundat cu totul în spurcăciunea aia de pișalău lunecos și mustitor de mai mare dragul… Să îi fi văzut pe urmă cum se scuturau ca puii de rață sub ploaie, împroșcându-i și pe alții din preajmă cu scârnele lor… Una peste alta, băgau câte un hârb de oală spartă în gaura de la budă, sperând că îi ia careva în samă. Io știam că, dacă le-a dat pân cap să mă suspandeze, tot o fac ei până la urmă, că nu degeaba sunt niște porcalăi… Știam și că pentru asta nu mai stau ei să numere hârburile, că nu de aia de dădeau în căcat, pe singura gaură a latrinei în care se buluceau. Dar de aia tot îmi plăcea să văd că, de vrea, de nu vrea, tot în duhoarea aia e musai să intre, ca să fie legal și în regulă, să nu zică pă urmă careva că a absentat.
(vine, vine, vine)
BOKIA 2: Cap. 75. Circumscripția
… Pe urmă unu s-a întors și după Trila și mi-a luat-o. Bine a făcut, că o omoram altfel, că nu mai voia să știe de lege. Nu mă mai asculta… Drum bun și cale sprâncenată! Și-atunci m-au suspandatără și pe mine, că cică nu poți fi primar dacă n-ai săteni. Dar ce, dacă au plecat damblagiii satul s-a desființat? Păi erea sat încă de pe vremea lui Boros Pista și a lui Fane Babanul, istorie tată, nu baliverne!… Dar n-au vrut să știe de asta, li se fâlfâie lor de istorie și de sat. M-au suspendatără din lipsă de circumscripție, auzi acolo… Păi dacă nu aveam circumscripție mă alegea omenirea de primar la noi la Potmoliș? Aiurea, bă! La ăștia nu le place legea, vă spun io. Păi ce să le placă la ea, dacă nu e ca ei?! Dacă ar fi ca ei n-ar mai fi lege. Nu? Auzi acolo, n-am circumscripție… Ăștia sunt și rasiști: are vreo importanță dacă aș fi sau nu circumscris?!…”
În fața cuvântului necunoscut, unul dintre băieți nu mai putu răbda, și îl întrebă: „- Nea Suspendache, pe bune, cum vine aia să fii circumscris?” „- Adică să te ții de satul din care ești?”, încercă Ilie, căruia erecțiile spontane, vizibile prin pantalonii scurți, îi aduseseră printre ceilalți janghinoși porecla glorioasă de Deampicioare. Până să riposteze însă cel ce întrebase, căruia îi ziceau Julă, știau ei de ce, Suspendache le-o tăie scurt. „- Bă, v-am zis că mucles!… Să fii prost, zău că nu-i dăștept! Comanda la mine și ciocu scurt. Să fii circumscris e să fii de jur împrejur…” „- Cu gard, care va să zică?”, se miră, cu jumătate de gură, Julă, frapat de ce simplu era totul. „- Cu gard e capul tău!…”, aprobă mentorul, făcându-i pe ceilalți să hăhăie scurt, mai mult în ei.
(ce vine, vine)
Alfred IRTA: TILT (36)
Sub plasticul transparent al stației putea fi improvizată o pauză necesară. De acolo, dintr-un soi de semi-izolare, lucrurile puteau arăta diferit. Cel puțin se putea compara și afla dacă trepidația avea legătură cu ce se petrecea sub cer sau numai cu ce urca din sine… Lucrurile nu îi erau deloc limpezi și simțea o nevoie imperioasă să le înțeleagă, pentru a le putea metaboliza, în felul lui. Nu neapărat să le explice, înțelegerea putea surveni și altfel, pe calea unor culori, a unor imagini interne fulgurante. Putea înțelege cu inima, cu viscerele, cu o vibrație scurtă pe care stomacul să o transmită degrabă antegrațelor, ridicându-le insesizabil, pe sub cămașă, perii.
Era totul altfel decât în felul știut. Cerul se înălța, continua să devină mai vast și mai îndepărat. Casele și copacii se repoziționau, întorcându-se cumva în jurul propriei axe fără a se clinti, totuși. Apărea însă o răsucire interioară, o tensiune și o crispare, tot așa cum i se întâmpla lui atunci când încerca să se relaxeze și constata că, de fapt, răsucirea din el continuă, se întinde până la a deveni dureroasă.
Între timp, norii se îmbulzeau unul într-altul și ar fi putut jura că vede cum din ei începe să curgă un firicel subțire, dar tot mai gros cu fiecare clipă, de aer dur, îndreptat ca un sfredel spre pământ, dobândind consistență, răsucindu-se și făcându-și jocurile în toate direcțiile, pentru a se aduna apoi din nou, pornind cu furie către oraș.
Închise o clipă ochii, oprindu-se, spre a vedea dacă totul încetează. Acum însă auzea bâzâitul, aproape zbârnâitul străzii încordate în ea însăși, așteptând ceva eliberator. Acel ceva lua îndărătul pleoapelor lui forma clară a unui nor de lumină albă, aprroape densă până la materialitate, care se apleca peste case, pomi, bitumul străzii și mașinile parcate, alergând peste ele și ștergându-le pe toate cu obrazul lui. Acel obraz luminos pe care el, poate, îl vedea fără să existe cu adevărat, aducea cu sine praf, mirosuri diverse, amestecând un iz de benzinpă și iarbă, de bulgări de pământ și hârtie unsuroasă, dar mai ales înviora totul cu un val scurt ca o rafală de temperatură mai scăzută, o mângâiere răcoroasă și împrospătătoare…
Deschizând ochii, Mob făcu un pas, apoi altul, așezându-se îndărătul peretelui de plexiglas, punând între el și circulația intensă a aerului din acel moment o transparență rezistentă, un obstacol aproape invizibil.
(va urma)
Ovidiupecican's Blog 