Însă magistrul P. nu dădu pe goarnă vreo explicație, înfundându-se cu ambele mâini (și cu sprâncenele) tot mai adânc în orizontul misterului. „– Puneți, vă rog, întrebarea!”, propuse el, dar nu lăsă loc de întoarcere, subînțelegând că fără întrebare, chestiunea nu poate continua.
Vicarul T. dădu, oarecum fugace, ochii peste cap și spre stânga, iar apoi spuse distinct, fără a ridica vocea și fără a și-o voala: „– Fi-voi eu acela sau nu voi fi?”
Imediat, prestidigitatorul întoarse către el cartea, iar bărbatul în țoale cu ștaif și cu glanț avu ocazia să contemple, cu sufletul la gură – deși se comporta măsurat, altminteri – figura binecunoscută a „popii de verde”. „- Ce spune cartea Maicii Domnului?”, îl întrebă demonstrativ Ploconiu. „- Craiul de verde?!” „- Cam pe acolo…”, lăsă să îi scape, pe un ton destul de lumesc, maestrul P. „Dar asta înseamnă, firește că…” „- Că?…” „- Că, de vreme ce e deja, veți fi! Ba ciar că sunteți…”
Brusc T.-ul deveni suspicios și oarecum arțăgos. „- Cum? Cum voi fi dacă sunt?Eu întrebam dacă voi fi ce e-n mintea mea să fiu…” „- Apăi fără îndoială că da…”, își calculă celălalt șansele de a o nimeri. Fiindcă nu îi era clar deloc dacă era vorba despre vreo temere de boală care să-i amenințe „fiitul” în viitor, despre vreo promovare pe linie ierarhică, la un caz de mierlire patriarhală, ori de vreo iubire neîmplinită, în care a fi sau a nu fi se raporta la vreo frumoasă râvnită… Împinse deci înainte, preventiv, gândirea moale și îmbăloșată în propria-i îmbălsămare: „- Păi nu se vede?! Ce vedeți mai precis?”
(mai departe)
Ovidiupecican's Blog 