Alfons IRTA: Tilt (8)

Căci Mob nu este dispus să renunțe la pudoare, dezvăluind deschis, într-un fel sau în altul, lumii dimprejur ce probleme îl frământă, ce fel de reactivitate are și în ce fel toate acestea îl pun în gardă și îl îndepărtează de toți ceilalți oameni de pe pământ. După ce, de-a lungul timpului, în perioade socotite de remisie și în altele, așa-zicând de criză, a ajuns să cunoască, pe rând, cam toți doctorii notabili din domeniul de interes ce cuprindea și fenomenele cărora era adus să le facă față, își dăduse prea bine seama că situația cea mai dezagreabilă era să se înfățișeze în fața lumii cu toate problemele pe care le avea. Îi displăcea lui să își expună vulnerabilitățile, dar le displăcea și celorlalți, poate chiar într-o măsură mai mare…

Mob învățase prin toate mijloacele posibile una dintre legile fundamentale ale traiului în societate: ceilalți au mereu dreptate. Nu fiecare în parte, căci – logic! – luați individual, fiecare dintre ei se opune restului de inși, cunoscuți, dar mai ales anonimi, care alcătuiau mulțimea informă și unduitoare, de o forță persuasivă și de penetrare aidoma celei a câmpiei pline de spice vara, sub bătaia vântului. Era, deci, o dovadă de minimală precauție să încerce să își disimuleze reacțiile, felul de a gândi și mai ales să își premediteze cu atenție acțiunile, atâtea câte erau. În etape mai vechi ale existenței lui – care azi i se părea neverosimil de lungă, n-ar fi crezut niciodată că o va duce atâta, socotind, pe bună dreptate, că era o eroare a naturii (și nu doar a părinților proprii) -, încercase asceza absolută, refuzând, pe cât posibil, și să schimbe vreo vorbă cu majoritatea oamenilor. Prin „majoritatea” trebuie înțeles că îi viza pe toți aceia care nu erau absolut de neocolit, membrii familiei sau personajele cu un rol în educația și în validarea lui profesională. Toate aparițiile inopinate, nenecesare, vânzătoarele de la magazine, poștașul, vecina din colț etc. aveau pe atunci de a face cu un Mob cu desăvârșire mut, cu aparență de handicapat. De n-ar fi fost ochii lui rapizi și iscoditori, le-ar fi părut, poate, un ins atins de sindromul Down, de cretinism congenital sau de altceva similar…

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 32. Procedura

Pe când să iasă tropăind cu sutana în mâini din curtea locului de muncă, numai ce auzi un tropăit și mai alert din spatele lui. Când să facă pirueta cuvenită spre a vedea cine se ia la întrecere în alergări cu el, popă dădu nas în nas și burtă în burtoi cu șeful direct, părintele ieromonah. „– Auzi,” începu acela, „m-am gândit să te prind din urmă să te zoresc. Vino îndată ce ai comandat de-ale gurii înapoi, fiindcă vreau să câștigăm timp…” „– Așa fac, sfinția voastră, dar cum să câștigăm timp?”, vru popișteanul mai jun să afle. „– Păi după ghicitul în cărți, poate îi tragi tu un procedeu…” „– Cui?!”, întrebă el mirat, de parcă n-ar fi fost clar cui. „– Sfântului Sisoe, Doamne iartă-mă!”, îl lămuri nerăbdătoriu foarte Ieromonahia Sa.

Lui Exorcilă parcă nu-i venea să creadă… Să-i aplice un procedeu popii-controlor? Se temea să nu se fi îmbătat de cap șeful, fiindcă obișnuia să nu prade vinul de împărtășanie rămas în caliciu, dându-l ușor, grațios, pe gât înainte de a dezbrăca straiul de țeremonie. „– Nu pricepi, sfinția ta?”, se miră Șeful. „Câștigăm timp și puncte…”

Asta cu punctele omul nostru o văzuse cu ochii lui la un concurs popesc de Peste Gârlă, unde cultul strămoșesc bokiot era de import. Asistase la un concurs de mare artă, pus sub semnul devizei ”Sluba scurtă, spor aduce!”. Provocarea era să scurtezi la maximum slujba duminicală și să o poți face competent oriunde, oricând, rămânând, în același timp, canonic. Câștigase unul Iordan Silvoidiotiseanul, care scosese în fața comisiei un breloc ce înfățișa în diptic două dintre icoanele de referință, în plastic cu suprapunere de carton intens colorat  în toate nuanțele necesare, și fornăise scurt, dar răspicat: „- Alee-luuuu-iaaaaaaa!…!, doborând toate recordurile.

(vine și următorul)

Alfons IRTA: TILT (7)

  Ceea ce face Mob, prin urmare, nu este deloc ceea ce pare că face. Pentru oricare observator întâmplător al străzii la acea oră, Mob e un bărbat care se plimbă într-un perimetru destul de redus, un pic gânditor, beneficiind de razele soarelui, așteptând pe cineva sau… pierzând vremea. Pentru Mob, în schimb, strada este un fel de Austerlitz, „bătălia națiunilor”, o confruntare a zeilor Walhalei, un impact total în care carnea se tasează în contact cu carnea, iar exploziile din cuget sunt susceptibile să devină paralizante sau chiar letale. Pentru el, cei câțiva pași, când într-o direcție, când în cealaltă – cu unele vagi abateri spre dreapta sau spre stânga, după cum i-o dictează dinamica imprevizibilă a deplasării celorlalți – sunt o probă eroică, al cărei final enigmatic îi rămâne cu totul ascuns și care îl umilește, dar îl și înalță în propriii ochi cu o viteză accelerată maximal a trăirilor sufletești.

Aici lucrurile stau un pic altfel decât îndeobște. La Troia, Waterloo sau pe Valea Marnei, în toate bătăliile, fie ofensive, fie defensive, o regulă clară a fost aceea că, în principiu, pe cunoscuții tăi puteai conta în confruntarea cu dușmanul, ca pe unii situați în mod firesc în tabăra ta. În mod paradoxal, pentru Mob, ai cărui pași măsurau perimetrul acela îngust de pe pietonala bulevardului Eroilor, era chiar pe dos: apariția unor cunoscuți ar fi însemnat dublarea sau chiar triplarea eroismului de care se străduia să dea dovadă. Și cum să fie altfel, dacă a rămâne printre siluetele indiferente și, prin aceasta, aproximative însemna doar o încordare a atenției și a energiilor sufletești cu ajutorul cărora să întâmpine imprevizibilul „simplu”, în timp ce prezența, dintr-o dată, a cuiva din cercul lui de cunoștințe, l-ar fi obligat nu doar la mobilizarea pentru autostăpânirea intenselor reacții afective izvorâte din interiorul lui, ci și la păstrarea cât mai rezonabilă a aparențelor…

(va urma)