Alfons IRTA: TILT (6)

 De pildă, chiar în clipa de față, pe lângă Mob trece o mamă ținându-și copilul de mânuță. Cel mic nu are mai mult de trei-patru ani, iar pasul mamei pare gigantic și grăbit pentru posibilitățile micuțului, care calcă mai mult pe vârfuri, deplasându-se într-un fel de zbor jos, mereu un pic în urmă, târât de mână, atârnat la capătul ei, cu o expresie oarecum perplexă de figură.

Să vadă astfel bietul copil e o imagine insuportabilă pentru Mob, a cărui sensibilitate o amplifică la proporții neobișnuite, ai zice că mâna mamei e gigantică și crudă, umplându-se cu întreg antebrațul fragil al mititelului, smulgându-l din umeri și târând pachetul de carne și de oase înzestrat cu suflare într-o perfectă, crudă, indiferență.

Mob nu-și poate permite să stăruie cu gândul în direcția asta. Ar însemna să sară la mamă și să îi împroptească ferm o mână în piept, dând-o cu forță spre spate, poate exagerând și făcând-o să cadă peste banca de alături, fracturându-și craniul și prăvălindu-se în partea cealaltă. Brusc recuperat de sub tirania degetelor strânse pe cărnița trandafirie până ce au lăsat urme alburii, iar apoi purpurii în loc, copilașul abandonat se clatină de pe un picior pe altul, începând să plângă și înlocuind stresul dinainte cu spaima de a fi rămas singur și fără apărare.

În gând, Mob ar scrâșni neputincios, dar imaginile s-au și derulat deja, arzându-l, mama și copilul au și pășit mai departe, iar asupra lui se năpustesc alte imagini, alte siluete, alte frânturi de gânduri, sleindu-l de putere și umplându-l de teroare.

Deja se apropie un bărbat călcând într-o parte, cu umeri de boxer și cu o atitudine de ins care parcă amenință tot ce este prin preajmă. S-ar putea ca din greșeală – sau premeditat – să se ciocnească tocmai de el, de Mob, revărsându-și acreala umedă a subsiorilor în preajma lui, frecându-și, în coliziune, pieptul tare de el și atingându-l poate cu mâna, cu brațul, cu umărul, pricinuindu-i un imens disconfort, ca la ciocnirea a două continente sau a două planete…

(va urma)

Published in: on 16 mai 2012 at 9:10 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 31. Amintiri exorciste

Era pățit cu chestii dintr-astea și știa că nu e de glumă. „Partea a doua” trebuia să iasă cel puțin la nivelul primei. Că odată – să tot fi trecut de atunci doi ani și jumătate sau un pic mai puțin -, după o exorcizare pe care o socotise reușită, când mersese cu fostul îndiavolit și cu aparținătorii lui legali și suporterii de pe margine la praznicul pe care îl finanțase nașul protagonistului zvârcolilor, când venise nota de plată începuse nașul să se dea de pereți și să miște involuntar toate cele patru membre, de parcă l-ar fi ajuns din urmă boala lui Calache. Trebuise să îi ducă pe toți înapoi în fața altarului (iar îmbarcă-te în mașini, iar pune odăjdiile pe tine, chiamă din nou clopotarul și crâsnicul) și să îi tragă respectivului în cap cu buchețelul de busuioc și de troscoțel până nu-și mai simțise mâna. Și dacă nu i-ar fi strecurat una și în zona unde se adună cele două picioare, cu vârful pantofului, mișcând scurt și măiestrit membrul purtător de încălțăminte pe sub sutană, nici nu e sigur ce s-ar mai fi întâmplat. Acela însă a belit ochii, a sărit în picioare, și când a putut iar vorbi, articula bine limba de baștină, în sânul căreia se născuse.

A rezultat ulterior că nu nota de plată îl speriase, ci faptul că în loc de pâine se trecuseră covrigi, în loc de friptură jambon și așa mai departe. Degeaba a venit șeful locantei să îi explice că prețurile erau în regulă, numai codurile de bară trebuiseră echivalate… Pentru naș era de-acum clar că în casa de bani a birtotecii Ăl Spurcat își vârâse manșetele până la coate.

(mai vreți? mai vine)

Published in: on 16 mai 2012 at 5:45 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (9): Vali

    Întunericul nopții de vară, un întuneric asemeni unei platforme unificatoare. Jos, pământul, și dacă mergeai și mergeai pe platforma înclinată, dădeai de stele. Luna stătea împlântată pe curbura dealului Hongaș, lampadar chinezesc, roșiatic.

 În cimitir, pe pătură, ședeam strâns lipit de Vali. Încă odată, cu o resemnare încăpățânată, îmi strecor palma sub rochia ei. De data asta, mă opresc, nu-i ating chiloții cu vârful degetului lung. Cum îi atingeam, automat, mâna ei venea repede după a mea, și mi-o prindea de încheietură, cu nepăsarea cu care îl apuci pe un pisoi de blana dintre umeri, și îl arunci de pe polița cu oala de lapte. Rămase întrebătoare, surprinsă că m-am oprit. Ce să facă? Îmi strange palma între picioarele ei fierbinți.

– Vali, Vali, Vali, i-am cântat rugător și cu reproș numele, apoi, cum făcusem și în nopțile trecute, îi prind capul în palme.

    Pentru ea, ce-a fost mai greu, trecuse. Ne sărutăm pătimaș, limbile noastre încep un dans vesel, plin de ritm. O ultimă încercare din partea mea să o atrag de pe ringul de dans în mlaștina fermecată a dragostei. Gata și cu sărutul. Ne-am întins pe spate, pe pătură.

Stelele pâlpâiau harnice, te așteptai să auzi dinspre ele un zumzet de albine. Dar de sus venea o liniște atotprimitoare, peste cimitirul plin de pruni, o liniște care te lua cu ea, în scufundarea ei către epoci trecute, cu oameni altfel îmbrăcați, ce aveau regi și împărați.

   Obosisem. O oboseală disperată. Îi iau mâna și i-o pun pe umflătura pantalonilor. Curioasă, mâna ei stărui câteva clipe acolo, apoi se retrase edificată. M-am ridicat revoltat de pe pătură. Numai prin violență îți atingi scopul. Duc mâinile la cureaua pantalonilor  să mi-i dau jos, dar mă opresc, văd o siluetă de om ce intră în fugă în cimitir. Cimitirul este înconjurat de un gard format din crengile rămase în fiecare primăvară de la curățatul prunilor. Silueta apăru printr-o spărtură laterală a gardului, folosită de cei ce scurtau calea dintre două ulițe.

   Să nu fiu văzut de silueta alergătoare, m-am trântit pe burtă alături de Vali.

   Peste trei dealuri de satul nostru, se găsește un lac idilic, geamăn cu cel al lui Eminescu. Sunt nopți în care se spune că și pietrele visează cum zboară. Eram într-o astfel de noapte. Întreaga liniște și pace a micului lac de peste cele trei dealuri se strecurase în făptura lui Vali.

– Vine cineva, cineva a intrat în cimitir! dau bulversat alarma.

 Auzind că vine cineva, cum stătea întinsă pe spate, Vali se ridică în fund, sociabilă, gata de-a schimba câteva cuvinte cu intempestivul musafir.

   Vali era orășeancă, neinițiată în superstițiile satului. Pe mine, în clipa în care umbra alergătoare intră în cimitir, mă mușcară lacome, toate spaimele copilăriei, legate de strigoi și pricolici. Silueta se poticni și ea văzându-ne. Stând pe pătură, Vali, liniștea și pacea micului lac în persoană, iar eu, lângă ea, ridicat în picioare, așteptând umbra într-o poziție agresivă, ca un cowboy, gata de-a scoate pistolul.

– Miki?! Tu ești?! Mă omori, mi-a stat inima în loc!

Sar în sus de bucurie. Miki. Cel mai bun prieten.

– Știi ce-am zis? Vine strigoiul. Ne mănâncă!

Vali ne privi intrigată. Nici Miki nu se lăsă mai prejos.

– Dar eu, când v-am  văzut? Să-mi crape și mie inima. Iuăn cu Lucreția!

Cei doi, amintiți de către Miki, mai rar așa ceva, ieșeau din cimitir uneori la plimbare pe ulițele singuratice, cu case rare.

Vali întrebă:

– Cine sunt Iuăn cu Lucreția?

– Romeo și Julieta satului nostru, îi răspund solemn.

În timp ce Miki râde de se sparge, auzind ce explicație i-am dat, mă străfulgeră o bănuială groaznică. Ce caută Miki la doi noaptea în cimitir? Eu, pe la șapte seara, trebuia să merg cu tata la Cluj.

Tata se răzgândește:

– Mergem numai mâine dimineață.

– Bine, îi zic, bucuros că îmi voi continua și în noaptea asta munca de Sisif pe dealul Vali. Miki nu știa că tata se răzgândise, credea că sunt în Cluj.

Iar dacă uneai casa doamnei Maria, mătușa la care venise Vali să-și petreacă vacanța, printr-o linie dreaptă, cu casa lui Miki, linia trecea prin spărtura laterală a gardului.

   Vali îi face semn lui Miki să se așeze pe pătură. Miki se așează și începe încântat să-i povestească despre cel mai celebru cuplu din istoria satului.

   Nopțile senine ale acelei veri îmi erau ca niște mări aeriene, vindecătoare, mă scăldam în ele să-mi refac proporțiile, pentru că în lumina înserării, trupul mi se alungea, atras într-o singură direcție, către planeta Vali. Cea mai perfidă planetă, tip minge, de care, atunci când te loveai, în loc să te înghită, se retrăgea printr-un salt.

   Miki îi dă înainte cu Iuăn și Lucreția, în timp ce eu stau ca prostul în picioare, exclus, decupat din propriul meu context, pentru că și cimitirul și stelele și întunericul serafic, au fost ale mele.

   Privindu-i și privindu-i cum stau pe pătură, întunericul se îngreună, și Vali și Miki și prunii, se preschimbară în niște făpturi de smoală, lipicioase. Cea mai neagră smoală!

   Le-am întors spatele și prin viziunea aceea depresivă, a unei lumi înnecate în smoală, am ajuns acasă. M-am prăbușit pe pat.

   Nu departe de casa noastră, prin fundul curții, trece valea, și după nenumăratele orăcăituri de broaște ce se auzeau dinspre apă, ziceai că sunt și ele în același număr  ca și stelele de deasupra.

   … De pe dealul Năsiului, soarele îmi bate direct în pleoape.

Îl aud și pe tata strigând:

– Peste un ceas mergem la Cluj!

   Abia pe drumul către Cluj, printre dealuri, tata mă întreabă:

– Ai pățit ceva?

– Nu. Doar n-am dormit destul.

Un zâmbet scurt pe fața lui tata, de înțelegere. De când Vali venise la mătușa ei, ajungeam acasă la prima oră alburie a dimineții, când cocoșii își verifică trompetele.

   Ne întoarcem de la Cluj seara.

Ca niciodată, simt, văd peste sat, o tristețe limpede, albastră, rece.

– Ce-i cu tine, mă întreabă ai mei, când din mașină m-am strecurat direct în pat.

– N-ați auzit încă de un om obosit? Lăsați-mă în pace.

Odată cu cernerea subtilă a întunericului, camera me prietenoasă, se zbârcește, se umezește, se surpă, aduce a pivniță.

Doar dinspre vale, broaștele dădeau ce-i mai bun din ele, de parcă era ultimul și cel mai grandios concert al lor, susținut în satul nostru. Aud alte sunete. Distincte. Câteva ciocănituri în sticla ferestrei. Miki. Pentru că trebuia să ajungă în camera mea prin coridorul pe care tata îl închidea noaptea, Miki mă vizita, când avea de făcut confidențe arzătoare ce nu sufereau amânare până  dimineața, sărindu-mi fereastra. Chiar sub fereastră, să-i fie mai ușoară escaladarea, am adus amândoi un butuc gros de fag.

Mă ridic din pat, aproape dezgustat. Miki. Trădătorul. Hoțul de Vali. Înainte de-ai deschide fereastra, anticipez, îmi imaginez scena: Miki nu îndrăznește să intre în cameră, stă fâstâcit lângă butuc.

– Iartă-mă, zice el pe nerăsuflate, am greșit,  trebuia să-ți spun mai demult, ( mai demult, este o expresie des folosită în sat) că o iubesc și eu pe Vali.

 Apoi, dispare în noapte.

   Deschid fereastra și cu sonorul dat la maxim, simfonia din vale îmi umple camera salvând-o din starea jalnică de pivniță.

Cum n-ar fi de prima dată, Vali își pune piciorul pe butuc și îmi întinde familiară palma, să o ajut. Își pune apoi, familiară, celălalt picior pe pragul ferestrei și sare sportivă în cameră.

– Ești bolnav?

– Nu m-am simțit bine. Dar mi-a trecut.

Mă îmbrățișează hotărâtă. Ne retragem către pat, călcând cu picioarele șiruri de clipe, clipele se surpă și noi lunecăm în niște goluri ce nu ne mulțumesc cât de adânci sunt. Mă las în pat pe spate cu ea peste mine.

Ne potolim unul altuia bătăile inimilor, nivelându-ne contururile cu palmele, până când iarba unduitoare ca mătasea a somnolenței, somnolența ca simbol al încrederii totale, crește între piepturile noastre lipite.

Ne dezbrăcăm, apoi, fiecare singur.

O cuprind cu atenția cu care ai primi în brațe un nor. Și norul îți șoptește cu limba în gura ta că vrea să te răsplătească, nu contează deloc pentru care motiv, na, și te trezești ca într-un parc, pe o hintă, iar în fața ta, pe o altă hintă cu Vali. Ne traversăm unul pe altul în exclamațiile văii și stelelor. Ne traversăm iarăși cu un dor absurd de-a fi efemeri, de-a ne sfârși în clipa imediat următoare desprinderii din ultima îmbrățișare.

   Dar n-a fost așa.

Veni peste noi ca o plapumă, o liniște inginerească, prielnică analiștilor ce pun lucrurile cap la cap.

Ce-mi zice Vali?

   Miki, bunul meu prieten, se îndrăgostise lulea de tânăra domnișoară Herman, doctorița venită și ea odată cu vara și cu Vali în sat.

– Cum te poți îndrăgosti de o acritură, de o bățoasă ca doctorița?!

– Ce-ai tu de-acolo?! se rățoi Vali, dar în clipa următoare își reluă ca pe un rond, mișcarea de greblare a părului meu cu degetele răsfirate.

… Și Miki se urcă ieri noapte în cireșul aproape lipit de camera doctoriței, să o contemple, cum stătea pe un fotoliu, și la rândul ei, se uita visătoare la televizor.

Creanga pe care stătea Miki pârâi zgomotos, el sări jos, și de frică să nu-l vadă, fugi peste uliță, prin spărtura gardului în cimitir.

– Mie, o țin eu una și bună, de ce nu mi-a spus de doctoriță?! Sunt cel mai bun prieten al lui.

– Ce să-ți spună?! Doamne iartă-mă, la ce fază a ajuns cu doctorița, urcarea în cireș?!

A doua zi, Vali, eu și Miki, am conceput o scrisoare de dragoste către doctoriță.

   … De-a lungul anilor, ce-au trecut apoi, am cunoscut trei oameni care mi-au trădat într-adevăr, încrederea, dar n-am avut resentimente față de ei. Îmi aminteau de cea mai frumoasă noapte din viața mea.

Published in: on 16 mai 2012 at 5:12 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,