BOKIA 2: Cap. 35. Mecle noi, de mai la vale

Eu i-aș lăsa însă acum pe cei trei meșteri în bisericeală, știind dinainte ce va urma. Exorcilă îl va culca la orizontală, într-un fel sau altul, pe vicleanul vicar, făcându-l să leviteze la înălțimea potrivită, nu mai sus de 1,50 m, căutându-l între timp prin buzunare, pentru a vedea dacă nu se găsesc pe acolo ceva indicii cu privire la nepotrivita descindere. Mai pe urmă, pretextând un fleac, o lovitură vagă la cap sau o amnezie mistic indusă, îl vor remorca tustrei printre mici și sarmale, la un vinișor latino-american, ieftin și de calitate, pierzând vremea în chip exemplar, ciocnind și blagoslovind, ca să fie bine.

Mă așteaptă, în schimb, biserica învecinată și popeanul aferent; alt cult, alte veșminte, aceleași năravuri însă. Căci, părintelui Mitucea, tare-i place padre Bucea, vorba ceea. Și pentru a nu se deda la flecuștețe condamnate sonor de Vechiul Testament, îi păstrează un gând tainic și diabetic – ultra-zaharat -, practicând practici care se practică atunci când îți vine să practici practicile de felul acelor practici năzuite, în mod cât se poate de practic, cu alte figuri, mai adolescentine (că le stă mai bine).

(tropa-tropa mai departe)

Alfons IRTA: TILT (10)

La noi, lucrurile par așezate mai degrabă la o ciudată intersecție. Există o mulțime de inși care s-au blazat de la o vreme sub acțiunea corozivă a feluritelor apariții. Cerșetori, schilozi, băieți care vin din zonele păduroase ale munților pentru a cerși în numele sentimentelor pioase și sub pretextul vânzării de obiecte menajere aproape inutile, demenți rămași la vârste înaintate fără cel mai mic sprijin, băbuțe apatice împroptite de câte un colț de clădire, uitând chiar și să întindă mâna, dame obscene care pretind că nu au ce mânca, în pofida revărsărilor carnale de sub vestimentație, alcoolici anonimi murdari și insistenți, nevoiți să își întrețină viciul fără a-l putea masca, pretinși îngrijitori de câini care solicită o modestă contribuție pentru viața mai bună a patrupedelor, studenți paranoici, atoateștiutori, băgăreți și insistenți precum musca de bălegar, agramați cu intuiții profetice pe care nu socotesc de cuviință să le ascundă de ceilalți (ba chiar dimpotrivă!)… Asemenea previzibile întâlniri în oricare zi istorică sau ștearsă a vieții cuiva care se încumetă să iasă pe centru au transformat, cum ziceam, o parte din populația orașului în pietoni abrutizați, sastisiți, în sufletul cărora revolta abia stăvilită și pitită dă să iasă la suprafață, profitând de încordarea extremă care crește dincolo de fațadele apatice sau cordiale pe care le înfățișează.

Alții însă, dimpotrivă, socotesc că minciuna, înșelătoria, ipocrizia și falsitatea lor personală pot fi reparate, măcar parțial, înghesuind în periplul lor stradal reflexele unei civilități care se revendică de la creștinism fără să aibă nimic de a face cu sentimentele care îl subîntind pe acesta. Din aceleași rațiuni, oricare dintre ei și-ar bate fără ezitări copiii, nevasta – iar în cazul femeilor soțul debilizat de alcool și dependența de ele -, contribuind în același timp generos la construirea de noi, invazive, biserici. Și asta, deși nu dau prin acele sfinte lăcașuri decât la Paști și la Crăciun, deși se gândesc să treacă la un cult mai mănos și mai profitabil, și cu toate că preoții îi enervează. Nu îi plictisesc, în schimb, deloc fațadele de clădiri care se surpă în văzul lumii, nici halul în care arată școlile unde le învață fiii sau spitalele unde își tratează părinții.

(va urma)

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (49)

Todie, sân Costa, ot Căpităști,

 

Ci-am fost a mării tali slugă preaplecată, iar acmu sunt la domniia lui Vică ot Hlincea, care fiiu prâslea den casa mării tali iaste, cu care m-am pornit alături să stăm lui Vodă la grea întâmpinare, în Codri, cum iaste vremia acum. Ce ședem și noi la corturi cu sânețăle a dreapta și cu toate câte sunt de trebuință gata la orice vreme. Ci nu dagiaba ședem, că iată că după dzâle de ședere veni și dzua cum ar fi eri de petreacere la razboiu.

Care ne-am nemeritu la baltă care să chiamă Rozolea, unde prostanii dzuc că mrenile dau navală la undiță, și plimbam bățu pi undă, lângă cai și bucati, cu gând de-a da mrenile prinsă prin focu spre bună înfulecare. Dară au dat preste noi dentâiu țigănime ruptă și spartă, muieri și copchii și ursari mânați cu orsu cu totu în undă, dăndu mrenile la fundu în veci pomenirea…

Care vrut-am cu boier Vică să-i dăm pre toți de-a dura și-n ascuțișuri, să înveațe să mai tulbure undeli noastre. Dară venia den urmă nogai călare cu săgeț la arcu și mănioși, de ne-am pitit în stufăriș. Iar de acolo, chitindu-i, am dat foc la sâneți de-au perit doi odată, iara alți s-a dat duși la poghiazul lor pagân, ajungă-i urgia!

Care pește n-am mâncat, dară cevași totu s-au lipit de noim mai cu samă pirandile. Și den ursari nu s-au necat, că le-am dat vreme să sară în papuriș.

Eară boierul Vică e ghini și sanatos.

 

Gugiuc, sluga marii tale

Alfons IRTA: TILT (9)

Totuși, imperiul fantasmatic pe care îl stâpânea Mob – sau în puterea căruia se afla el – era destul de bine camuflat de ochii celorlalți. Pentru mulți el era o prezență pitorească, poate un excentric, dacă nu cumva un schizofrenic nerevelat; o figură particulară, oricum, pe care nu o treceai cu privirea, ci mai degrabă o urmăreai cu un distrat amuzament…

Gesturile lui, modul în care pășea, felul cum privea și, mai ales, smuciturile din ceafă care, uneori, învingeau și ieșeau la suprafață, manifestându-se în toată splendoarea îl făceau să semene cu unele păsări mai mari sau mai mici care umblă precum Charlot, ridicol și sacadat, dar stârnind empatie, care iubesc efectele pe care se bazează succesul desenelor animate și care, în general, nu socotesc că umorul este una dintre plăcerile vieții de care ar trebui să ne privăm.

Apariția lui Mob pe o stradă principală, din centrul Clujului, la o oră de circulație relativ ridicată, era deci un fapt ocolit de banalitate, dar nici suficient de excentric pentru perturbări majore. Drept care, fluxul trecătorilor se manifesta nestingherit, deși ochii stăuiau câteva secunde asupra acestui plimbăreț negrăbit, parcă, de nimic important.

Desigur, întrebarea care se pune este dacă asemenea intersectări pot prilejui cuiva satisfacții sau sunt necesar a fi socotite mai degrabă niște parazitări ale retinei, niște elemente de „zgură” a zilei, detalii minore de șters cu buretele din amintire și din conștiință… La asemenea preocupări, diferite societăți pot răspunde în moduri foarte diverse. Cele mai atente cu firea și nevoile omului vor fi mereu mai pregătite să spună că prezența lui Mob conta, chiar dacă nu într-o ordine ușor de elucidat. Ba, mai mult, că ea trebuia și merita să fie ocrotită, fie și prin păstrarea tăcerii și a distanței. Alte societăți, mai milităroase poate, cu un cult mai precis al ordinii și al disciplinei, ar putea deplora prezența unor inși bizari pe străzile patriei lor, solicitând latent, în surdină sau cu toată puterea „curățirea” străzii de asemenea prezențe și internarea lor spre tratare în ascunzișurile mecanismelor administrative și de sănătate care întrețin lumina zilei neîntinată.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 34. Intrare prin spate

Tocmai când să se holbeze mai competent, Exo simți un șut în moalele trupului care aproape că îl azvârli din sutană, dar cu siguranță îl proiectă cu totul, și încă foarte rapid, prin Intrările Imperiale, înapoi în partea mai puțin ferită a bisericii. Din trei pași împiedicați și adus de spate ca un patinator viteză, nou aterizatul abia frână, la un pas distanță de cuplul masculin care părea că execută în nemișcare o figură de tangou argentinian. Era însă, evident, mai curând o fază din repertoriul unui șef mare cu șeful – mai mic – de cabinet din subordinea lui. Cu alte cuvinte, Vicarul Ăl Mare și Popicul Ăl Mic căzuseră de-a binelea la pace, între timp, erau în faza efuziunilor lirice și tot ce se putea spera era să nu le ghiorțăie prea tare burțile, fiindcă de-acum vremea mesei sosise, doar masa propriu-zisă întârzia.

„– Dumneata ești atins de har, părinte…”, îi șoptea vicarul tânărului în sutană, mai mult lăsându-se asupra lui decât îmbrățișându-l. Pesemne ceea ce îi revelase acela îl cutremurase și hărtănise foarte, dându-i vertij la dovleac și luîndu-l de pe picioare direct de la lingurică. „– Fac și eu ce se poate, sfinția voastră…”, încerca bokiotul să simuleze bunul simț, fentând vanitatea care i se urca la căpăstru. „– Ce mi-ai zis din cărțile alea nu mi-ar fi putut spune nimeni altcineva…”, murmura total sedus bietul elegant. „– Zic numai ce mi se dezvăluie…”, riposta blând acela, tocmai când să ia în rinichiul stâng capul celuilalt părinte, a cărui intrare nărăvașă și spectaculoasă era priuvită de el ca prilej de adevărată izbăvine. (dacă era să-l mai sprijine mult pe trimisul Cureștilor, s-ar fi putut lesne dezechilibra și prăbuși sub el”.

(mai vine, pen că urmează)