BOKIA 2: Cap. 26. Simbolicească deslușire

„– Ce altceva?! Fă-mă să înțeleg…” „– Culoarea…” „– E verde.” „– Așa, și?” „– Verde e și vița de vie…” „– Perfect! E culoarea vieții vegetale care renaște neîncetat…” „– Cum renaștem și noi întru Mântuitorul nostru…” „– Părinte, astea sunt generalități…”, zise cu o anume nerăbdare oaspetele, deși de-acum lămurit cu privire la sensul simbolic al fițelor și insistențelor ploconicești. „– Deh, Maica Domnului așa își revelează darurile…” „– Mda, știu. Dar numai atât?” „– Păi… ce mai vedeți?” „– Uf, ce mai văd, ce mai văd…”

Dându-și seama că nu e prea indicat să întindă coarda la infinit, făcând pe profesorul cu superiorul lui, ghicitorul în dodii o luă pe scurtătură: „- V-ați uitat bine la figura din carte?” „- Da. Voi fi fiind chiar eu?” „- Asta e sigur. Dar cum anume?!… Jumătate cu capul în sus, jumătate cu capul în jos. Trecutul și viitorul. Din el se recompune prezentul și în el se resoarbe… Viitorul e cel care vine” „- Deci voi fi!” „- Dapăi cum alfel?!”, scăpă Ploconius o vorbuliță bokiotă cu un anume iz neaoș, infuzând autenticitate în peisaj fără să i-o fi cerut cineva.

Între timp, pe după Porțile Împărătești pe care profesorul Todincă – ce făcuse clasice la fără frecvență, dar și la fără lectură – le numea Portas Imperatori, Ăl Mare îl împinse pe Ăl Mai Mic să iasă prin spate și să o taie vizavi, spre a se chivernisi de-o ciorbuliță de bortă, o țuicomicină care palincă se numește și niscaiva prospătură de-a locului afumată încă din iarnă. Nu poți lăsa inspecțiile, orice ți se strecoară în ureche, neonorate și nechivernisite cum se cuvine.

(va urma, pentru ca să continue)

Alfred IRTA: TILT

Primesc de la mai tânărul coleg prozator Alfred IRTA manuscrisul unei proze de mai mare întindere, spre publicare serială. Vocea deplin articulată a prozatorului mă face să sper că și acesta este semnul unei anumite înnoiri a literaturii noastre actuale, ce apare ca tot mai evidentă în ultimii ani. Bucuros că pariază pe spațiul neomediatic pentru aducerea – gratuită – la cunoștința cititorilor a romanului lui, de n-o fi cumva o povestire mai amplă, mă grăbesc să îi încep postarea aici chiar din acest moment (O.P.).

Atunci el se întoarse.

Atunci el se întoarse pe loc spunând.

Atunci el se întoarse pe loc spunând ceva nespus.

Atunci el se.

Întorcându-se, dădu să spună ceva.

Pe când se întorcea spuse ceva ce nu auzi nici chiar el.

Se întorcea pe loc spunând că.

Atunci.

Pe când spunea că, se răsuci și era chiar atunci.

Continua să vrea să spună pe când piciorul lui făcu o jumătate de piruetă, sprijinindu-se pe călcâi.

Rostea ceva pe când începu să se răsucească dar nu știa și nici nu se auzi nimic, nici chiar în capul lui, în urechile lui, împrejurul lui.

Atunci el rosti o sincopă și se răsuci dar nici un zgomot.

Nimic, și se întoarse către, dar timpul continua nemodificat.

Era o grabă în toate și nici măcar.

… Așa se întâmpla mereu când se trezea. Apărea doar o frântură de imagine, un timp circular, reziduuri dintr-o mișcare sau dintr-o prezență…

Așa se întâmpla mereu când se trezea, dar el se trezise demult. Nici vorbă de somn, la ora asta. Dimpotrivă, Mob era în plină deplasare, se învârtea fără obiect prin fața unor magazine, pe o stradă din centru, fără cea mai mică intenție de a intra și a cumpăra ceva, de a pune în aplicare un scop sau de a chibița alergarea mânată de țeluri imperative a celorlalți.

Rămăsese însă, cu toate acestea, în gând cu prima impresie din acea dimineață și acum lupta să și-o scoată din minte cât mai urgent, fiindcă Mob agrea ideea că vidul mintal este una dintre puținele modalități de a opri timpul din curgerea lui, încât o adoptase integral, încercând să o pună în practică în fiecare clipă.

Din punctul de vedere al lumii dimprejur, era ora 15 și 24 după-amiază, în ziua de 11 mai 2012, iar locul precis al acestei prezențe (sau absențe, la urma urmei) era perimetrul intens navigat de caroserii umane al bulevardului Eroilor din orașul Cluj, undeva în Transilvania și în cuprinsul unei anume țări de pe globul terestru… Din punctul de vedere al lui Mob, era în nicicândul unei spuneri fără conținut, într-un decor generic și invizibil, chiar în mijlocul unei răsuciri din care persistentă se dovedea mai ales senzația de tors rupt de toate celelalte legături și împrejurări. El se afla într-un loc cu o locație precisă, care însă nu exista, în chiar timpul în care prezența lui era sesizabilă tuturor celorlalți într-un areal pe deplin localizabil și vizibil.

(va urma)