Acum însă chemarea la datorie nu era recompensabilă prin puncte, iar virtuțile premiate țineau numai în parte de viteza de execuție. Ceea ce conta cu adevărat era ca procedura să fie aplicată în mod convingător.
Puse deci treburile la cale, vorbind cu domnul Suslă, bucătarul stabilimentului de vizavi și, totodată, dreptcredincios cu frica lui Dumnezeu în sân (fusese o vreme la băieții turtiți de turbane și văzuse ce nasoale îți pot face, așa încât se întorsese rapid în patrie, umplut de o cucernicie și o evlavie fără seamăn, învățând pe piele proprie că e mai bine să dai de bună voie bisericii niște procente din bacșișurile neimpozabile decât să te trezești cu taxe de protecție și mafii de tot felul pe capul tău).
Pe urmă, hop, înapoi în locașul lui, țup-țup în altar, pâș-pâș în spatele Porților Împărătești și ochiul la pândă, pentru a prinde mersul problemelor. Dincolo, în naos, Cartofeliul îl ținea în brațe pe vizitatorul care, cu ochii în lacrimi, îi dădea înainte cu planurile lui de viitor.
Exorcilă holbă ochii a nedumerire către Iorgomutul, care dădu împăciuitor, dar nu mai puțin holbat a mirare, din creastă. Deh, ce aduce clipa trebuie întâmpinat cu smerenie, chiar dacă nu știi ce va mai urma pe urmă și cum trebuie înțeles ceea ce tocmai se întâmplă. Nu degeaba zicea Iorgy când beau câte o beroasă împreună, la vreo ocazie: „- V-o spun cinstit, noi, popimea, suntem ultima limită a cunoașterii. De la noi încolo, dar și încoace, începe necunoscutul!…” Cinstit, avea perfectă dreptate.
(în dăm înainte, fără oprire)
Ovidiupecican's Blog 