Alfred IRTA: TILT (14)

În veacul de după moartea lui Descartes, toată această încâlceală de timpi şi Timp, de paşi stradali şi aventuri interioare ale lui Mob ar fi fost, foarte probabil, puse, în chip mecanicist, pe seama unor procese înţelese ca resorturile unui orologiu ori, şi mai bine, a unui oraş întreg de orologii unde fiecare bate după ritmul său propriu, chiar dacă toate contribuie la acelaşi lucru: ticăitul lumii, baterea tactului universal.

Astăzi însă, după parantezele psihologiei abisale, după capcanele geneticii şi, mai ales, după războaie mondiale şi revoluţii cu pretenţii universale, sigur e doar că, la fel ca oricare alt om, deşi numai într-un mod cu totul specific şi propriu, Mob pendulează pe bulevardul clujean al Eroilor, într-un ritm exterior personal; nu dizarmonic în raport cu forfota din jur, dar mai degrabă camuflând, decât revelând, ritmurile interioare care îl animau şi îl subminau.

În fiecare dintre cercurile cvadrate în care se învârte, Mob este protagonistul unic al setului de întâmplări fără seamăn care îi alcătuiesc, în planuri multiple, biografia. Legăturile sunt vagi între aceste lumi personale complementare, a căror continuitate rămâne gâtuită şi care comunică sporadic şi misterios între ele, după legi greu de precizat. Cum însă, în mod obişnuit, tot ceea ce nu este cunoscut încă trece în mod curent drept aleatoriu, nici sferele de metal greu, şi totuşi mai uşoare decât fulgul, care se roteau în Mob şi împrejurul lui deplin ignorate de toată lumea – însă nu şi de zei –, chiar dacă fiecare dispune în egală măsură de ele, păreau să marcheze o absenţă în azuriul zilei.

Există în lumea fără chip a punctelor, secundelor, particulelor infinitezimale şi a germinărilor puzderii de legende încărcate de un epic înălţător, chiar dacă imposibil de pus în cuvinte. Ele subîntind aerul, apa, pământul şi focul, separate şi amestecate în felurite dozaje pentru a da parfumurile, culorile şi consistenţa unei curgeri perceptibile. Ceea ce se vede acum din aceasta e Mob plimbându-se aplecat deasupra gândurilor, în armonie cu însăşi curbura spaţiului.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 39. Muzica e cea mai tare

În rest, musafirii sporadici şi chiulăii se puteau bucura, în spirit deplin creştinesc, doar de şoul ca atare. Fiindcă părinţii Tolbas şi Repülö organizau, într-o tradiţie sudată de obiceiurile preluate de la Fleactican pe moştenirea de baştină, concerte cu trupe rock, pop, beat şi chiar jazz exact ca pe vremea când ei înşişi se străduiau să tocească dogmatică, stând cu urechea mai mult lipită de radioul care, chit că bruiat, transmitea la marea artă posturi străine. Chiar şi atât era încurajator pentru depresivi, drogaţi şi putanele repatriate din largile pieţe occipitale sau pentru iubitorii de muzică şi ţoale autlet rămaşi acasă.

Mai târziu, când ajunsese să călătorească din Bokia în ţările învecinate, Tolbas văzuse peste tot foste biserici transformate în centre culturale. În Thule şi la mule era plin de ele, populaţiile locului ajunseseră atât de departe cu aritmeticile inferioare şi geometria fără limite încât transformaseră popimea în disc jochei, punând-o să frece ritmat platanele şi să combine ritmurile sub ogive şi chei de boltă milenare. „– La noi nu are rost să se întâmple aşa”, îşi zisese el atunci. „Ce să aşteptăm până moare entuziasmul? Şoul trebuie să meargă înainte!” Şi chiar aşa s-a întâmplat, mai cu seamă după ce l-a întâlnit pe Sepi Repülö, om cu serioase preocupări muzicale.

Încă din liceu – făcuse unul agroindustrial –Sepi devenise expert în a produce efecte acustice de toată frumuseţea. Odată urinase de la etajul internatului, după ce consumase cu încă doi colegi o ladă de bere, astfel încât metodistul de la parter crezuse că în fereastra lui bat stropi de ploaie şi întinsese mâna să se convingă.

(îi dăm bice înainte)

Alfred IRTA: TILT (13)

Între timp, însă, clipele se scurgeau, se prelingeau din ceasurile leneşe, cu limbile pleoştite, ale lui Dali, închipuite, probabil, tocmai pentru asemenea situaţii în care, cum se spune cu un gust care datorează mult picturii unui naiv faimos, Rousseau Vameşul, afară e vopsit gardul, iar înăuntru – leopardul… Căci în vreme ce furnicarul îşi vedea de păşitul pe caldarâm, iar Mob părea, dintr-un punct de vedere exterior, că păşeşte într-un pătrat circular sau într-un cerc înscxris într-un patrulater cu laturi mai mult sau mai puţin egale, ceasornicele interioare ale domnului Mihai Orlando Beran alergau cu o viteză ameţitoare.

Este, fără îndoială, o ciudăţenie această dualitate a timpului fizic, măsurabil, şi a celui subiectiv, dificil de estimat după un etalon propriu (poate doar electrocardiogramele şi tensiometrele ar putea suprinde nişte urme ale lui, dar, oricum, procedura ar rămâne mărturisitoare mai curând pentru „umbra” timpului interior). Totuşi, ea nu este singura legată de plasarea bietului om – oricare ar fi el – la răscrucea fluxurilor temporale. Fiindcă, nu doar că tempo-ul evenimentelor subiective, ferite de privirea celorlalţi, este fluctuant, capricios, sălbatic, chiar, dar, mai mult decât atât, el este şi circular sau stagnant, băltitor sau indecis, ezitant.

Probabil că asta este una dintre marile libertăţi ale omului, pe care de obicei o trece cu vedere sau o percepe de-a dreptul greşit: curgerea meandratică, abracadabrantă, şerpuitoare, imprevizibilă, a timpului inimii. (Fireşte, nu a inimii în sens precis şi anatomic; mai degrabă a inimii şi a creierului, împreună sau separat oarecum, căci se ştie prea bine că în ceea ce ar trebui să fie marşul lor oarecum în acord, la unison, cot la cot, când inima, când creierul o iau, în competiţie, una împotriva celuilalt, sau invers…)

Dacă am fi cu adevărat liberi în noi înşine, şi dacă am fi antrenaţi în a proceda astfel, se prea poate ca măcar unii dintre noi, oamenii, să ne oprim din când în când la marginea amazonului interior pentru a-i contempla curgerea, căci timpul acesta ofidian, asemeni şarpelui care se mai ridică, la răstimpuri, pe coadă, scrutând zările, ne-ar permite să privim, pe o rază anume, a „vizibilităţii care nu vede”, chipul în care ritmurile noastre nevăzute, dar adevărate pe cât de adevăraţi suntem şi noi, îşi ţin respiraţia sau aleargă, fac bucle şi se întorc, ori înaintează maiestuos şi rectiliniu.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 38: Revanşa istorică

Acum era un nou moment al adevărului, fiindcă, la drept vorbind, cei doi sacerdoţi azvârliţi de istorie pe prima scenă a ţării – urmare a faptului că înaintaşii lor direcţi petrecuseră vreme îndelungată, în domnia conţopiştilor, ba la răcoare, ba prin subterane, slujind prin încăperi joase şi urât mirositoare -, aveau de făcut în fiecare moment câte un gest care să răscumpere suferinţele trecute şi viitoare ale castei lor. De restul turmei nu se interesau, fiindcă descoperiseră că ea se orientează, ca la festivalurile berii şi la serbările recoltei: după mărimea semnalului luminos. De aceea, templul lor avea ceva din măreţia unei nave cosmice (chiar dacă ei ar fi dorit mai curând să arate ca un ozeneu!), plin de radare, fire, cabluri, panouri de comandă cum era.

Mergând la Tolbas şi Repülö la slujbă, activai la intrarea pe alee senzori care făceau să lăcrimeze icoana Fecioarei şi să clatine din cap Christul răstignit de pe dreapta, ce se iţea pe deasupra tufişurilor de buxuşi. Un senzor de voce activa zăvorul de la intrarea în templu, ajutând, totodată, şi la identificarea enoriaşului consacrat, ceea ce permitea stabilirea clară a virtuţilor  în parohie îndată ce venea vremea cadourilor de sărbători, fie ele şi după calendarul alternativ al Fleacticanului. Cine venea mereu căpăta un loc şi pe lista ajutoarelor, fiind trimis cu un bon la magazinul vintigi de proximitate, să îmbrace ţoale glorioase venite, cum se zicea pe vremuri, „din pachet”. Cine venea cu sincope, dar mai mult de 50% din ocazii nu lipsea, avea ciocolata cu aromă de smirnă şi turnată în forme cu chipurile sfinţilor ucenici asigurată.

(vine băiatu, vine)