Alfons IRTA: TILT (4)

Pe moment, Mob căuta, deci, să facă loc în „împrejurimi”. Bulevardul Eroilor – o stradă parcă numai cu puțin mai lungă decât lată, cu vreo patru dintre cele șase benzi de circulație organizate ca spațiu pietonal, acoperit de mese, scaune, umbrele, pătrățele cu copaci anemici și tineri, mai mult alibiuri pe obrazul municipalității, îl incomoda. Nu foarte tare, și nu mai mult decât de obicei. Mult mai enervante i se păreau imaginile, reminiscențele visate.

Știa din alte dăți că, odată scăpat de ele, asupra lui se vor năpusti gândurile. Așa încât, în virtutea acestui fapt, prefera, cumva, să stea în preajma acestor reminiscențe nesuferite, „agățat de ele”. Ceea ce trebuia să vină era și mai incomod.

De fiecare dată când, epuizate de înțeles și devenite simple „coji” ale unor imagini mai înainte vivace și încărcate emoțional, săgețile onirice se toceau, subțiindu-se și căzând, mai apoi, într-un hău fără fund, în mintea lui Mob creșteau alte tulpini viguroase, mult mai redutabile. Dintr-un motiv care nu făcea obiectul căutărilor lui solitare, pe ecranul interior creșteau scene de o mare violență. Era mereu speriat de ele, ceea ce îi afecta și mersul, făcându-l șovăielnic, cauzându-i opriri bruște, constrângându-l la o mimică perplexă și la gesturi tahicardice.

Uite, era suficient să lase o clipă ușor întredeschisă portița gândului, amânând reîntoarcerea la răsucirea visată, lipsită deja de sens, dar continuând să se manifeste obsedant, în virtutea unei forțe dinamice încă neînfrânte, pentru ca, îndată, gândul agil, numai în aparență încremenit în așteptare, să se ridice pe labele dinapoi și să își scânteieze colții. Dacă trecea pe lângă o clădire cu un fronton ornat cu figuri, acestea prindeau o viață neliniștitoare, amenințând să i se arunce în cap și să îl spulbere cu toată puterea lor mitologică. Și mai puteau veni, cu același elan, și bucăți de cornișă, frontoane, sau baldachine cu era cel din preajma cinematografului „Victoria”…

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 28. Viziunea

Ah, ce viață ar fi urmat atunci… Nu ca acum, când preoții de suflet conduceau doar parohiile sătești, influențând abia o dată la patru ani votarea autorităților locale și doar o dată pe săptămână își puteau exersa serviciul, aducând enoriașii în preajma cutiuței milelor… Și campaniile electorale s-ar fi putut organiza în biserici, oricum cutiile unde se strecurau daniile seamănă cu urnele de vot, nu?!… Cuvântările politice n-ar mai fi adus nici un stress, oricum se țin predici în fiecare duminică sub cupola sfintelor locașe… Iar balotajele și alte asemenea bâlbe ar fi dispărut cu totul la alegerea președintelui, știut fiind că asupra Sfântului Sinod planează, luminând acest cucernic organism, alte puteri, de deasupra noastră…

Păi dacă era așa, administrația ar fi mers șnur. Taxele astea, pe care statul le trage cu de-a sila de la bieții oameni, ar fi venit voluntar, pentru iertarea păcatelor. Toată predispoziția omului s-ar fi schimbat, numai cucernicie, zâmbete atârnate de figură, chestii ca lumea și iubire creștină.

Cui nu i-ar fi plăcut în Cetatea Domnului, hm?!… S-ar fi făcut economii enorme, oamenii venind să informeze de bună voie, sub patrafir, nemaitrebuind plătiți ofițeri și colaboratori în neștire pentru a recolta cele mai banale informații…

Birturile s-ar fi închis iute-iute, la vecernie, și nimeni n-ar mai fi cumpărat vinuri decât din via popii, știut fiind că vin mai bun decât cel sortit cuminecării nu este pe lume… Și uite-așa și iar-așa, de la un an la altul țara s-ar fi preschimbat în bine, iar Bokia – odată cu ea…

(va urma)