Cu Tolbas treaba stătea exact pe dos, el era o persoană adaptată la condiții, chiar și la cele mai bune, dacă ar fi fost cazul. Nu cu mult timp în urmă trecuse iar prin oraș însuși prezidentul republicii noastre monarho-constituționale aristo-dimocraticăcăcioase. Da, da, Marele Motociclist decinsese în fosta Fabrică de Marafeturi, acum blindată microfonic și vizual în stil bigbroazăr, locul unde adăsta peste noapte de fiecare dată când venea să susțină, prin prezența lui zemoasă, entuziasmul iconodulilor autentici.
Brusc, Tolbică se văzuse remorcat de subsiori de doi Armanici puțind a colonie fină, de peste mări și oceane, din garnitura de maximum cincizeci de flacoane, special pentru pretorieni. Tot așa, numai ei aveau voie să se bărbierească cu jileturi cu patru sau cinci lame simultane, atente la gâlme și angajate fără greș în orice cursă cu obstacole faciale… În fine. Năvăliseră cu el în penthausul dotat cu balcoane, piscine, paturi cu baldachin, cafetiere și spirtoase din greu la frigero, unde El Presidente machea din greu băuturi de culoare pișărcoasă dar de calitate spirtoasă luate de la insularii hegemonici.
„- El e? Tu ești?”, se buhăise oaspetele select către condotierii lui și apoi, direct către Tolby. „- Eu sunt la mine care este…”, îndrugase el de emoție, în timp ce ochelariștii fumurii dăduseră la unison din creste. „- Și? Merge treaba la convertiri, re-ați să-mi fiți, guguștiucilor?…”, întrebase meșter Marele Buhai, holbând ochii și făcând energic din deblă semn să îl slăbească pe noul venit. „- Bei una mică, padre, sau ești pe stop?”, voise să știe, invitându-l cu un gest aproximativ să ia loc pe unul dintre fotolii…
(vine băiatuuuu!…)
Ovidiupecican's Blog 