Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (II)

(urmare)

         Şi acum, voi încerca să conving pe oricine se îndoieşte de afirmaţiile mele, aruncând o privire şi disecând cartea.

         Tema romanului: lumea autorului din momentul naşterii şi până în momentul în care termină romanul, cu oameni şi locuri, cu întâmplări, cu emoţii şi sentimente, reflecţii şi comportamente, o lume pe care scriitorul o numeşte „năstruşnică”, dar pe care el o face năstruşnică prin calitatea deosebită a scriiturii.

         Se desprind şi o serie de „teme personale”, cum le numeşte Raluca Dună: tema morală, căutarea şi salvarea sinelui, prin descoperirea Dumnezeirii, a acelui Dumnezeu care se află în noi înşine, în sufletul-memorie.

         Ideea centrală care se desprinde din carte este cea referitoare la trecerea prin viaţă: prin viaţă trebuie să treci, prin viaţă poţi trece, prin viaţă nu trebuie să treci oricum, ci urmărind să ajungi undeva oricâte ostacole va trebui să treci, prin viaţă treci muncind, visând, iubind. Ce însemnă iubirea, ce a însemnat, de fapt, pentru el iubirea ne convinge în fragmentul Astăzi are consistenţa luminii. Vorbind despre Dana, zice: „O aseamăn cu un râu care curge pe sub pământ şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. Aşa e. Am văzut flori care înfloresc şi pomi care rodesc de două ori în acelaşi an, dar până la ea n-am crezut că oamenilor li se poate întâmpla. Ea, vădit, în loc să îmbătrânească, prin iubire, în aceeaşi viaţă, a-ntinerit încă o dată, izbitor.

         Ah, păşesc în această dragoste ca printr-un câmp verde într-o dimineaţă de mai” (p. 146). 

         Numai citind acest scurt pasaj, simţim lumina, măreţia, energia, bucuria, iubirea, tinereţea şi, bineînţeles, culorile potrivite pentru a le reda.  

         Conţinutul. Cele 58 de fragmente din „năstruşnica istorie a lumii lui Gabriel Chifu” îl au în centrul lor, cele mai multe, pe autor, care este şi personajul principal al întâmplărilor. Vom lua în discuţie câteva.

         Din primul fragment intitulat Locuinţe cu chirie aflăm când şi unde s-a născut, precum şi postura de „chiriaş grăbit”, mereu pe picior de ducă, mereu schimbând  decorul ca şi protagonistul din cunoscuta baladă a lui George Topârceanu: „Eu sunt chiriaş trecător, / În scurtul popas al vieţii / Vreau multe schimbări de decor”, căci „M-a dus pretutindeni puterea / Aceluiaşi tainic resort. / C-aşa mi-e viaţa – o goană, / Şi astfel durerile trec…” (G. Topârceanu, Balada chiriaşului grăbit).

         Fragmentul Familia Popescu din Calafat merită să fie amintit pentru valoarea lui sentimentală: de aici i-a rămas gustul raiului pe pământ sub două chipuri: 1. cireşul cu fructe fără seamăn – „uriaşe, de un roşu brun, pietroase, dulci, cărnoase” (predilecţie pentru epitetul multiplu), şi 2. avea casa plină de cărţi „păstrând în ele poveştile ca pe nişte comori”. Se înţelege că avea acees neîngrădit la ele.

         Adăugăm noi al treilea chip, chipul Monicăi, despre care zice: „Frumuseţea ei îmi dădea ameţeli. Când păşea pe stradă, trupul său făcea aerul să vibreze într-un fel nemaintâlnit, muzical. Mergeam în urma ei şi ascultam melodiile lăsate de trupul său, le ascultam ca la radio” (p. 9). Şi era numai în clasa I cel ca va deveni autorul acestor rânduri!

         Pentru cei care n-au apucat vremurile acelea semnalăm fragmentul Sfârşitul anilor ‘50, începutul anilor ’60, deoarece la Calafat, ca peste tot în ţară, la sărbători, de 1Mai, de 23 August, de 7 Noiembrie, de 30 Decembrie, se scoteau fotografiile tovarăşilor, pe care le purtau copiii. Lui Chifu îi pica Chivu Stoica şi datorită potrivelii – Chivu – Chifu. El ieşea rău şi cu jocul „Ce e tatăl tău?”, tatăl său era avocat, şi-ar fi vrut să fie „un tată în rândul lumii, miliţian, sau şofer, sau tâmplar, sau mecanic-auto” (p. 11).

         Autorul are mereu în preajma îngerul său păzitor, dublura sa, ca o umbră, îl ajută, îndepărtând primejdiile. De multe ori se simte însă penibil, fiindcă îl obligă să treacă prin situaţiile prin care trece el, adică îl chinuieşte: îl pune să mintă, îl face să se-mbete, să înşele, să se noroiască (Îngerul, pp.12-13).

         Interesantă viziunea despre comunism. A plâns când a murit Gagarin, chiar când a murit Laika. La moartea lui Stalin n-a plâns că s-a născut cu un an mai târziu, dar a vărsat râuri de lacrimi când a murit tovarăşul Dej, pe bordura străzii, lângă părculeţ, cu Biţă, Gelu, Mircea, Mitică. Când a murit Ceauşescu, n-a mai plâns, se schimbase între timp, căci de prin 1975 nu mai era de trăit pe aici. Şi înşiră lipsurile pe care le îndurau neputincioşi oamenii: „Nu se găseau cafea, ciocolată, carne, conserve, ouă, unt, brânză, pâine, mezeluri, portocale, săpun, şampon, benzină, mere, roşii, făină, cartofi, prosoape, aţă, şerveţele, hărtie igienică, bere, chibrituri, vin, ţigări, pastă de dinţi, maieuri, ciorapi, cămăşi, pantofi, apă minerală, aparate de radio, hârtie de scris, cărţi, caiete, ceasuri, struguri, ceapă, lame de ras, cremă de ghete, scobitori, cerneală, covoare, creioane, muştar. Dacă mai dura mult, nu ar fi mai rămas de cumpărat, în galantare, decât o singură marfă (să ne înecăm cu ea, ar fi fost o moarte colectivă meritată!): pungi cu creveţi vietnamezi ori poate nici asta!” (p.15).

         Simţea că nu mai rezistă, mai vorbea şi-n public cum gândea, mai scăpa şi câte-o poezie cu subînţelesuri. Chiar i s-a publicat în Transilvania o astfel de poezie şi a trăit un timp cu spaima în suflet, căci colonelul Vâlceanu de la Securitate era cu ochii pe el. A venit decembrie 1989 şi a scăpat (Comunism, pp. 14-16).

         Vise şi închipuiri, tot felul de păsărele i-au zburat prin cap, pe care, cu timpul, le-a trecut în poezie. Totuşi, întreaga copilărie a aşteptat un ceas, dar n-a venit.

         Interesantă filosofie asupra corpului în dezvoltarea sa fizico-estetică, de la imaginea copilului de 2-3 ani până la imaginea de astăzi. Cât adevăr conţine ultima frază a acestui fragment: „Am avut comori, munţi de aur, acum trebuie să mă-nvăț cu puţin, cu sărăcia, cu bănuţul de alamă, cu mainimicul…” (Corpul, p. 25).

         Jocurile copilăriei ocupă conţinutul câtorva fragmente. Le poţi lua copiilor jocul? Înseamnă că îi condamni la alienare, la moarte. Dar de iubire, îl poţi lipsi pe om? Categoric, nu. Ea vine năvalnic, ca un fulger şi nu i te poţi împotrivi. Iată cât de convingător este păţitul Chivu: „Când am văzut-o, am tresărit. Mi s-apărut atât de frumoasă, atât de tânără şi de proaspătă că, dacă ai fi fost în deşert, l-ar fi făcut să înverzească pe loc. Şi avea atâta lumină în alcătuirea ei încât brusc am simţit nevoia, acolo, în biroul banal, s-o ating, s-o mângâi, s-o privesc cu lupa, s-a studiez în amănunt, căutând să-nţeleg cum funcţionează o asemenea minunăţie.

         Pe urmă, repede, s-a adeverit că eram ticluiţi, născociţi unul pentru altul. Mai rar asemenea magnetism, aşa potriveală, aşa plănuire. Dacă ne desfăcea cineva pe fiecare în fărâme şi ne recompunea altfel, punând unul lângă altul câte un crâmpei din mine şi cîte un crâmpei din ea, ne îngemănam imediat, ne lipeam, ne sudam, fuzionam, dovedindu-ne că ordinea adevărată a făpturilor noastre era aceasta: nu separat, ci laolaltă. E poate un clişeu, dar descrie precis situaţia” (Ticluiţi, născociţi unul pentru altul, pp. 29-30).

         În fragmentele cărţii sale, naratorul vine cu oameni din Calafat.

         Există câteva fragmente în care umorul bun, sănătos, chiar dacă uneori este impregnat de amărăciune, este la el acasă.

         Până va vizita Parisul, se mulţumeşte cu ieşiri la Cioroiaşi, la Craiova şi la Bucureşti, când se simte „un ales al îngerilor şi al zânelor”. Cât a durat drumul până la Bucureşti, avea impresia că i-au crescut aripi.

         Să-l urmărim în drumul spre Carlovivari: înarmat cu arcul cel nou cu trei săgeţi, paloşul din lemn cioplit de fratele său, şi-a pus merinde (o eugenie, un măr, trei prune) şi a pornit neînfricat . Le-a spus băieţilor, care au rămas cu gurile căscate, muţi de invidie, pentru că n-auziseră de locul ăsta. Se duce însă până la o cazemată şi se înapoiază spre seară. Copiii între timp se informaseră: Karlovy Vary este o localitate din Cehoslovacia şi acolo nu se merge pe jos.

         Umor găsim şi în fragmentele în care vorbeşte despre tovarăşul Bodolicu, despre luna cărţii la sate, despre Vinetu Dinamo.

         Câteva fragmente au în centrul lor chipurile unor oameni care i-au marcat viaţa. Iată câţiva: băieţii din Calafat, tovarăşii lui de joacă, familia Popescu, Nelu de la Cioroiaşi, nea Mitea, Călin, Moda, tanti Marioara, tanti Mary, Vasile Dumitrel etc.

         Nu lipsesc persoanele cele mai dragi din viaţa lui: mama, tata, Dana, Andrei şi Alexandru.

         Dana. Dana este axa în jurul căreia gravitează viaţa, dar mai ales dragostea cea mai pură, cea mai profundă, cea mai statornică, ea însăşi fiind animată de astfel de dragoste.

         Fragmentul Astăzi are consistenţa luminii te îndeamnă să-l reciteşti, să-l re-reciteşti până ţi se întipăresc pe scoarţă gândurile autorului: „Eu m-am părăsit de multe ori, Dana nu m-a părăsit niciodată. Ea a fost mereu cu mine, chiar şi atunci când nici eu nu mai eram cu mine. În repetate rînduri am plecat hai-hui, m-am rătăcit, am dormit în paturi străine, convins că am pierdut-o. Când m-am întors, am găsit-o neschimbată, alegând calea precum acul busolei” (p. 145)

         Portretul integral o să-l dăm în altă parte. Aici consemnăm iar acest citat memorabil: „O asemăn cu un râu care curge pe sub pământ şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. Aşa e. Am văzut flori care înfloresc şi pomi care rodesc de două ori în acelaşi an, dar până la ea n-am crezut că şi oamenilor li se poate întâmpla. Ea, vădit, în loc să îmbătrânească, prin iubire, în aceeaşi viaţă, a-ntinerit încă o dată, izbitor” (146).

         Ca orice muritor, şi năstruşnicul Chifu este fulgerat de un fior rece – de sentimentul morţii, al sfârşitului implacabil. Acest sentiment apare de mai multe ori în roman, dar cel mai puternic exprimat în găsim în fragmentul Despre sfârşit: „Fiindcă acum moartea îmi este familiară, ea este teritoriul meu, o încerc, mă încearcă, întruna, deloc în glumă, serios. Aidoma unui râu umflat de ploi, s-a revărsat, ajunge până la mine, aici, în ţinutul îndepărtat unde mă credeam la adăpost, valurile sale îmi ating picioarele: o încerc, mă încearcă. E ca o patrie la frontiera căreia am ajuns, am viză, am viză pentru acest tărâm, întind paşaportul, trec, zăresc prima aşezare unde am să poposesc, fumul iese subţire pe hornuri, nu e nici noapte, nici zi, încep să mă acomodez cu locul, apoi mă înapoiez de unde am plecat şi iar revin şi tot aşa…” (p. 148).

         Te grăbeşti, Maestre! Ai mult, ehei! mult, până vei înceheia socotelile cu lumea asta. Ai uitat aşa de repede că ai un înger păzitor, care te urmează „ca o umbră”. Şi el ca şi matale este deosebit, nu are aripi albe, ci „argintii-cenuşii, ca de vultur” (p.12). O ai pe mereu iubitoarea şi tânăra Dana, îi ai pe Andrei şi Alexandru. Şi ne ai, Maestre, pe noi, cei mulţi, care îţi citim cărţile şi pe care ne încânţi cu frumuseţea lor. Ei, alungă-ţi aceste gânduri negre şi revino la ele când vei trece de o sută de ani! Atunci, şi nici atunci!…

         Să ne mai daţi, Maestre, câteva cărţi cel puţin la fel de valoroase ca aceasta, pe care nu întâmplător am numit-o un roman-mozaic. Aşa cum mozaicul este „pictură pentru eternitate”, romanul Fragmente din năstruşnica istorie a lumii… este unul pentru eternitate. Şi n-o spun doar eu. O fac şi cei opt – şi poate şi alţii – , mai bine decât mine.

(va continua)

BOKIA 2: Cap. 21: Lămuriri

„– Sfințiți părinți, nu vă puneți cu mine, că omul aflat la necaz, când mai e și cu oarecare experiență, și vine de unde vin eu, nu permite să îi stea nimic în cale. Ce, mă credeți dobitoc?! Nu mă siliți, umblând cu fățărnicii, că acuși vă trag o amendă pentru lipsa oricărui mijloc asigurator, fie el și un biet lacăt, de la intrarea în clopotniță, de vă va ustura până poimarți. De când crede provincia că e mai deșteaptă decât Mitropolia?! Ce știu eu e sfânt, iar dosarele vostre le-am supt zi de zi, vreme de un semestru, în toate zilele de post, să mă întăresc și să îmi frânez progresiv turbarea… Așa că…” „– Să nu vă supărați pe noi, luminate domnule inspector și părinte”, glăsui Iorgomultul, schimbând iute macazul, spre a nu îngădui să se îngroașe gluma, dar și spre a orienta clar și rapid în teren și pe colegii de pericol, „dar umblă multe zvonuri și bârfe, iscate de te miri cine…” „– Eu n-am întrebat nimic și nu știu nimic, decât dacă trebuie. Dar am mare nevoie de ajutor, fiindcă numai acatistele și rugăciunea nu mai ajută…” „– Dar oare ce să se fi întâmplat?” „– S-a întâmplat ce s-a întâmplat! Nu e treaba nimănui, și mai bine n-ar fi fost nici a mea, să mă credeți… Dar am nevoie de luminare directă din ceruri, și aud că părintele are o intrare mai specială…” Ploconaș Coconaș, roși, păli, își mușcă buzele – toate simultan –, iar apoi zise: „– Vorbiți, cred, de cuvântul Maicii Domnului…”

Luat repede, străinul nu fu sigur că înțelege ce spune celălalt, așa că așteptă, privindu-l țintă, noi lămuriri.

(urmează mai departe)

Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (I)

       În luna octombrie a anului trecut, scriitorul GABRIEL CHIFU a venit la Zalău pentru o lectură publică, prilej cu care l-am cunoscut, schimbând şi câteva vorbe, încurajat de faptul că, deşi mai tânăr ca mine cu 15 ani, am frecventat amândoi, la intervale diferite de timp, cursurile aceluiaşi liceu: pe vremea mea se numea „Colegiul Popular Nicolae Bălcescu”, actualmente se numeşte „Colegiul Naţional Carol I”, din Craiova.

         Întâlnirea cu o astfel de personalitate (poet, prozator dintre cei mai talentaţi, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, director executiv la cea mai prestigioasă revistă literară din ţară, România literară) este un privilegiu pe care nu numai că nu-l poţi rata, ci evenimentul merită să-l treci lângă cele mai scumpe, cele mai dragi, cele mai frumoase amintiri, întâmplări, fiinţe, lucruri din viaţa ta. Însă, la această întâlnire memorabilă am luat o carte, o carte a lui Gabriel Chifu, o carte cu titlu lung – Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită – ,sugestiv, adică lămuritor cu privire la conţinut. S-a născut, totuşi, o întrebare: de ce în mijlocul titlului este plasat numele autorului? Vine imediat un răspuns (mărturisesc că nu deschisesem cartea decât la pagina pe care autorul îmi scrisese autograful): păi, e simplu, ce ţi se pare aşa de complicat? Autorul scrie o carte autobiografică, povestind („de el povestită”) crâmpeie („fragmente”) din viaţa sa, fără să poată face abstracţie de lumea prin care trece („istorie a lumii”). Alt gând îl trage de mânecă pe acesta:

„Nu vezi, bă, că acolo scrie năstruşnica istorie a lumii?” Sensul lui năstruşnica, dacă nu poate fi pe deplin justificat din titlu, poate fi deductibil, dar ce faci cu istoria lumii? Cât? De unde? Până unde? Şi întrebările curg. Gândurile se învălmăşesc în cap ca o mişcare browniană.

         Am băgat cartea în geantă, amânând răspunsurile până când voi citi cartea.

         Am ajuns târziu acasă şi nu m-am apucat atunci de citit, dar a doua zi, dis-de dimineaţă, eram cu cartea în mână. Am citit-o repede, fără nicio pauză. Am pus-o apoi deoparte vreo două zile, ca să mi se limpezească gândurile şi am reluat lectura, de data aceasta o lectură sistematică, în urma căreia îi voi scrie autorului câteva rânduri de mulţumire pentru ceasurile de reală fericire provocată de această carte excepţională.

         Am luat hârtie şi pix şi mă pregăteam să scriu formula de adresare. Am făcut, inconştient, o mişcare. Cu mâna stângă am ridicat cartea şi am sprijinit-o pe cotor. Am văzut pe coperta IV un scris de universitar (nu ştiu de ce mie mi se pare că scrisul tuturor profesorilor universitari seamănă!), iar sub el un nume: NICOLAE MANOLESCU.

         Apoi am văzut şi celelalte nume care îşi spun părerile despre carte: Ştefan Agopian, Dan Cristea, Raluca Dună, Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghişor, Gheorghe Grigurcu. Cum să mai scrii, frate, ceva despre carte şi autorul ei, când există un blindaj asigurat de asemenea titani?! Este aproape o nebunie. Este ca şi când te-ai da cu capul de trunchiul unui stejar!

         Pe moment, am renunţat. Totuşi, pe măsură ce timpul trecea, mi se întărea convingerea că am ceva de spus, că această carte admirabilă eu am perceput-o şi altcumva, şi în alt mod, care, după părerea mea, merită cunoscut. De fapt, asta este soarta capodoperelor (cuvântul nu este exagerat!), se pretează la o mulţime de interpretări. Depinde din ce unghi le priveşti.

         Şi m-am hotărât. Iată câteva dintre părerile mele:

         Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită este roman, un roman autobiografic, descifrând cu uşurinţă caracteristicile speciei: creaţie epică, de întindere mare (155 p.), cu conţinut complex (vezi problematica cuprinsă de cele 58 de fragmente), care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade (martie 1954, data naşterii autorului – vezi Locuinţe cu chirie, p.5 – şi momentul scrierii cărţii), angajează un număr mare de personaje (un singur personaj principal în toată cartea şi o mulţime de alt fel de personaje) şi presupune şi observaţie socială, şi analiză psihologică.

         Tehnica de construcţie a romanului este cea a mozaicului, după părerea mea, şi cred că nu greşesc dacă-l numesc roman-mozaic Nu vreau să născocesc o subspecie, dar sunt convins şi mă voi explica. Folosind cuvântul mozaic, nu m-am gândit nicidecum la ceea ce face, astăzi, fiecare ţăran care îşi construieşte o casă. Pe coridor, pe terasă, pe trepte, peste beton pune un strat de mozaic, un amestec de ciment cu praf de marmură, pe care îl freacă cu „ursul”, o maşinărie acţionată de un motor electric, prevăzută cu o piatră de polizor, şi rămâne o suprafaţa netedă, cu puncte albe, mai mari sau mai mici. Nu la aceste mozaicuri m-am gândit. M-a obligat cartea lui Gabriele Chifu, care este deosebită din toate punctele de vedere: tehnică a construcţie, realizare artistică, mod de a comunica cu cititorul, lumini şi umbre, care pot fi redate artistic prin culori. În acest moment, mi-a zburat gândul la mozaicurile artistice din antichitate.

         Reamintesc cunoscătorilor şi consemnez pentru cei mai puţin iniţiaţi că mozaicul este o tehnică care constă în asamblarea artistică a unor bucăţi mici (de obicei cuburi) de marmură, ceramică, sticlă, smalţ etc. care se lipesc între ele şi se fixează pe faţa materialului de construcţie (suport), printr-un liant de ciment sau mastic. Mozaicul este folosit pentru decorare în arhitectură (pereţi, pardoseli, bolţi, coloane etc.) în mobilier şi în giuvaergerie. Arta mozaicului este de origine orientală (Egipt, Persia). Ea a fost preluată de antichitatea greacă şi romană şi a înflorit în sec. al V-lea pe aria Imperiului bizantin, când pictura a fost înlocuită cu mozaicul („pictură pentru eternitate”). Cele mai cunoscute mozaicuri sunt cele din biserica San Vitale (circa anul 547), mausoleul Galla Placidia, bazilica San Apollinare din Ravenna (sec. al V-lea), biserica Sfânta Constanţa din Roma, Casa Faunului din Pompei, biserica Sfânta Sofia din Constantinopol (532-537). În epoca Renaşterii, arta mozaicului cunoaşte o mare înflorire prin înfiinţarea şcolilor de la Veneţia şi de la Roma (Apud: Dicţionar enciclopedic român, vol. 3, K – P, p. 434).

         Să revenim la romanul lui Gabriel Chifu. Este alcătuit din 58 de fragmente din năstruşnica istorie a lumii, fiecare purtând un titlu sugestiv şi constituind o mică bucată alcătuitoare a ansamblului artistic de o frumuseţe deosebită, pe care l-am numit roman-mozaic. El nu asamblează aceste fragmente în ordine cronologică, ci cum îi dictează locul unde se află, memoria, starea sufletească, inspiraţia. Interesează doar obiectul finit. Experienţa lui de viaţă, cultura, talentul, imaginaţia sa fecundă l-au ajutat să brodeze canavaua unui adevărat roman–mozaic.

         Pe această ţesătură artistică, în centru, este plasat romancierul în patru ipostaze principale: copil mic, preadolescent, tânăr şi matur, sugestiv prezentat pe coperta IV prin fotografii:

         Autorul copil mic: „faţa mea semăna cu petala de english rose, aveam o buclă aurie, iar braţele, picioarele, delicate, erau numai rotunjimi catifelate” (p. 22); autorul copil preadolescent şi adolescent: este la vârsta jocului a primilor ani de şcoală, dar şi a retragerii  în singurătate (locuri preferate: la gară şi la tunuri). În toate anotimpurile, se juca cu toţi copiii orăşelului de la Dunăre. Iată o exclamaţie care exprimă cât se poate de bine ceea ce simţea autorul în aceste momente: „Ce vârtej strălucitor, ce fericire, parcă eram în caruselul din Paris, parcă eram în hotelul de şapte stele din Dubai, parcă eram în sânul lui Avram, unde, de fapt, n-am fost niciodată” (p. 28); autorul pe la 17 ani şi în tinereţe: era mândru de corpul său (nu zic că s-a îndrăgostit de sine, deşi se admira în oglindă, asemeni unui personaj din mitologia greacă, Narcis, în oglinda apei, că s-ar putea ca Maestrul Alex Ştefănescu să-l acuze de narcisism! Glumesc, Maeştrilor!): „Corpul meu este atât de preţios! El mă ţine legat de pământ, de mare, de cer, de vânt, de lumină, iar în clipele când fac dragoste se produce minunata alchimie şi toate legăturile invizibile  ajung deodată la vedere, devin deodată vizibile toate cablurile acestea nevăzute prin care mă încarc cu suprema, cosmica electricitate de natură subtilă” (pp.24-25); şi autorul la vârsta când scrie romanul şi realizează acest mozaic: „Am albit pe la tâmple, am riduri, dantura mi-e proastă, am făcut burtă, pielea mi-e ostenită, lăsată şi încheieturile mă dor. Corpul meu a adunat oboseală, rutină, toxine, înfrângeri. Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată-n ierburi, ruinându-se tăcută, încet” (p.25).

         Năstruşnica lume a lui Gabriel Chifu, întreaga paletă de trăiri sufleteşti ale autorului, naratorului, personajului principal pot fi redate coloristic folosind întregul cerc cromatic al lui Johannes Itten: culori primare (roşu, galben şi albastru), numite şi fundamentale sau de bază; culori binare de gradul I (oranj, verde, violet), culori binare de gradul II; culori calde (galben, oranj, roşu) şi culori reci (albastru, verde, violet).

         Luând în seamă simbolistica culorilor, vom vedea că este în deplin acord cu ceea ce exprimă textul:

         Galbenul simbolizează soare, lumină, măreţie, exprimă inteligenţă, stimulează gândirea creatoare, dar şi gelozia, invidia, primejdia, neîncrederea;

         Oranjul simbolizează văpaia soarelui, energia, bucuria, căldura, fructe şi cereale coapte. Oranjul roşcat exprimă încordarea şi febrilitatea;

         Roşul simbolizează focul, pasiunea, iubirea, lupta, dinamica, revoluţia, puterea, înalta preţuire. Roşul înflăcărat exaltă, încurajează; roşul-oranj exprimă pasiune, agitaţie, perseverenţă. Pe de altă parte, simbolizează furia, lupta permanentă;

         Albastrul semnifică infinitul, atmosfera, apa, cerul. Albastrul pur predispune la reflecţie, la o mare forţă de gândire, iar albastrul tulburat provoacă frică de necunoscut. Pe de altă parte, semnifică nostalgia, răceala, credinţa;

         Verdele semnifică linişte, natură, tinereţe, vegetaţie, siguranţa, refugiul şi speranţa. Verde-galben exprimă bucurie, tinereţe; verde-albastru predispune la activitate intensă;

         Violetul întristează. Violetul, spre deosebire de roşu, exprimă iubire platonică, sfiiciune; violetul-albăstrui exprimă sinceritate, consecvenţă;   

         Indigo simbolizează răceala, gheaţa, apa, rigiditatea.

         Toate aceste simboluri, toate aceste semnificaţii oricine le poate desprinde fără eforturi din cuprinsul cărţii.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 20: Pretenții…

„– Situația este, desigur, îmbucurătoare…”, se declară mulțumit, mai mult de formă, cel înconjurat de toate atențiile improvizate posibile, semn că se gândea la altceva și că de abia de acum încolo putea surveni mutarea nebunului sau a calului la G6. „Ar mai fi însă ceva…” „– Poftiți! Spuneți! În numele cerului…”, îl rugară în cor cei trei.

După o clipă de neașteptată sfială, care se citi în chip ambiguu în ochii aceluia, deveniți perplecși și bovini ca la trecerea unei pungi cu rahat fix pe lângă nasul clasic ce îi orna figura, vicarul zise: „– Vreau și eu, dacă se poate, un dat în cărți… Aud că părintele Ploconiu ar putea să mă ajute…”

Aha! Aproape că săriră un pas înapoi auzind una ca asta. Cine naiba turnase? Îi credea atât de naivi încât să…?! Totuși, nu avea în față niște începători. „– Eu?!”, începu să zică Ploconiu, din a cărui mânecă numai nu cădeau cărțile bine pitite, după un model învățat din jupânul Alcofribas și al lui inimitabil Paniurj, prin clinele și cutele sutanei, unde n-ai fi crezut… „– Domnule inspector patriarhal”, mârâi însă, tot mieros, șeful cel iorgos, fiind mai bătrân și mai cu experiență. „Nici unul dintre noi nu se ocupă cu dintr-astea! La noi regulile sinodale, dogmatice și de procedură sunt ca venite direct din Sfânta Sfintelor!” „– Se poate, părinte?! Dar ce pricină aveți cu noi?!”, mugi grijuliu și părințelul intermediar.

Însă inspectorul le-o curmă iute.

(mai departe, mai departe)