Tolbas voise să dea din cap și ridicase deja o mână în dreptul pieptului, ca să se apere, simbolic, de ispită, dar instantaneu își dăduse seama că, fie și postul Paștelui ori al Crăciunului, tot nu s-ar fi cuvenit să refuze brutal augusta chemare la abțiguială a înaltului personaj – altminteri, destul de scund la statură, după cum se vădea (ca să vezi ce mint tembelizoarele ei de treabă să fie!). Așa că simulase că duce palma la inimă, în semn de respect, chit că profitase și ca să se șteargă de pieții cămășii, căci o sudoare spontană îl invadase fără preget. De unde voise să bombăne ceva de genul „- Nu trebeeee… Lasáți!”, ajunsese să scoată la interval o replică mai anemică și mai duioasă: „- Nu se cuvine, maiestate la voi… Numai un picuț de palinka!” „- Nimic!”, scosese prezindentul pe esofag o ordonanță de urgență. „Ce beau eu, poți să bei și tu, fleacticănia ta, că e criză. Sari, băi, la popa cu un uischi!” ”- Ioi! Ioi… Noa bigne dară…” Și imprudent, uitând să se mai controleze, umflase păhărelul întins de o mână la capătul căreia se încordau niște bicepși ale căror tatuaje se vedeau pe sub cămașa ridicată un pic la încheietură, dându-l pe gât dintr-una, ca la ei în smecuimea natală. (Căci Tolbas baci era din zona vesel autonomă, plină cu nobili din vechime, astăzi scăpătați, mari mâncători de ceapă roșie, unde și apele minerale își țipau către ceruri pofta de libertate absolută sub formă de mici bule gazoase…) „- Aoleu, mă, m-ai omorât! Pă cinstea mea de politician versat… Care am băut ceva la viața mea… Păi, măi, părinte, tu ești d-al meu, din popor, mă…”, rostise prezidentul, dând dreaku orișice protocol și sărind să îl pupe pe fruntariile țestei pe Tolbas, pentru care țuicomicina natală nu mai prezenta prilej de crispare, dar uischiul minuscul de mai înainte era ca un brusture trecut ușor ca o boare peste niște fesieri relaxați după scăparea lestului.
(urmează)
Ovidiupecican's Blog 