Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (3)

(urmare)

Bubi avea trăsăturile de bază ale întregii familii: ochii mari uşor oblici, pomeţii pronunţaţi şi o gură senzuală. Toţi cei şapte fraţi primiseră această amprentă a mamei, ca o schemă multiplicată cu mici variaţiuni. Doar culoarea ochilor ei verzi nu o putuse dărui nici unui copil şi se gândea că poate vreunul dintre nepoţii care vor veni îi vor moşteni smaraldul, poate când ea nici nu va mai fi ca sa vadă aceasta. Tatăl mort mult prea devreme ieşise din decor nelăsând vreo altă amintire decât şapte perechi de irişi cafenii şi înclinaţii muzicale inegal distribuite. Aşa că mama rămase să se oglindească în şapte chipuri asemănătoare ei, dar care aveau să ia tot atâtea drumuri diferite după cum le era firea, norocul şi istoria.
În frumoasa dimineaţă de vară domnul Bubi se îndrepta spre noul său serviciu, primenit ca întotdeauna, energic şi plin de bunăvoinţă. Saluta ridicând pălăria cu un gest larg care se adresa tuturor pe o rază largă. Domnul Bubi nu trecea niciodată neobservat pe uliţa care ducea la exploatarea forestieră, era o figură străină, lucru văzut de la distanţă, era un orăşean curat şi amabil, o prezenţă total deosebită faţă de muntenii localnici morocănoşi şi bănuitori. Domnul Bubi era noul contabil venit de la oraş.
După studenţiile începute şi abandonate, domnul Bubi se hotărâse să-şi ia o slujbă. Prima slujbă. Aşa îşi începuse şi studiile, entuziast, ordonat, luând notiţe conştiincios, aşezat în banca întâia ochi în ochi cu profesorul, în dialog susţinut cu preparatorul. Părea studentul ideal. Îi scria des mamei; de fapt era singurul care îi scria şi nu o făcea formal. Venea acasă cu nerăbdare având întotdeauna câte un dar pentru mama şi pentru sora cea mică, încă o copilă, rămasă orfană de tată de pe când nu putea avea nici amintiri. O lua în braţe cu drag alintând-o „sufleţelul lui Bubi”, simţindu-se tată la o vârstă foarte tânără, la nici douăzeci de ani, simţindu-se responsabil pentru puiul de om care venise atât de târziu când cuibul era aproape gol, neajutorată şi străină. Ceilalţi erau departe şi indiferenţi, el singur mai purta în suflet liantul de altădată. Sora cea mare căreia primul război şi moartea tatălui îi furase pe rând mai întâi logodnicul, mort la vârsta iubirii şi a viselor, apoi din aceleaşi cauze ratase studiile muzicale în clasa de operă a unei celebre cântăreţe rudă cu preotul. Astfel, nemaiavând ce face cu viaţa ei, îşi luă un bărbat bătrân şi zgârcit în toate, şi la vorbă şi la buzunar. Fraţii mai mari erau însuraţi şi aveau situaţii stabile acolo departe lângă nevestele lor harnice şi grijulii cu capacitatea lor de procreare, ştiind prea bine că mulţi copii înseamnă şi multă sărăcie. Ocupaţi fiind ei cu sporirea bunăstării propriilor familii au uitat treptat de mama şi de micuţa orfană ca de o fotografie care se tot voalează până la nefiinţă, chiar dacă în amintirea lor au mai dăinuit o vreme curtea largă cu droaia de fraţi şi părintele păşind pe uliţă cu zor în sutana lui prăfuită la poale,intrând în curte, cu droaia de copii adunaţi ciopor în jurul lui întinzând mâinile să primească o bucată de colac de la mortul pe care tocmai îl condusese la groapă în ziua aceea. Cei mai mici se agăţau de sutană pretinzând să fie luaţi şi în braţe. Aşa şi-l amintea ca pe un personaj mitologic din braţele căruia izvorau noi şi noi prunci copleşindu-l, abia putând să-i mai cuprindă, până ce moartea prematură a întrerupt brusc această sărbătoare a vieţii, sărbătoare care o storcea pe mamă din doi în doi ani de toată vlaga.
Astfel din marea familie rămăsese acest nucleu, mama văduvă, mica surioară orfană şi el, singurul bărbat, stâlpul casei cum ar veni.
Deşi îşi începuse studiile cu mult entuziasm, iată se vădi că norocul nu era chiar de partea lui. Printr-o ciudată potrivire de lucruri, deşi totul începea bine, promiţător, veneau întâmplări potrivnice în momentele cheie care îl deturnau din drumul plin de promisiuni şi-l aruncau de pe orbită stricând ordinea lucrurilor. Întâmplări amestecate: moartea părintelui, criza economică, o tuberculoză care îl feri poate de moartea pe frontul unui al doilea război care venise la doar douăzeci de ani după primul, venirea ruşilor şi vremea comunismului. Atâtea ghinioane şi nepotriviri în care pe lângă abilitatea de a te strecura printre ele, mai aveai nevoie şi de mult noroc. Bubi nu dovedea nici abilitate şi nici nu-l urmărea norocul, ba se putea spune ca acesta se ferea din drumul său. S-a dovedit că doar bunele intenţii şi generozitatea nu-ţi garantează reuşita în viaţă. Ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, un acut simţ al dreptăţii şi al demnităţii personale îl punea prea des în conflict cu superiorii, iar mândria îl determina să plece deîndată în căutarea unui loc mai bun. Neştiinţa concesiilor, un acut simţ al libertăţii faţă în faţă cu o lume îndoielnică, meschină şi întoarsă pe dos veneau să contrazică principiile lui şi duceau la rupturi dese, la schimbări de adrese. Bubi avea un comportament de aristocrat în aceasta istorie precipitată şi absurdă. Chiar şi trăsăturile feţei aveau un aer aristocrat, de altfel comune tuturor fraţilor într-un amestec aleatoriu; deşi vizibilă unui ochi străin înrudirea lor, drumul acestor fraţi fusese atât de diferit. Acel fir comun pe care apăruseră pe lume venea de departe, din vremuri despre care mama avea ştiinţă, dar firea ei taciturnă şi cuviincioasă o închisese cu grijă într-o tainiţă a sufletului ei. Ce rost avea să destăinuie amintiri atât de vechi şi nefolositoare? Scoborâtori din veacuri vre-o două, dintr-un oştean înnobilat, cu blazon şi proprietăţi, câteva generaţii s-au şcolit şi s-au şlefuit. Cei mai câştigaţi au fost băieţii trimişi la şcoli bune, la Pesta şi Viena, ajungând avocaţi, magistraţi, înalţi funcţionari. Fetele au făcut căsătorii bune şi mai puţin bune, dar fiind de felul lor fertile au dat naştere la prea mulţi fii micşorând astfel treptat pământul cu care a fost împroprietărit viteazul oştean de altădată. Prea mulţi boiernaşi avuţi în partea aceasta a ţării nu prea erau, astfel că puţinii nobili români nu aveau cu cine să se încuscrească profitabil. În felul acesta puţinii îmbogăţiţi au sărăcit treptat, au venit şi întâmplările istoriei care împreună cu întâmplările personale au condus lucrurile în acest stadiu. Mama, descendenta cu blazon şi zece hectare de pământ de slabă fertilitate nu putuse face o căsătorie mai avantajoasă decât cu tânărul absolvent de teologie pe care se cheltuiseră ultimii bani ai familiei. El chipeş, ea rasată, şapte copii şi bani puţini. Într-o parohie modesta de ţară.
La acest capăt de drum iată un membru al arborelui genealogic, cu două valize, educat şi şcolit, dar fără vre-o finalitate, cu studiile abandonate la un pas de absolvire, mai multe slujbe, o carte de muncă stufoasă şi un salariu mic.

(va urma)

Published in: Fără categorie on 18 Februarie 2013 at 8:45 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (2)

(urmare)

Pe vremuri, cele două geamantane aveau un aer sprinţar învăluite într-o boare de libertate şi de spaţii largi, iar stăpânul lor, îmbrăcat mereu într-un costum de bună calitate şi cu o borsalină nouă aşezată pe o sprânceană. O vitrină îi oglindea cochetăria şi anume uşi ştiute numai de el se deschideau cu bucurie şi cu speranţa unei şederi definitive. Berte, Clare sau Irine, femei gospodine, dar singure, au încercat pe rând să prindă fluturele voiajor şi nestatornic, dar el simţea deja în aer acul care voia să-l imobilizeze în insectar. Femeia venea încărcată de la piaţă cu câte o găină vie în plasa cu ochiuri mari prin care zburătoarea scotea capul înghesuită fiind de morcovi şi alte zarzavaturi care aveau să o însoţească în metamorfoza din oala încăpătoare, în timp ce mâini îndemânatice lucrau repede, iar faţa se îmbujora de la arşiţa plitei şi a speranţelor reaprinse în pieptul ajuns la o a doua tinereţe.
Voiajorul nostru era un mare generos cu o inimă mai încăpătoare decât portofelul, astfel că venea de fiecare dată cu daruri exagerate şi pleca având buzunarele goale, cu mângâierea unei nopţi şi cel mult hrănit pentru călătoria următoare. Afla el, aşa, cu un al nu ştiu câtelea simţ, că în ziua în care gospodina îşi îndoia eforturile de gazdă primitoare, plutea primejdia în aer, astfel că geamantanul având conţinutul într-o ordine desăvârşită aştepta deja după uşă.
Omul nostru era şi un pedant, mereu primenit, iar de costumul ajungea uşor uzat, o pălărie nouă salva totul. La prăvălia de pălării, după ce proba îndelung câteva exemplare cu ochii în oglindă, privindu-se din diverse unghiuri, punea preţul pe tejghea însoţit de un bacşiş consistent, lăsând alături şi vechea pălărie, plecând revigorat, făcându-se că nu aude chemarea vânzătoarei: „Alo, domnu*, restul şi pălăria dumneavoastră!” În vitrina următoare se oglindea deja cochet cu borul pe o sprânceană, luând viaţa de la început.
Bubi era omul pentru care viaţa avea mereu un nou început; indiferent cum se încheia episodul anterior, a doua zi era o nouă zi care începea la fel de proaspătă, cu proiecte noi şi suflet uşor. Important era să câştige banii pentru a avea mereu cămăşi primenite, să dăruiască un splendid buchet unei femei sau să aducă daruri femeilor de acasă pe care le căuta cu multă dragoste dar la intervale neprevăzute. Astfel, mutări dese sau schimbarea serviciului prezent în care ceva nu mai mergea bine cu un altul nou avea loc mai des decât am presupune. Contabil, magazioner, administrator, nu conta, găsea el soluţia să schimbe slujba şi locuinţa cu multă uşurinţă. O cameră la mansardă, chiar fără dulap, nu reprezenta nici un inconvenient întrucât hainele curate şi împachetate într-o ordine desăvârşită puteau sta foarte bine în cele două geamantane deschise la îndemână. Ligheanul, în schimb, nu putea să lipsească din dotarea necesară. Oglinjoara rotundă cu picior reflecta pămătuful clăbucit aşezat şi el în picior până ce obrazul era examinat măsurând cu grijă în podul palmei dificultatea bărbii crescute de ieri. Aceste dimineţi cu preparativele pentru o zi perfectă îl defineau cel mai bine. Începea ziua cu mult entuziasm şi grijă pentru amănunte: un obraz neted şi bine mirositor, trupul spălat energic în ligheanul de pe scaunul de lemn cu trei picioare, stropi de apă şi clăbuc împrăştiaţi pe duşumeaua de scândură. În final totul era rânduit, perna scuturată zdravăn, pătura cazonă întinsă fără cută, ligheanul spălat şi ascuns sub pat, uneltele de bărbierit curăţite şi înşirate pe pervazul ferestrei cu vopseaua scorojită. Cum necum dintr-o dată încăperea nimănui cu un pat cu tăblii de metal şi o masă veche căpăta brusc identitate, miros de curăţenie şi un uşor parfumată de săpunul de ras. Toate vorbeau despre un bărbat care nu ieşea oricum din casă. Pentru că acesta-i adevărul, un bărbat pedant va rămâne astfel indiferent unde ar locui, într-un hotel sau într-o mansardă.
Haina pusă de cu seară pe spătarul scaunului fu examinată şi scuturată de cei câţiva stropi de apă săriţi din lighean, pantalonii scoşi de sub saltea unde îşi redobândiseră fermitatea dungii, cămaşă curată aleasă din unul din geamantane reconstituiră o ţinută de bărbat agreabil.

Published in: on 17 Februarie 2013 at 7:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL

Într-o familie cu mulţi copii regăseşti o diversitate care ar putea îndestula foamea întregului univers în marea explozie iniţială în care în mod sigur s-a întâmplat ca nici o fracţiune să nu semene cu alta, şi asta nu dintr-un plan sau înţelegere prealabilă, ci pur şi simplu dintr-un prea mult care nu-şi mai încăpea în sine. Oriunde te-ai uita în facerea şi prefacerea lumii se întâmplă mereu acelaşi fenomen, preaplinul este mereu prezent. Regula aceasta funcţionează oarecum în salturi, pentru că după explozia preaplinului urmează o amiază a coacerii, ca spre seara zilei o mână invizibilă să adune decorul, fructele, rămăşiţele pentru a le arunca în focul exploziilor viitoare. Bubi depăna filosofia lui personală care-i dădea o viziune globală şi cât de cât inteligibilă a propriei vieţi şi a altora, în aşa fel ca totul să i se pară cu sens. Dacă marii filosofi nu descifraseră sensul, deşi asta era ocupaţia lor permanentă, oamenilor de rând nu le rămânea decât să-l caute pe cont propriu. Aplecarea lui către filosofare se datora în bună parte unor ani inactivi pe care boala de plămâni îi impuseseră, în paralel cu marile cutremure istorice. Cam asta era schema pe care se înfăşurau gândurile lui cu oarecare modificări pe măsură ce înainta în vârstă.
Deocamdată totul era în mers, în desfăşurare, aici, în pătrăţica asta de viaţă în care nimeni nu-ţi garantează nimic, în care pe lângă toate necunoscutele de parcurs va veni şi marea necunoscută pe care cei plecaţi au aflat-o. Au aflat-o tinerii lui fraţi plecaţi în floarea vieţii în slujba unor idealuri deja uitate sau părintele în plecarea lui precipitată în mijlocul uliţei, între biserică şi casă ca un trăsnet, ca sub efectul unei telegrame urgente. Fusese chemat deîndată. Aşa fusese, că din cei şapte, copii cinci erau rezolvaţi, aveau o situaţie sigură. Cei doi plecaţi în slujba acelor idealuri uitate nu aveau nici un mormânt, de parcă s-ar fi reîntors cuminţi în pântecele matern, aşa, nedespărţiţi cum veniseră pe lume, după abia optsprezece ani. Biata mamă îi născuse pentru o moarte prematură şi nu avea nici unde aprinde o lumânare.
În enigmaticele drumuri care îl purtau în diverse direcţii, odată pe an făcea vizite scurte celor doi fraţi în viaţă răzleţiţi în două oraşe depărtate, aşezaţi temeinic lângă neveste energice care le inventaseră noi personalităţi şi îi recroiseră după gustul lor. Erau mereu foarte ocupaţi cu propria lor viaţă şi nu aveau timp să-şi vadă mama. Aceste vizite nu întotdeauna bine primite, ca nişte ritualuri de care pomenitele neveste se cam săturaseră, le făcea cu inima plină de căldură în amintirea curţii părinteşti plină de larma copilăriei pierdute în uitare pentru ei, prezentă pentru el. Venea ca un mesager al mamei bătrâne de acum, căreia îi era dor de ei, de viaţa lor trecută, dor pe care şi-l manifesta arareori în expresii pline de cuviinţă: „Ce o mai fi făcând Emil şi Ion?”. Primise de la ei câte o scrisoare scrisă de mâna nevestelor în care i se aduceau la cunoştinţă evenimentele mari şi neutre din viaţa acestora. Scrisul străin îi confirmase mamei că firul de iubire dintre ea şi aceşti feţi pe care îi purtase spre viaţă şi noroc se rupsese definitiv, aşa că nu le răspunse la misive nici unuia.
Bubi trecea pe la fiecare şi aduna veşti pentru mama fără a le spune nici unuia ce purta el în suflet. Inima, ca şi viaţa lui destul de misterioasă, avea compartimente net despărţite care nu comunicau unul cu celălalt, atitudine cu adevărat bărbătească pentru un om atât de sentimental.

Published in: on 10 Februarie 2013 at 11:33 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (3)

(urmare)

Am ajuns în Mănăştur când se lăsa cortina întunericului, un întuneric tolerant, care se lăsa bucuros străpuns de luminile becurilor şi de reclamele magazinelor.
Cafeneaua Luiza este amplasată la marginea piațetei Karoli, piațetă înconjurată pe toate cele patru laturi de patru blocuri identice, care gherlenilor, prin mărime, li s-ar părea niște trasatlantice față de blocurile lor necrescute, anemice. Dau pe terasa cu lampadare roșii și verzi, peste Dorel Economistul. Avea niște dungi negre trase pe față. Dungile negre ale dezamăgirii.
Ce-mi spune Dorel?
Pe la amiază, în lumina albă, intensă, ca ecranul unui cinematograf, când se aprinde proiectorul, și mai trec două trei secunde până se derulează filmul, administratorul, cu prețioasa lui geantă burdușită cu milioanele locatarilor, își făcu apariția în fața blocului. Se auziră de la majoritatea ferestrelor deschise, strigăte ascuțite de-o bucurie explozivă.
În momentul în care apăruse administratorul, Dorel stătea singur pe terasa pustie a cafenelei Luisa, sub o umbrelă roșie, super-mare, ce putea adăposti sub umbra ei zece clienți, lejer. De acolo avea o priveliște panoramică a fațadei marelui bloc în care își ducea și el veacul, un hectar de ferestre întinse pe zece șiruri lungi. În cinci minute, administratorul a fost înconjurat de toată suflarea umană care se găsea la ora aceea albă în bloc. Un sfert, capi de familie, restul femeii și pensionari. I s-a smuls geanta din brațe, apoi administratorul, fără nici o interogație, a fost pălmuit, scuipat și dus cu picioare în fund până la graniță, la gărdulețul ce despărțea spațiul verde al blocului lor de spațiul verde al blocului ce ocupa cealaltă latură a piațetei.
Pe lângă dungile negre, fața lui Dorel se înăspri, ca o mască africană, neîndurătoare. Dorel se lansă într-un discurs public coleric, pe jumătate incooerent. Am extras din el ideeile principale.
„- Oamenii ăștia (locatarii) merită să fie înghițiți de marele coșmar ce se plimbă plin de sine prin cartier, coșmar care, în plimbarea lui leneșă, îl înghite din pură întâmplare pe unul și pe altul, un procent neglijabil din populația cartierului. Coșmarul este constituit dintr-un fel de antimaterie. Din lipsa, din absența banilor. Nu mai ai bani să-ți plătești cheltuielile de bloc și ești aruncat în stradă”.
Ce-a mai enunțat Dorel?
„- Nu numai locatarii blocului meu sunt niște haini fără inimă, deie Domnul să se blocheze străzile cu stive de mobilă, televizoare, frigidere, mașini de spălat, scoase din toate blocurile, nici de sămânță să nu rămână măcar un apartament mobilat complet. Să arate cartierul ca după bomba cu neutroni! La cât de execrabil s-au comportat cu umanistul administrator, asta le doresc! Evacuarea la toți!”
Răsuflat, ușurat, Dorel mă întrebă generos:
– Ce bei?
Cunoșteam la mine în Mărăști un tip discret, maestru în deschiderea seifurilor. Chiar în noaptea aceea, am intrat cu el în biroul de la parterul blocului al asociației de locatari și le-am luat din seiful antic toți banii găsiți. Bani care n-apucară să vadă la față Gherla, cum au fost duși acolo închiși în geanta neagră și tot așa au fost aduși înapoi.
… Știu din propria experiență. Am avut o tentativă de-a zbura de pe vârful unui deal cu parapanta. Ca să te desprinzi de pământ, trebuie să alergi pe pantă în jos, câțiva pași, nu mulți, patru, cinci, dar ce pași, apăsați, brutal de hotărâți, cu dinții strânși, să nu urli când îi vezi, să-i ignori complect pe șerpii spaimei, ce se înalță din hăul de sub tine până în dreptul ochilor tăi. Paradoxal, sunt niște șerpi surâzători ce par a-ți spune:
– Ai grijă, o singură greșeală, un mic dezechilibru, și ai sfeclit-o!

SFÂRȘIT

Published in: on 10 Februarie 2013 at 12:26 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (2)

(urmare)

Profesorul avusese nevastă, dar aceasta îl lăsase la începutul carierei lui de programator. Aşa se autointitula. Programator. Avea formulele lui, care se aplicau numai loteriei Polonia Multi. Într-adevăr, recunoaşte, îi pierduse nevestei apartamentul la joc, dar asta a fost la început, când încă era în faza de bâjbâială, schemele scăpătau.
Om ingenios. Stătea cu chirie în garsonieră. Când se îngroşa gluma, se muta. Avea la uşa de la intrare un lacăt mare, dar uşa se deschidea cu cheia de la zar. Lacătul era pus numai de formă, să-i descurajezepe pe cei ce veneau cu capsa pusă că-i nenorocise cu schemele de joc.
Cum pe planeta asta n-ar exista o altă preocupare a omenirii decât strategiile de-a aduce la faliment loteria Polonia Multi, n-am închis ochii toată noaptea, în auz cu lungi caravane de cifre. Șiruri de cămile ce călătoreau prin deşert pe trasee întocmite cu grijă, măcar una din aceste caravane să dea peste o oază…
Către dimineaţă, hipnotizat de diabolicul profesor, lunecam încet, încet, către marea decizie de a-mi vinde apartamentul şi a-i pune profesorului în palmă toţi banii de pe el. Dar mă străfulgeră următoarea imagine: sunt oameni slabi care iau stereoizi pentru creşterea muşchilor. Exact aşa m-am văzut şi eu în faţa unei grămezi, a unei căpiţe de bani, un individ ce îmbracă peste muşchii lui alţi muşchi, caricaturali, monstruos de mari. Brrr!
În timp ce în fereastra camerei se turna ca într-un acvariu lumina gelatinoasă a dimineţii, se auzi soneria. La ora aceea, la care nici navetiştii nu s-au trezit! Venise administratorul. Cu o geantă neagră pe care o ţinea grijuliu în braţe. Îl însoţea o femeie cu priviri negre, bosumflate, cum în jurul ei s-ar juca un şarpe de aur, care, orice ai face, nu-l poţi prinde, se strecoară pe lângă tine, lăsându-te cu buzele umflate.
Sunt mai înalt decât profesorul cu un cap. Din spatele lui, vertical, ţeapăn, i-am spus administratorului pe un ton ce nu lăsa loc de dialog:
– Domnule administrator, avem de discutat o chestiune gravă. Coborâm în linişte la băncuţa din faţa blocului. Ai înţeles?
Dădu resemnat din cap. Înţelese.
– Domnule profesor, fii amabil şi ţine-i companie doamnei până ne întoarcem.
Doamna bosumflată intră, la îndemnul cald, ocrotitor, al profesorului, în garsonieră.
Ieşim cu profesorul din cutia de chibrituri în dimineaţa lăptoasă. Dincolo de gară se înşirau câteva fabrici. De doi ani încoace, fabricile țării, ca și cum ar fi ajuns într-o toamnă de-a lor, o toamnă a fabricilor, o toamnă industrială, ca nişte fructe neculese, fabricile se stricară, nu mai erau bune de mâncat, te otrăveau dacă muşcai din ele. Mirosea a clor, a sulf şi, la o observaţie mai atentă, luat la bani mărunţi, laptele ceţos al dimineţii avea vagi nuanţe de galben. Suntem în anul de graţie nouăzeci şi trei, trecuse un an de la senina constatare a primului nostru prim-mininstru de după revoluţie, că industria noastră este un morman de fiare vechi. Peste nenumăratele linii de cale ferată, ceaţa artificială produsă de fabricile din apropiere, odată cu întărirea luminii dimineţii, devenise verzuie.
Ne-am aşezat pe banca rece.
Când profesorul îi deschise uşa garsonierei, administratorul, cu geanta încleştată în braţe, avea ochii plini de luminiţele unui New York microscopic, pe timp de noapte, ochi feerici de-atâtea luminiţe, iar deodată, aşezat pe bancă, în ochii lui nu găseai decât cenuşa indiferenţei. Eram poliţistul trimis după el. M-am pomenit întrebându-l cu respect:
– Pentru locatari vrei să câştigi la Polonia Multi?
Administratorul oftă adânc.
– Jumi-juma. Mă duceam la schema cu zece variante. Le izolam blocul pe gratis. Pardon, numai pe avansul dat de două milioane. Din şaizeci, câte trebuiau date de apartament.
– Am înţeles. Şi cu cealaltă jumătate din câștig?
– Ţine de viaţa mea personală. Nu merit? O căsuţă la ţară.
Cât pe ce să-l întreb:
– Cu doamna bosumflată? dar m-am ridicat de pe bancă, şi i-am urat succes.
Stăteam şi eu într-un bloc leit cu cel al profesorului, iar ca blocul administratorului şi-al lui Dorel Economistul, mai erau sute, mii, în toate oraşele mari ale ţării. Jalnic era că şi visele noastre, a blocuriștilor, semănau între ele ca două picături de apă. O căsuţă idilică la ţară.
Lumina se limpezise, stătea încordată să izbucnească în portocaliu, odată cu răsăritul soarelui. Se auzea venind un tren, cum ar fi fost plin de lanţuri ce le trăgea după el, umpluse oraşul cu zornăitul lor. Trenul gălăgios ce se opri în faţa gării, se dovedi pașnic, trenul meu, naveta de Cluj.
M-am urcat în el şi capul mi se lumină de-o mirare rotundă. Ce căutasem în Gherla?! Ce căutasem?! Noaptea ciudată ce am petrecut-o alături de profesor, lungiţi pe canapeaua extinsă, m-a obosit peste măsură, nu de altă, dar tip ordonat, n-am ştiut în ce catregorie s-o integrez.
Odată ajuns la garsoniera mea din Mărăşti, garsonieră proprietate personală, am adormit buştean, tocmai pe cînd, oră de apogeu, Bulevardul Muncii s-a blocat de prea multe maşini. Blocajul ţine fix cinsprăzece minute, cinsprăzece minute de claxoane injurioase. A fost ziua în care nu le-am auzit. Când m-am trezit era seară. Un albastru răcoros peste blocuri.
– Hai în Mănăştur, mi-am zis, nu să fiu privit cu admiraţie, doar să-mi umplu timpul, cum n-aveam ce face, îmi lipsea o femeie, femeile au capacitatea asta miraculoasă de-a absorbi timpul inutil din jurul tău, ca un burete.

(va continua)

Published in: on 8 Februarie 2013 at 4:17 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta

Am fost doi ani poliţist în cartierul Mănăştur, o prezenţă familiară în piaţa agro-alimentară şi pe străzile lui.
Din când în când, revin la cafeneaua Luiza unde găsesc cel puţin pe unul dintre prietenii pe care mi i-am făcut în cartier. Impresia generală a mănăşturenilor este că lucrez în continuare la Poliţie, doar că am fost avansat.
De ce să mă ascund, ca şi preşedintele ţării, la care toată lumea îi ştie slăbiciunea, băile de mulţime şi mângâiatul copiilor pe creştet, şi mie îmi place felul în care mănăşturenii mă întâmpină, cu un mare respect, şi cum mă salută exploziv:
– Domnule, te-ai dus şi-ai lăsat cartierul pe mâna golanilor!
Cuprins de nostalgie, las Dacia acasă, iau troleul șase şi mă dau jos în buricul Mănăşturului.
Seară de vară, cu sâni mari, albaştri, molatecă, visătoare, generoasă. Pe terasa cafenelei îl văd pe Dorel Economistul.
– Dumnezeu mi te-a adus, Bibi dragă! Stai jos. Un malaxa pentru domnul poliţist!
Ce-mi zice pe nerăsuflate Dorel?
Cu două ceasuri în urmă, numai cu două ceasuri, adminstratorul blocului lor fugise cu toate încasările lunii iunie. Bine, pe lunile de vară, cheltuielile erau în jur de treizeci la sută din valoarea de iarnă, dar pe lângă ce trebuia achitat pe iunie, de pe fiecare apartament, administratorul mai luase în plus două milioane, ca avans la lucrările de izolare termică a blocului, prin căptuşirea pereţilor exteriori cu plăci de pvc. La un calcul simplu, estimativ, fugise cu… o sută douăzeci de milioane de lei. O avere!… Apoi, cu priviri conspirative, în şoapte conspirative, Dorel mă întrebă:
– Bibi, eşti şi tu implicat în prinderea hoţilor?
– Linişteşte-te, sunt acuma la antidroguri.
– Rămâne între noi ce-ţi spun?
– Mă jigneşti, sunt om de onoare.
Dorel îmi dezvălui că băuse cu administratorul seara trecută şi ştie unde s-a dus cu banii. Administratorul era un om bun la suflet. Se necăjise în faţa lui Dorel de sărăcia în care se zbat locatarii, fie că lucrează, fie că sunt pensionari. Oameni corecţi, îşi plătesc prima dată cheltuielile de bloc şi-abia apoi îşi abat gândul către ziua de mâine, cu ce vor trăi până la viitorul salar ori pensie? Administratorul auzise de un matematician din Gherla care, în schimbul a zece la sută din câştig, îţi dădea câteva scheme de joc la loteria Polonia Multi, cu garanţia că, dacă nu-ţi ies numerele, îţi returnează întreaga sumă.
– Numai acolo, la matematicianul acela s-a putut duce cu încasările. Comitetul de bloc l-a dat acum un ceas la poliţie. Bibi! Ar fi o crimă să le dau pista asta. Scuză-mă dacă o spun chiar în faţa unui poliţist.
– Fii liniştit. Unde mai găseşti astăzi un om ca administratorul? Ce mari riscuri şi-a asumat! Dă greş cu matematicianul, îşi pierde tot ce are, plus că îl aşteaptă puşcăria pentru delapidare!
Se zice că în orice om doarme un diavol, aşa cum purtăm cu toţii viruşii unor boli fatale, care la unii se trezesc, la alţii nu. Diavolul meu căscă şi se întinse confuz, ezitant, nici el nu ştia ce voia.
– Haide să mergem şi noi în Gherla, mă rugă resemnat.
M-am despărţit repede de Dorel, am luat un taxi până la gară și peste un ceas eram în Gherla. Am luat o cafea dintr-un chioșc din fața gării.
După renume, un renume ce mustea a ironie, a persiflare, l-am găsit uşor pe profesor. Locuia ca şi mine într-o garsonieră, dintr-un bloc tip cutie de chibrite, cu patru etaje. Dar, incomparabil, blocul lui era aşezat visător, nu departe de prima linie a lacului de linii ferate. Am rămas cu gura căscată. Îi vedeam blocul din fața chioșcului.
Profesorul, brunet, buzat, mic, îndesat, aducea a lăutar, a măcelar ce ştie prepara mici şi cârnaţi. N-avea nimic abstract în el.
L-am luat dur:
– Profesore! Datorită ţie, locatarii unui bloc din Cluj, un bloc mare, nu vezi aşa ceva în orăşelele mici, treisute de apartamente, au fost furaţi. Ce-ai făcut cu banii aduşi de administrator?
Se jură grăbit că nu venise la el nici un administrator din Cluj cu banii locatarilor. Mă imploră din priviri să-l cred.
Fără să mă prezint, după un moment de gândire adâncă, i-am zis cu ochii închişi, în transă, ca un prezicător:
– Probabil că pe administrator îl apasă conştiinţa, îi este frică… ezită… „- S-o fac, să n-o fac, îmi reuşeşte figura? Dau lovitura?…” Şi frământările ăstea, cât pot să-l chinuie? Nu mult, pentru că omul nostru, după o învârtitură prin cazanul gândirii, strigă: „- O viaţă avem! Decât amărâţi şi vai de capul nostru, mai bine ieşim la risc! Ori totul, ori nimic!…” Şi în momentul acela administratorul îţi sună la uşă. Apare în faţa ta profesore. Izbăvitorul!
Auzind că l-am făcut izbăvitor, clipi mărunt.
– Te-aş invita la o bere, la ce doreşti tu, dar mi-e frică să nu vină în lipsa noastră administratorul.
Era antialcoolic. Mă servi cu o cafea. Avea conserve de fasole dacă îmi era foame. Timpul trecea discret, ca un fir pe care făcea noduri tic-tacul ceasului. Într-o cameră atât de mică, cum le au garsonierele de tip I, întunericul cald al nopţii de vară, cu piele moale de piersică, veni fără intermediari. Îşi extinse canapeaua, canapeaua extinsă ocupa jumătate din cameră şi ne-am întins amândoi pe ea, sporovăind ca doi studenţi fără o lescaie, ce sunt nevoiţi să steie sâmbătă seara în camera căminului.

(va urma)

Published in: on 7 Februarie 2013 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (7)

(urmare)

Contrar celor promise, Stive ajunse la adresa familiei Werner în circa 20 de minute. Cunoştea zona, aşa că rămase în maşină câteva minute să studieze strada şi pietonii.
Rapid observă sau, mai exact, simţi că ceva nu e în ordine.
– O… o… Interesant! Zona e minată.
Remarcă trei civili, ce păreau trei ciori înfometate și stinghere. Unul dintre ei, cu ochelari fumurii, îmbrăcat în negru, stătea pe banca din vecini, citind dintr-un ziar. Timpul era frumos, însă temperatura de 15 grade nu te îmbia să stai şi să citeşti afară.
Vizavi de casa cu pricina era un mic chioşc de ziare. Aici se postase altul, îmbrăcat la fel cu primul, parcă ar fi fost gemeni.
Al treilea aştepta într-o maşină la zece de metri de poarta casei.
„- Mi-a întins Clio o capcană?” -, se întrebă Stive. „De ce ar face-o? Altceva e la mijloc. Pentru mine alarmă falsă, dar prudenţa nu strică niciodată”.
Rămas câteva momente în maşină, îşi făcu un mic plan de acţiune:
„- Voi parca pe strada paralelă, care e necirculată şi liniştită. Va trebui să trec gardul pe la fosta mea amică, Zita, şi voi ajunge în grădina familiei Werner. Apoi voi vedea ce am de făcut”.
Tânărul demară maşină pe străduţa alăturată şi parcă cu două-trei case mai departe de obiectiv. Poarta fostei amice era mereu descuiată, aşa că nu i-a fost greu să-şi îndeplinească misiunea.
Uşa de la garajul familiei Werner era întredeschisă. Intrând înăuntru văzu un Mercedes a cărui motor era încă cald.
– Unul dintre ei este acasă.
Grădina era plină de copaci ce-i acopereau ocrotitor înaintarea spre ușa bucătăriei, pe care o deschise fără probleme.
– Superbă casă. Poţi acţiona fără precauţii prea mari.
Din bucătărie ajunse în coridorul care ducea în biroul lui Harry, dar și în camera de zi, ale cărei uși de sticlă erau larg deschise.
Intrat în birou, auzi o voce de femeie.
– Alo! Anete?
Telefonul era dat tare, aşa că Stive auzea fără nici un efort toată convorbirea, continuând să caute actul dorit.
– Da, Miriam. Ce s-a întâmplat?
– Să nu te superi, dar azi nu putem să ne întâlnim. S-a spart conducta de la baie şi trebuie să aştept instalatorul. Nu ştiu când vine şi cât durează.
– Stai liniştită. Şi eu abia am sosit de la bancă şi mă simt obosită de cad de pe picioare. Ne întâlnim mâine la teatru.
– Foarte bine. Pa!
– Ciao!
Preocupat să deschidă seiful, Stive auzi tocurile pantofilor care se apropiau de coridor. Se ascunse după perdeaua grea de catifea ce acoperea aproape în întregime geamurile. Dar, cum telefonul sună din nou, putu să se concentreze asupra numărului secret al seifului.
– Familia Werner! -, se auzea vocea femeii.
– Comisarul Bauer la telefon. Casa vă este supravegheată. Comportaţi-vă normal. Totul este sub control.
„- Ha, ha, ha!” -, făcu în sinea lui Stive, bucuros că a găsit atât de repede numărul secret al seifului. „Casa-i sub observaţie, dar eu chiar mi-am îndeplinit misiunea. Buni băieţi și polițiștii ăștia. Felicitări!”
– Bună ziua domnule comisar -, răspunse Anete. – Vă mulţumesc că m-ați luat în serios.
– Doamnă Werner, asta ne este meseria, să rezolvăm problemele cetăţenilor şi să le oferim securitatea. Aș dori totuși să vă mai pun o întrebare.
– Desigur, vă ascult!
– Azi-noapte ați declarat că o femeie a încercat să forţeze uşa balconului. Ce vă face să credeți că a fost o femeie? Putea să fie un bărbat mai slăbuţ – întrebă vocea de la telefon.
– Mişcările de felină şi silueta. Sunt sigură că a fost o femeie.
Stive găsi actul căutat. Zâmbind, închise cu grijă seiful spunându-și:
„- Clio, ai început să faci greşeli? De asta m-ai trimis pe mine, te-a surprins soţia? Când unui hoţ începe să-i tremure mâna, mai bine să nu fure. Fata asta chiar că s-a scrântit. Se comportă ca o şcolăriţă. Ori e, într-adevăr, îndrăgostită, ori e ahtiată după bani si confort. Altceva nu poate să fie”.
În timp ce conversaţia continua dincolo, Stive ieşi prudent pe uşa biroului, iar de acolo păși în bucătărie. Ajuns în garaj, desfăcu la repezeală hârtiile și văzu pe prima pagină numele proprietarului. Un zâmbet ironic i se opri în colţul gurii. Privi în jur şi așeză hârtiile pe un regal cu scule și cu fel de fel de cutii.
– În acest caz nu are rost să risc, să fie găsite asupra mea.
Urmând acelaşi drum pe care venise, urcă liniștit în maşină.
………………………………………………………………………

(continuă)

Published in: on 30 Ianuarie 2013 at 5:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proz: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (6)

(urmare)

Prin geamurile balconului soarele dimineţii, răspândea o lumină strălucitoare. Uşa întredeschisă, lăsa răcoarea primăverii să se răspândească în dormitor.
Clio își ridică privirea la ceasul de pe noptieră. Nemulţumită, se întoarse cu spatele spre lumină, trăgându-şi plapuma peste cap. Satinul roşu al hainelor de pat se potrivea foarte bine cu mobila albă a dormitorului. Deasupra patului era atârnat, într-o ramă aurie, nudul lui Clio, învăluit în voaluri subțiri și transparente, pe marginea unui lac. Mobila și aranjamentul erau de bun gust și foarte scumpe.
La un moment dat, pe uşa balconului intră un bărbat cu o figură atletică cam de vreo treizeci și cinci de ani.
– Clio! Ce faci, dormi?
Fata se ridică ca un arc în mijlocul patului, cu o privire supărată. Cămaşa de noapte, din dantelă neagră, îi scotea în evidenţă corpul superb.
– Stive ai înnebunit? Abia a plecat Harry. Ce naiba vrei?
– Harry a plecat de două ceasuri. Tu ai zis să trec pe la tine. Sunt aici.
– Puteai să-mi dai un telefon înainte să intri ca un hoţ. Bine că nu am făcut un infarct.
– Nu faci tu infarct din atât! Viaţa pe care ai dus-o înainte a fost destul de palpitantă şi n-ai murit.
Privind-o cum stătea în faţa lui, acoperită doar de transparenţa cămăşii, spuse ispitit:
– Clio, arăţi superb. Ce-ar fi să mai adăugam un păcat la atâtea altele pe care le-am făcut împreună? Nimeni n-o să observe nimic, crede-mă.
O cuprinse în braţe ca pe o păpuşă şi o trase spre el.
– Ia labele de pe mine. Când am fost numai a ta, nu mi-ai făcut vreun compliment. Mulţumesc de invitaţie. Dacă vreau să păcătuiesc, voi hotărî singură, când şi cu cine.
– Deci o amânăm pe data viitoare? Cum vrei tu -, mai spuse el, zâmbind.
Fata nu-i răspunse, ci, ignorându-l, îmbrăcă un halat de casă și, ieşind din dormitor, spuse:
– Vino!
O urmă. Ajuns în bucătărie, se aşeză pe unul dintre scaune, ca la el acasă, aşteptând o cafea. Amândoi îşi aprinseră câte o ţigară, savurând-o fiecare în felul lui. Gânditoare, ea privea prin fumul ţigării ceva invizibil, iar el, aşteptând cuminte şi curios să-i vorbească.
– Ei, care-i problema? De ce m-ai chemat?
– Nu ca să te revăd, fii sigur -, i-o retezi fata pe un ton nemulţumit.
– Dar exact asta ai făcut, din moment ce sunt aici.
Ea nu-i răspunse imediat, continuând să fumeze.
– Ei bine, într-adevăr mă aflu într-un impas şi nu ştiu ce să fac. Am impresia că Dimitri vrea să pună ceva la cale în legătură cu Harry. E adevărat că l-am influenţat pe Harry să ceară credit de la ei. Are două firme și, la o adică, dacă nu putea plăti, avea ce să vândă. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Harry face parte din viaţa mea şi vreau să-l ajut.
– Să nu-mi spui că-l iubeşti, că nu te cred.
– Ba da, ţin la el foarte mult. Chiar azi mi-a spus că vrea să ne căsătorim.
– Clio, o pisică de pradă ca tine nu se îndrăgosteşte fără să aibă profitul ei. Acum poate îţi doreşti stabilitate. Înţeleg. Dar sunt sigur că va veni şi timpul în care îţi vei pune coada pe spinare, şi-ai să o iei la sănătoasa, pierzându-ți urma cu câteva mii de euro în poșetă. După cum te știu, mai mult ca sigur că e în joc ceva la care ţii foarte mult. Poate acest apartament de lux? E pe numele tău?
– Tocmai asta este. El aşa spune, dar eu aş vrea să verific acest lucru până nu e prea târziu. I-am verificat eu toate actele din seiful firmei, dar n-am găsit contractul bungalow-ului. Asta însemnă că-l ţine acasă.
– Şi care-i problema?
– Ce mă enervează că nu știu cum îi merge cu cele două firme!.. Dacă Harry nu-și clarifică situația cu Dimitri, deși el zice că primește un credit de la bancă, mi-e teamă să nu fie obligat să anunțe faliment. În cazul că m-a minţit şi casa nu e pe numele meu, pierd casa. Și pentru nimic în lume nu vreau să ajung de unde am plecat.
– Asta aşa-i. Văd că ai ajuns pe linie moartă şi nu ştii ce să faci.
– Ba ştiu foarte bine, de aceea te-am chemat.
Tânărul ridică o sprânceană, făcând pe miratul și zâmbind ironic:
– Aha, deci acum ar trebui să intervin eu.
– Exact.
– Şi ce propui? Să intru în casă şi să-ţi aduc contractul?
– Chiar aşa. Mă simt mai bine dacă actele sunt în seiful meu.
El o privi gânditor şi mormăi:
– Dar bănuiesc că soţia lui e acasă.
– Și asta ar fi o problemă pentru tine? Fii liniştit, toată ziua e plecată. Se reîntoarce după miezul nopţii.
– Dacă Harry, dintr-un motiv sau altul, te-a minţit în privinţa casei… ce-ai de gândit să faci?
– Întotdeauna am mai multe variante. Pentru moment acesta e primul pas. Vreau să ştiu pe ce mă pot baza.
Stive mai trase un ultim fum din mucul ţigării şi, sfredelind-o cu privirea, spuse:
– Ceva îmi ascunzi tu… De ce nu te duci singură? Cândva deschideai şi tu seifurile cucoanelor avute.
– Nu am cum. De când soţia l-a anunţat că vrea să divorţeze, doarme la mine. Unde să zic că merg noaptea de una singură?
– Bun răspuns. Dă-mi adresa și numărul casei.
Clio scoase dintr-un sertar un carneţel, scrise adresa şi i-o întinse.
– Pe la ce oră crezi că vei ajunge acolo?
– După ce se întunecă. Poate după ora zece seara, când toţi dorm şi apar fantomele. Dar de ce mă întrebi? Vrei să anunţi poliţia? -, făcu el o glumă.
– Ai înnebunit? Azi văd că vrei să mă enervezi. Pur şi simplu vreau să ştiu dacă totul e Ok. Să-mi dai un telefon scurt.
Ridicându-se de pe scaun, fata aruncă mucurile de ţigară la gunoi şi, întorcându-se spre bărbat, îi zâmbi pentru prima oara.
Privirea ei deveni caldă şi languroasă. Aşezându-se în braţele bărbatului, îşi încolăci braţele în jurul acestuia, şoptind:
– Dragă Stive, noi doi semănăm foarte mult Nu-i așa că încă mă iubești?
Stive râse cu poftă, amuzat de schimbarea radicala e fetei. Ciufulindu-i bretonul se ridică de pe scaun spunându-i.
– Clio dragă, trebuie să te contrazic. Recunosc că odată te-am iubit, dar nici atunci nu mi-aş fi pierdut raţiunea sub puterea privirii tale. Am acţionat mereu de unul singur, iar tu la fel. Suntem doi lupi singurateci. Avem aceleaşi ambiţii şi aceleaşi slăbiciuni. Doar că eu ştiu când să mă opresc, iar tu nu. Plec! Să zicem că argumentele tale stau în picioare. Încerc să te ajut, deşi te-ai putea ajuta şi singură. Adio! -, o salută el, ieşind pe unde apăruse.
……………………………………………………………………………………….

(continuă)

Published in: on 29 Ianuarie 2013 at 12:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (5)

<urmare)

Pe faţa lui se citi surpriza. Nu-i răspunse. Ca lovit în moalele capului, o privi nedumerit, aşteptând probabil să audă ceva care să-l liniştească, dar ea, surâzătoare şi cu o voce afectată, se linguşi ca o pisicuţă:
– Ştii că te iubesc. În felul ăsta ai scăpa de toate necazurile şi am trăi fericiţi.
Pentru că nici de data asta el nu reacţionă în niciun fel la vorbele ei, fata i se apropie de ureche, şoptindu-i:
– Nu trebuie să o omori tu. Are cine să o facă.
– Încetează! -, şopti el apăsat, strângând-o de braţ şi privind-o ameninţător.
– Harry ai înnebunit? Ce-i cu brutalitatea asta la tine?
Fata se îndepărtă uşor din locul unde şedea, reproşându-i:
– Uite ce mi-ai făcut. Am să mă învinețesc…
El rămase cu gândul la nebunia ce-l apropie de această fată superbă şi periculoasă. Totul a început ca într-o joacă, iar acum se simţea prins într-o plasă de păianjen. Presiunea de-a face rost de banii investiți in casa fetei, iar acum mafioţii ruşi în spate, îl enervau. Se simţea vulnerabil ca un luptător ce nu-şi asigurase din timp spatele.
– Totuşi dacă zici că a venit Ciupitul la tine, nu-i de glumă. Oare de ce te-au ameninţat? Nu ştiu să fie vreo problemă – spuse Clio cu o privire supărată, dar vrând să schimbe direcţia discuţiei.
– Nu ştii? Ba ştii foarte bine!
O privi cercetător. Raţiunea îi spunea că a fost atras într-o capcană, dar sentimentele faţă de ea negau această certitudine. Totuşi, se simţea o marionetă în mâinile ei, şi asta-l neliniştea cel mai tare.
– Trebuie să ies din acest cerc periculos, chiar dacă voi anunţa falimentul ,- hotărî el brusc.
– Şi ce o să se întâmple cu noi? -, întrebă tânăra cu o privire voit naivă.
El nu-i răspunse, preocupat de vârtejul de idei ce-i trecea prin cap. Deodată, faţa i se însenină, bucuros că a găsit o ieşire salvatoare.
– Am uitat să-ţi spun că se pare că voi primi credit de la bancă. E adevărat, nu cât am cerut, dar e OK. Cu puţin noroc voi ieși din încurcătură. Îi plătesc lui Dimitri creditul şi scap pentru totdeauna de prietenii tăi. Am ascultat de tine şi uite unde am ajuns.
Privind-o cercetător, adăugă nemulţumit :
– Mă întreb unde mi-a fost capul…
Aducându-şi aminte de ce-i propusese fata, dădu din cap, vorbindu-i pe un ton moralizator:
– Acum tot tu vii cu propunerea să-mi omor soţia. Cine eşti şi de ce te-ai oprit exact la mine?
– Dragule, ar trebui să fii mai degajat, dacă zici că toate se vor rezolva -, îi răspunse ea pe un ton iritat.
Privindu-l cercetător simţi că momentul este prielnic pentru a-şi acoperi stângăcia, aşa că se scuză cu o voce blândă.
– Scuză-mă iubire, a fost o glumă proastă.
– Dragă Clio te cunosc prea bine ca să-mi dau seama că în căpşorul tău frumos a încolţit acum o minciună.
Tăcerea îi făcu pe amândoi gânditori:
– Dar de ce mă enervez când de fapt ar trebui să mă bucur că pe nepusă masa mi se deschide șansa de-a fi mereu cu femeia visurilor mele? -, îşi spuse el hotărât să scape de gândurile ce-l preocupaseră, schiţându-i fetei un zâmbet tandru.
Ea pricepu îndată că furtuna a trecut, aşa că-i trimise un zâmbet încântător, în timp ce Harry, apropiindu-se de urechea ei, îi şopti tainic:
– Ca să pot uita de toate, am nevoie de îmbrăţişările şi de dezmierdările tale. Divorţând vom putea începe o viaţă nouă. Ce zici, iubito?
În ochii fetei apăru pentru o clipă o sclipire stranie, pe care o ascunse repede sub genele ei lungi.
– Ar fi minunat! -, murmură ea.
…………………………………………………………………………………………………………

(continuă)

Published in: on 27 Ianuarie 2013 at 10:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (2)

(urmare)

Anete rămase preocupată tot restul zilei de discuţia pe care o avusese cu soţul ei. Ideea cu divorţul îi scăpase pe neașteptate chiar și pentru ea însăși.
– De ce am stat atâta timp cu acest om, ținută mereu la distanță, ca un lucru nefolositor?! Simplu -, îşi răspunse tot ea. – L-am iubit şi orice moment de apropiere m-a făcut de aceea fericită. Am încercat să înfrumuseţez pustiul care se întindea încetul cu încetul între noi, şi am ignorat răceala şi superioritatea lui voită. Am devenit un clovn care-şi ascundea lacrimile în ghiduşii şi glume, crezând că aşa voi putea să-l apropii de mine. El însă nu a vrut niciodată să se lase furat de puterea pasiunii mele, motiv pentru care nu am reuşit să trec de zidul rece strecurat între noi, oprindu-mă întotdeauna la mijloc de drum. A fost mereu un observator critic, eu însă i-am găsit mereu scuze. Îmi ziceam că e mai degrabă o fire interiorizată, decât lipsită de sentimente.
– Anete, dragă, ai ajuns să vorbeşti de una singură?
– Aşa se pare -, îi răspunse ea, colegei dar şi celei mai bună prietenă, ce o ajunse din urmă, urcând împreună treptele teatrului spre cabina de machiaj.
– Ce-i cu tine? Te preocupă ceva?
– Da! Azi am hotărât să-mi schimb viaţa.
Cealaltă făcu o grimasă, cum că n-ar crede, dar nu puse nici o întrebare.
Intrate în atelier, Anete îşi conduse prietena spre un scaun, spunându-i cu o voce misterioasă:
– Miriam, te rog aşează-te şi ascultă ce discuţie am avut cu Harry.
Aceasta o privi întrebător, ascultându-i cu atenţie destăinuirea. După ce află din fir în păr toată întâmplarea matinală a cuplului Werner, întrebă prudentă:
– Şi chiar doreşti să divorţezi, aşa, tam-nesam?
– Nu ţi se pare că la douăzeci și șapte de ani am pierdut destul timp într-o relaţie soră-frate?
– Doamne, nu pot să cred! Scuză-mă, dar eşti singură vinovată. Ce ai aşteptat atâta timp? Nu aveţi copii. Fiecare are contul lui. Eşti o femeie independentă, plăcută, elegantă, bună gospodină… E absurd să accepţi o astfel de relaţie -, îşi dădu cu părerea Miriam, privind-o neîncrezătoare.
– Cândva… l-am iubit foarte mult.
– Înţeleg! În numele iubirii ai sperat… Oare ce?
– Nu cred că am sperat ceva anume. Îl iubeam și asta mi-era de ajuns.
– Aha! Te-ai mulţumit cu firimituri! Sunt sigură, că el n-a făcut ca tine.
Miriam se întreba dacă poate să-și continue ideea, sau ar fi mai bine să tacă.
– Știu! A avut câteva aventuri.
– Foarte frumos! Atunci nu o să te șochez dacă-ți spun că în ultimul timp l-am văzut în restaurantul „Prezident” cu o brunetă, stil Cleopatra.
– Aha! Deci asta era -, spuse cealaltă, mai mult pentru ea.
Apoi, zâmbind oarecum împăcată, adăugă:
– Bănuiam…
– Şi accepți situaţia?
– Dacă o accept sau nu, acum nu mai are importanță. Se pare că uneori lucrurile se aranjează de la sine. Azi, pur și simplu, hotărârea de-a divorța, mi-a alunecat din gură, ca un măr răscopt.
Miriam o privi nemulțumită, spunându-i revoltată:
– Nu înțeleg de ce ai tolerat atâția ani viața asta de preoteasă?
– Pur și simplu n-am putut să-l părăsesc. Apoi am fost absorbită de munca în salonul de cosmetică, apoi preocupată de cele două buticuri din centru, astfel încât seara cădeam moartă de oboseală… Și uite așa a trecut timpul.
– Experiența asta te-a costat câțiva ani din viață…
– Așa-i! -, îi răspunse Anete cu o privire resemnată.
Totuși curiozitatea o făcu să întrebe:
– Cum arăta fata cu care l-ai văzut? Bănuiesc că era o tânără domnişoară. Nu-i așa?
– Într-adevăr, o fetişcană, doar că nu părea deloc nevinovată. Din contră, o persoană care ştie exact ce vrea. Recunosc, era frumuşică şi foarte elegantă. M-au impresionat ochii ei verzi, de panteră, și părul ei bogat și negru, lung până la brâu. Cred că bretonul îţi dădea impresia că seamănă cu vestita regină egipteană.
Anete părea preocupată de un gând anume. Mai apoi, însă, întrebă:
– Totuși nu înțeleg de ce a fost atât de lovit când i-am spus că vreau să divorţez.
– A jucat teatru!
– Niciodată! Pur şi simplu am crezut că face infarct. A fost surprins, speriat, copleşit…
– Poate vestea l-a făcut să priceapă că încă te iubeşte.
– În niciun caz!
– Atunci are un secret pe care va trebui să-l descoperim!
– Cum?
– Foarte simplu. Ne vom deghiza. Tu îţi pui barbă, ochelarii de soare, costumul gri al fratelui meu, iar eu voi deveni o blondă veselă care te va însoţi. Vom lua Opelul lui Daniel şi-l vom urmări, să aflăm ce se ascunde în spaima lui faţă de divorţ, cu toate că are o relaţie extraconjugală.
Anete părea dintr-o dată interesată de ideea prietenei ei.
– Şi ce crezi că o să aflăm? -, întrebă ea.
– Habar nu am, o să vedem pe urmă.
Și amândouă începură să râdă cu poftă.
– Tentantă perspectivă, numai că nu sunt genul de femeie care se furişează să afle secretele soţului ca pe urmă să se folosească de ele. Recunosc, în perioada în care încă îl iubeam, gelozia m-a ispitit să-mi caut un detectiv particular, dar la ce mi-ar fi folosit? Când iubeşti, preferi o minciună frumoasă decât un adevăr dureros.
– Soţul tău, într-adevăr, e un bărbat bine, manierat şi curtenitor. Se îmbracă impecabil, la patru ace. Sunteţi o pereche minunată. Nu pot pricepe de ce aţi ajuns aici… -, se întrebă Miriam privindu-şi prietena cercetător.
Negăsind nici un răspuns, spuse nemulţumită:
– Viaţa e uneori nedreaptă.
Anete nu reacţionă la vorbele celeilalte, deoarece îşi privi verigheta, furată de amintiri. Oftând uşor, spuse cu părere de rău:
– Deci totul s-a terminat.
Apoi ridicându-se de pe scaunul pe care şezuse, mărturisi:
– Am satisfacţia că, pentru prima oara în viaţa mea, Harry nu şi-a putut ascunde sentimentele când a auzit de hotărârea mea spontană.
Miriam o privi cu compasiune. Dorind să împrăştie sentimentul de tristeţe ce o cuprinsese pe cealaltă, întoarse vorba:
– Dar recunoaşte că ideea de-a ne deghiza ar fi fost grozavă, cu atât mai mult cu cât ne-am fi verificat talentul profesional.
– Cred că ai uitat că în două săptămâni mergem la carnavalul din Veneţia. Acolo putem să ne lăsăm furate de fantezia machiajului dar şi de gustul pentru mister, savurând aerul medieval al vechiului oraş, într-o gondolă aurită.
– Plec! Fug! -, spuse Miriam, îndreptându-se grăbită spre ușă.
– Unde pleci? -, o întrebă Anete mirată.
– Să-mi fac imediat bagajele. Nici nu știi cu câtă bucurie aștept acest moment -, îi răspunse cealaltă râzând cu poftă de gluma ce-o făcuse.
– Ce bine-i de tine că nu-ţi faci probleme din nimic…
……………………………………………………

Published in: on 21 Ianuarie 2013 at 2:42 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,