Proză: Lucian POP: Când o luăm către Câmpeni

    Domnul Ghica îl trimitea în control la sucursalele din localităţile mai mici, numai de Doboş, afirmând că este singurul din birou în care are încredere, cu felul lui răbdător de-a rezolva neclarităţile.

   Într-o vară târzie, adică pe la începutul lui septembrie, a fost trimis la Costeşti. Îl aştepta un drum sâcâietor, pentru că trebuia să schimbe trenul în trei locuri.

Şi când ajunse în Huedin se urcă într-un tren care mergea către Câmpeni, nu la Costeşti.

   Spre asfinţit se trezi călătorind printre culmile reci şi aspre ale munţilor Apuseni. Panicat, se pierdu cu firea şi coborî în prima haltă din munţi. Strângând în mână mânerul genţii burduşite cu dosare, ascultă neclintit explicaţiile unui impiegat, despre o carieră de piatră în care, camioanele lucrează şi noaptea. Din carieră, camioanele duceau piatra mărunţită în Zlata, şi Zlata este despărţită de Costeşti numai de un pod!

– Cariera despre care îţi vorbesc este chiar peste coama asta! se întoarse impiegatul triumfător şi-i arătă cu degetul, sigura culme rezonabilă, accesibilă, din spatele lui. Coama, părea locul gol, absenţa unui dinte rupt dintr-un fierăstru cu dinţii în sus. Un fierăstrău de un verde dens, aproape negru, sub care stătea pitită cabina galbenă a impiegatului, cu o singură ferestruică spre calea ferată.

Doboş îi mulţumi călduros şi amabilul impiegat îl conduse până la drumeagul ce urca panta împădurită cu brazi. Ajuns în vârful culmii Doboş luă o decizie stranie. Impiegatul îi spuse că, de pe vârf, să ţină cărarea din stânga, dar el o coti pe cea din dreapta, pentru că era mai lată, cât să meargă pe ea, doi oameni alăturaţi.

   Sub o lună intens de rotundă, coborî timp de două ceasuri cărarea cea lată, printre brazii negri, cu braţele lor elegant arcuite. Ieşi dintre brazi într-o poiană largă, cât un teren de fotbal, cu o iarbă din fire de aur, ce străluceau discret. Ascultă. Nici un zgomot de camioane. Numai eternitatea galbenă a lunii. Merse până în mijlocul poienii. Se învârti pe loc. Chiar de pe cărarea lată, ce îl aduse în poiană, mai ieşi din pădure cineva. O mogândeaţă ce ezita să mai înainteze, văzându-l pe Doboş oprit în mijlocul poienii. Se priviră suspicioşi. Doboş îşi pierdu răbdarea şi strigă: – Domnule, unde naiba e cariera de piatră?!

– Vai de mine, se apropie îngrijorat un fălcos, cu două damigene în mâini. Dumneata pe aici o cauţi?! Nu-i nimic, hotărî generos necunoscutul, veniţi cu mine.

   Din poiana poleită cu aur stins, trecură pe sub crengile unor brazi de dimensiuni imperiale, într-o altă poiană, mai mică, perfect rotundă.

   Sub reflectorul lunii, poiana cea mică şi rotundă, era  tăiată în două, de un fir de apă  cristalin, neastâmpărat, pe care îl puteai trece uşor, fără să-ţi lărgeşti pasul.

 Pârâiaşul cobora din pădurea solemnă, supraetajată, pe iarba netedă, nu departe  de  peretele unei cabane de lemn, vopsită în culoarea merelor Ionatan. Când ieşiră din pădurea imperială, la marginea poienii perfect rotunde, automat, uşa cabanei se deschise şi-i întâmpină o femeie cu nişte dinţi ce străluceau ca o reclamă dentară. Soţul ei era plecat pe 10 zile, la un curs de specializare.

    În cabană, Doboş a fost pus la loc de cinste, în capul mesei, iar fălcosul o luă pe femeia cu veselia ei ce strălucea ca sideful unei scoici, în braţe. Cei doi nu se mai săturau să-l admire pe Doboş şi să se bucure de prezenţa lui surprinzătoare. Desfăcură o damigeană şi curând, Doboş uită cu totul de ce se află la cabană, vorbindu-le de milioanele de lei pe care-i manevrează şi ce preţuit este în birou. Fălcosu îşi întinse tandru mîna peste umerii lui Doboş, la fel procedă şi Doboş, şi amîndoi, cu capetele plecate, ca şi prinşi în acelaşi jug, începură să cânte: Creşti pădure şi te-ndeasă, numai loc de casă-mi lasăăă… Cântecul avu asupra femeii efectul unui formule vrăjite. Se învârtea tot mai repede în jurul lor, înfăşurându-i în nişte panglici sclipitoare de râs, desfăşurate de dinţii ei albi. Rotaţia femeii îi ameţi cu totul.  Când terminară de lălăit cântecul, se revoltară de scurtimea vieţii, şi cu femeia între ei, începură să ţopăie chiuind în jurul mesei. Cum ţopăiau la nesfârşit, podeaua sufrageriei cabanei se înclină periculos, şi uşa se deschise singură. Doboş o luă de-a lungul pârâiaşului de argint neastâmpărat, până când firul sclipitor, reuşi să fugă de el.

   Se trezi înţepenit de frig, întins printre brazi, în lumina lăptoasă a primei dimineţi, de dinaintea răsăritului. Imediat după trezire, pe Doboş îl scutură o bucurie vijelioasă, că mânerul geanţii burduşite cu dosare, era în mâna lui. Porni  prin lumina albă, mată, greoaie, înfundat până la genunchi în ea.

   Suliţele galbene ale răsăritului, nişte suliţe cu miezul ros de blândeţea toamnei, îl găsiră pe Doboş sus pe o creastă golaşă, pe care brazii renunţară să o ocupe. Doboş se odihnea stând ca gânditorul primitiv, pe un bolovan mare, cu capul sprijinit în ambele palme. Auzea de dincolo de pădurea întinsă în faţa lui ca o draperie înşelătoare, ce-i ascundea distanţele, mugetele camioanelor, Mugetele păreau că ajung la el dintr-un alt veac, îndepărtat, despre care numai a învăţat la şcoală.

   Către amiază, ajunse pe un alt pisc, de pe care, în sfîrşit, în verdele general, tonic, văzu decupată, rana imensă, roşiatică a unei coaste de munte, şi faimoasele camioane. Mici cât nişte furnici, acestea erau într-un du-te vino permanent, apărând şi dispărând în clipa în care, depăşeau linia verde a pădurii suverane. Coborî pe o potecă liniştită, ce se legăna în serpentine aproape adormitoare, şi ajunse printre brazii invariabili, la drumul de acces spre carieră. Merse pe drumul galben, umbros, în foşnetul visător al brazilor, până dădu peste un muncitor în salopetă. Muncitorul, ţinea în mână un steguleţ galben.

– M-ai salvat! exclamă muncitorul către Doboş. Ţine-mi 10 minute locul, nu lăsa pe nimeni să treacă, se puşcă! şi vârându-i cu forţa steguleţul în mâna liberă, o luă la fugă către carieră.

   Muncitorul nu se ţinu  de cuvânt. Trecură trei ceasuri şi, nu veni nimeni să-l schimbe. De frică să nu treacă cineva către carieră şi apoi să se puşte, stătu pe loc, cu steguleţul în mână. I-se făcu foame şi sete. Găsi la marginea drumului, nişte tufe cu  boabe de mure aproape putrede, care, pe cerul gurii îi lăsau o aromă familiară, preţuită, de ciocolată. Aşa îl găsi un camion, ce venea dinspre carieră, preocupat să iasă dintre tufele perfide de mure. Şoferul îl linişti că nu se mai puşcă în ziua aceea, iar muncitorul care-i dăduse steguleţul, îi mulţumeşte din inimă.

–  Ce probleme a avut?! se miră gigantic Doboş.

– Nu mă întreba domnule, îl rugă şoferul, plin de lehamite şi o oarecare tristeţe. Dar nu se putu stăpâni şi-i povesti lui Doboş despre ravagiile pe care le face gelozia în rândul celor ce pică sub ghearele ei. Cum, când ţi-e lumea mai dragă, te loveşte cu clonţul în cap, că nevasta te înşeală chiar în momentul acela! Groaznic!

   Odată ce intrară în Zlata, şoferul, curtenitor, îl întrebă unde să-l lase. Doboş răspunse hotărât:

– La gară.

    Avea tren direct spre Cluj, numai pe la 9 seara. Un tren copleşit de regrete, ce oprea în munţi lângă fiecare casă ieşită în cale. Dar el dormi tun.

    Din gara marelui nostru oraş, familiară, casnică, plină de lumini calde, nenumărate, luă un taxi către casă. Îşi descălţă în hol pantofii galbeni de lutul drumului ce ducea în carieră şi deschise precaut uşa de la dormitorul în care-i dormea soţia. Lângă ea, sub plapumă, întins drept pe spate, cu o pălărie mică, verde, pe cap, dormea liniştit soţul femeii cu dinţii strălucitori, venit în Cluj pentru 10 zile de specializare. Acesta îşi deschise ochii şi-l privi sever, cum îndrăzneşte să-l deranjeze din somn?!

Luat prin surprindere, o surprindere ca un scurt circuit, mai rămaseră în Doboş numai nişte reflexe condiţionate. Îl salută pe proprietarul cabanei din poiana rotundă, înclinându-se un pic şi zâmbindu-i larg, exact cum proceda când intra dimneaţa în birou, şi şeful lui, domnul Ghica îşi ridica ochii prietenoşi spre el.

    Încă nu ajunse în Cluj, era în compatimentul trenului, şi se trezi din visul acesta absurd, revoltat de slugărnicia lui jalnică. Aşa se procedează, când îţi prinzi nevasta cu altul în pat?! Îl saluţi?!

   Din ziua aceea, gata cu controalele pe la sucursale, i-a fost deajuns, să poftească şi alţii.

    Pe deasupra, să nu se facă de râs, mai trebui şi să mintă că umblase de nebun două zile prin munţi, din cauza mocanilor, incapabili să-ţi explice limpede, pe ce rută  trebuie să o iei!

Published in: on 29 Februarie 2012 at 9:48 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/02/29/proza-lucian-pop-cand-o-luam-catre-campeni/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Cine sunt mocanii? Că nouă așa ne zicea învățătorul când se supăra pe noi… dar noi țineam că suntem moți!

    • Dragă Livia,

      Uite ce zic alții: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mocani
      Înțeleg însă că învățătorul vostru folosea termenul într-un sens peiorativ, vrând, probabil, să vadă în voi – cu totul neinocent – niști inși mai puțin civilizați… Nu?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: