Proză: Lucian POP: Poveste II

   Legea divină este nemiloasă.

   Eram un mare patron în Cuba şi-i priveam, pe toţi angajaţii mei, de sus. Nu-mi puteam stăpâni dispreţul faţă de muncitorii care lucrau pentru mine.

   Într-o zi, am pierdut totul şi trebuia să stau cu mâna întinsă la una din porţile fostelor mele fabrici, pentru a primi câte un bănuţ de la cei pe care numai că nu îi scuipasem în faţă.

    Decât aşa ceva, am ieşit din Havana şi-am luat-o pe şoseaua ce leagă capitala de munţii Veghes. După o bucată liniştită de mers, coboară lângă mine o farfurie zburătoare şi un omuleţ verde, în halat alb, mă întreabă dacă sunt dispus să particip la un experiment, contra unei sume de bani care-mi permitea să-mi redobândesc fabricile.

–      Dacă este o capcană întinsă de Dumnezeu şi verzuiul mă infectează cu microbul leprei? Stau atunci ca cerşetor, lângă una din porţile fostelor mele fabrici, cu pantalonii suflecaţi, să se vadă cum îmi cade carnea de pe fluierele picioarelor.

 Refuz politicos.

Mă mai duc un kilometru pe şosea şi aud dintr-un tufiş un om care striga:

 –  Ajutor, ajutor!

   Omul era pe jumătate înghiţit de un piton. Victima îşi întinde rugător mâinile spre mine:

–      Trage-mă, domnule, că mă înghite cu totul!

 Cad pe gânduri… Îl salvez, pitonul se dă la mine şi, văzând una ca asta, necunoscutul fuge ca un laş!

   Am stat lângă el, ţinându-l consolator de mână, până când pitonul l-a înghiţit cu totul.

   Pornesc mai departe şi ce văd pe şosea? Că vine o caravană lungă de camioane pline de revoluţionari cu steaguri roşii. Iar în primul camion, la loc de cinste, chiar deasupra cabinei şoferului, l-am recunoscut pe Che Guevara.

Cu un semn autoritar, Che Guevara opreşte coloana de camioane. Opreşte şi cântecele revoluţionare ce se auzeau din mii de piepturi. Che Guevara bate cu pumnul în capota cabinei să-şi oprească şi şoferul motorul. Mă întreabă apoi într-o linişte absolută:

–      Ce-i cu tine?

Izbucnesc în lacrimi şi-i mărturisesc despre fabricile pierdute, dispreţul visceral faţă de muncitori, despre legea divină, despre coşmarul cu leprosul ce cerşeşte lângă una din porţile fostelor mele fabrici.

Che Guevara strigă triumfător:

–      Nici un fir de păr nu ţi se va clinti! Vei învăţa să preţuieşti clasa muncitoare, să-i iubeşti căldura sufletească, cinstea, devotamentul, vei fi fericit că te-ai integrat, că eşti unul de-ai noştri!

   Și mă luă sus, în dreapta lui, deasupra cabinei.

   Odată ajunşi în Havana m-am angajat ca muncitor la una din fostele mele fabrici.

   Când mă recunoscură ceilalţi muncitori, că eu sunt fostul patron care nu dădeam un ban pe ei, şi-i priveam cu un dispreţ glacial!… Deşi primiseră ordine clare, exprese, din partea noului director roşu, să aibă o atitudine prietenoasă faţă de mine, să mă integreze în colectivul lor… muncitorii, nu se puteau stăpâni, era mai presus de voinţa lor… Într-adevăr, mă priveau cu prietenie, cum primiseră ordinul, dar privirea asta de prietenie, nu era altceva decât un strat protector, o pereche de ochelari negri, să ascundă ţâşnirea din adânc a unui izvor vital de ură curată. Tovărăşia, bucuria altruistă de-a mă iniţia în tainele meseriei, blândeţea, voioşia, înţelepciunea, echilibrul muncitoresc, prin toate aceste perechi de ochelari,  simţeam cum ajung pe faţa mea, stropi microscopici de ură, ca și cei de salivă, din gura unui om răcnitor.

   Fiind sub aripa protectoare a lui Che Guevara, eu îi priveam în schimb cu un dispreţ, în toată splendoarea lui, înalt, distins, intangibil.

   Numai că, de la o vreme, Che Guevara nu se mai interesă la directorul roşu, în ce fază de integrare sunt. Cum se zice, rămăsesem singur, fără spatele asigurat, în mijlocul haitei.

   Trebuia să-mi ascund şi eu jetul de nestăpânit dispreţ sub nişte ochelari blindaţi.

    În câteva zile eram de nerecunoscut; modest, interesat de un aspect ori altul al meseriei. Mai mult, încercam din răsputeri să se vadă pe mine că-i iubesc sincer, că altceva nu-mi doresc decât să fiu alături de ei. Mă lovi un val de oroare, de greaţă, cum aş căuta tovărăşia găinilor, să stau şi eu de ploaie, lipit de grupul lor cu mirosul acela inconfundabil de pene ude.

   De ce nu le strigam verde în faţă, că-i dispreţuiesc (dar cu ce dispreţ, de-o dimensiune la care, ei, mergând prin dispreţul meu, nu-i vor da vreodată de capăt)?!…

   Cu fiecare zi ce trecea, câte un Chrysler Building, din cel mai spectaculos gheţar al omenirii, se prăbuşea şi m-am cutremurat, ca și cum eu aş fi fost făptura majestoasă a îngheţului şi  carnea mea translucidă ar cădea de pe oase.

   Trebuia să mă rup de fabrică, să ajung într-un nord ostil umanităţii, cu biata sămânţă de dispreţ ce-mi mai rămase.

   Pe când să ies pe poarta fabrici sunt însă oprit şi dus pe sus în secţia în care lucram. Muncitorii, solemni. Un comisar în ţinută marţială îi anunţă că venise în numele sfânt al revoluţiei să-i aresteze pe toţi exploatatorii ce s-au ascuns în sânul clasei muncitoare. Comisarul veni direct la mine şi-mi puse mâna pe umăr.

   Muncitorii săriră ca arşi în apărarea mea. Eram un tovarăş modest, harnic, cu o dragoste neţărmurită faţă de clasa muncitoare.

–      Aşa este? – mă întrebă comisarul, profund impresionat de solidaritatea muncitorilor.

–      Nu, domnule comisar! Nu este deloc aşa. Dispreţuiesc total clasa muncitoare! am strigat cu ultimele rezerve de orgoliu.

   Comisarul şi muncitorii râseră ca de o glumă bună.

   Eram omul înghiţit pe jumătate de piton. Comisarul, cu ordine directe de la Che Guevara, venise să-mi dea diploma de membru de onoare al clasei muncitoare. Muncitorii mă înconjurară exuberanţi, în nesfârşite chiote de bucurie…

Proză: Lucian POP: Poveste

Oamenii unui sat harnic şi la locul lui, au fost contaminaţi de microbul orgoliului exacerbat. Strigau pe toate drumurile că ei sunt cei mai deştepţi, autentici şi verticali oameni din lumea întreagă. Satul contaminat avea domnitor, iar ca vecini, pe un sat cu un sultan ce purta turban şi pe un alt sat, cu rege. Regele avea pe cap o coroană. Mai rapid în gândire, sultanul veni umil în satul contaminat şi îşi scotea admirativ turbanul către fiecare cetăţean întâlnit în cale. În faţa domnitorului, sultanul căzu în genunchi şi îşi acoperi ochii cu palmele. Să nu-l orbească, îşi explică el apoi gestul, deşteptăciunea ce o emana domnitorul, alături de întregul lui sat.

Unde-i multă deşteptăciune, acolo este şi multă organizare. Unde-i multă organizare acolo este şi miere de albine. Daţi-ne şi nouă!!!

Văzând satul şi domnitorul ce admiraţi sunt pentru deşteptăciunea lor, îi dădură miere de albine, cât putea duce într-o mână.

Regele cu coroană se întristă, auzind că pierduse startul. Merse la târg. Acolo, îi zise unui negustor venit din satul lovit de microb:

– Se vede după privirea ta, că tu eşti cel mai deştept om din lume. Numai pentru borcănelul de miere, sultanul l-a declarat pe domnitorul vostru, cel mai deştept!

Negustorul se întoarse acasă, îl ciomăgi pe domnitor şi se investi pe sine în acesată funcţie supremă. Domnitorul ciomăgit fugi la sultan, sultanul îl linişti că el este cel mai deştept, autentic şi vertical om din lume, şi-i dădu un pielar de-al lui să-i ieie negustorului jilţul. Negustorul, fugi la rege. Regele îi dădu negustorului doi guleşi cu care îl alungă pe domnitor şi pe pielarul sultanului. Profund jignit, sultanul îşi trimise fârtaţii şi finii, în satul deştepţilor. Acelaşi lucru îl făcu şi regele. Se bătură cele două cete în voia lor, chiar în faţa bufetului comunal. Odată, dimineaţa, cum ajunseră, imediat după ce băură câte o cafea şi una mică. Atunci se bătură pentru domnitor şi negustor. Apoi încă odată, pe la amiază, după ce-şi mâncară sendviciurile, pentru a şti cine câştigase de dimineaţă. Norocul deştepţilor, iarna veni exact în seara acelei zile şi-i trimise pe voluntari degrabă acasă.

Acuma, în plină iarnă, ce proclamaţie ultrasecretă, numai de uz intern, sătesc, adoptară deştepţii?

– Suntem cei mai deştepţi, verticali şi autentici oameni, dar în faţa străinilor, ne vom da proşti, cu P mare.

Veni primăvara şi sultanul cu regele, ca doi vechi şi încercaţi prieteni, o luară către satul deştepţilor. Fiecare avea în spate câte o desagă cu turtă dulce, să le împartă prin tot satul. Dar nici sătenii, nici cei doi domnitori nu-i recunoscură. Că unul este sultan cu turban. Că celălalt este rege. Un rege clar, cu coroană indubitabilă pe cap. Stăteau în faţa lor, cu gurile deschise şi ochii în gol.

– Poate că i-o fi lovit vreo altă boală, hai să ne retragem până nu-i târziu! şi ieşiră din satul acela într-un galop de jurai că sunt pe cai!

De frică să nu ajungă şi cetăţenii lor cu gurile căscate şi ochii ficşi, repede, repede, toate satele din jur îi desemnară pe sultan şi pe rege să înconjoare satul bântuit de noua contaminare, cu un gard înalt. Când îi văzură pe sultan şi pe rege, cum vin către satul lor, fiecare dintre ei cu un braţ mare de scânduri, deştepţii îi liniştiră că numai s-au prefăcut proşti, cum nu le plăcură deloc spectacolul dat de cele două găşti în faţa bufetului comunal.

– Vă implorăm, nu ne izolaţi!

– Deci, nu sunteţi proşti?!

– Nu suntem.

– Dar ce sunteţi?

– Cei mai echilibraţi, autentici şi verticali oameni din lume!

– Voi minţiţi.

– Jurăm, suntem cei mai modeşti oameni din lume. Puteţi aborda cu noi orice subiect, fără frica de-a vă simţi inferiori, ori dispreţuiţi, că nu faceţi parte din cercul exclusivist al superdotaţilor.

– Hm… căzură pe gânduri sultanul cu regele. Nu facem gardul, cu o singură condiţie. Dacă ne vindeţi pe nimic toate pământurile voastre, animalele, căruţele, plugurile.Şi aşa făcură bieţii deştepţi. Îşi vândură animalele, pământurile, căruţele. Deşi lucrau acuma pe fostele lor proprietăţi ca zilieri, erau fericiţi că nici un gard nu le opreşte privirea şi paşii, chiar dacă n-aveau nici ce privi, şi nici unde să meargă.

Odată, într-o seară, cum stăteau la masa bufetului comunal, unul zise într-un sfârşit:

– Măi oameni buni, eu m-am uitat cu toată atenţia în ochii celor din alte sate, şi ştiţi ce-am văzut?… Că au şi ei în ochii lor, aceeaşi scânteie de deşteptăciune ca şi noi!

– Nu se poate!

– Ba se poate!

– Tăceţi! Măcar atâta lucru să ne mai rămână, dacă nu mai avem nimic: Deşteptăciunea!

LE CHEF (3): Elena Cesar von SACHSE: TIRAMISU

Aproape în fiecare an călătoresc alături de părinţii mei în Italia la sora mamei, casătorită cu mulţi ani în urmă în această ţară minunată.

Familia mătuşii are un motel în Toscana, cândva un han foarte cunoscut de cei certaţi cu legea. Deşi modernizat, el păstrează şi acum acel aer medieval de altă dată. Clădirea e amplasată destul de izolat, pe un deal acoperit de măslini bătrâni ce străjuiesc întinderea înverzită, în care cerul azuriu împrospătează peisajul, iar soarele cu veselia razelor lui, îl încălzeşte.

De-a lungul drumului şerpuitor ce te conduce spre vârful colinei, chiparoşii falnici, plini de demnitate, te fac să crezi că intri în ţara poveştilor.

Mă plimb adeseori prin împrejurimi, dar mai ales în grădina din spatele motelului, în care câteva statui îmbătrânite de vreme, risipite printre trandafiri şi liane, îmi dădeau sentimentul că ascund o taină. 

Într-o zi am zărit într-un colţ al grădinii, printre tufele de zmeură, un fel de moviliţă. Apropiindu-mă de ea mai mult, am constatat că avea o… uşă zăvorâtă. Pe când încercam să mă strecor printre ramurile pline de ghimpi, numai ce o aud pe mătuşa că mă strigă:  

– Unde eşti Andrei?

– Aici mătuşă!

– Doar nu vrei să-ţi rupi hainele în zmeurişul acela sălbatec. Mai bine haide să mâncăm o prăjitură.

Neavând ce face şi pentru că îmi plăceau la nebunie prăjiturile, ne-am aşezat amândoi la o masă pe terasa motelului. 

– Încăperea din spatele uşii care ți-a atras atenția a fost folosită cândva la depozitarea vinului. Însă lumea şopteşte că ar avea o intrare secretă ce duce spre un tunel cu multe ramificaţii, unde s-ar ascunde o comoară. Deși a cercetat fiecare colţişor, unchiul tău nu a găsit nimic.

– În ce scop ar fi putut fi folosite acele tuneluri? -, am întrebat-o eu foarte mirat.

– De la babele din sat am auzit că în urmă cu vreo 400 de ani această casă aparţinea unui bandit napolitan cu numele de Marco. Cică el ar fi pitit acolo comoara. Împreună cu banda lui ataca proprietățile cămătarilor şi-al bogătaşilor, iar prada o împărţea cu oamenii sărmani. Din această cauză, cei amărâţi îl iubeau, ajutându-l deseori să scape de urmăritori.

– Era un fel de haiduc? -, am întrebat-o eu, plin de încântare.

– Numele de bandit i se potriveşte cu mult mai bine. Să nu-ţi închipui că a făcut numai fapte bune. Vezi, dragul meu, omul nu e făcut să aibă puteri nemărginite, pentru că atunci pierde măsura lucrurilor. Ajungând la bani şi putere, el a ajuns să creadă că e omul lui Dumnezeu pe pământ şi că are voie să facă tot ce-i trece prin cap, aşa că, pe lângă tâlhărie, a omorât fără motiv şi oameni nevinovaţi. Totuşi, prietenul lui cel mai bun l-a trădat, de-a fost spânzurat şi lăsat să-l mănânce corbii, nu oamenii de rând.

– Interesantă poveste. Dar în acelaşi timp, groaznică.

– Stai că n-am terminat. Abia acum vine partea interesantă. Se zice că uneori, pe lună plină, fantoma lui vine să-şi păzească avuția ascunsă. Unii l-au văzut. Se povestește că dacă vrei să te lase în pace, trebuie să-i laşi în pod o bucățică de slănină sau ceva gustos.

– Dar, mătuşă, dumneata nu ai pod!

– Într-adevăr, nu am, de aceea eu îi las întotdeauna câte o bucată de prăjitură tiramisu şi nu am probleme.

– Cum adică? -, mi-a scăpat aproape fără să-mi dau seama, fiind uluit că o fantomă ar putea avea… preferinţe gastronomice. 

– Am încercat şi cu alte prăjituri, dar au rămas neatinse. 

În timp ce mătuşa îmi povestea despre toate astea, au apărut şi părinţii mei împreună cu unchiul Renato, aducând cu ei cinci felii de prăjitură.

Mama, care auzise despre ce vorbeam cu mătușa, râzând amuzată, spuse:

– Ce-i drept, e foarte gustoasă. Aşa că nu mă mir că o preferă şi fantoma. Poţi să-mi faci rost de reţetă?

– Ei asta-i bună. O ştiu pe de ros. Pentru 4 persoane ai nevoie de: 300 g pişcoturi (poţi să foloseşti şi un blat simplu pentru tort!); 150 ml espresso; 50 ml amaretto; 6 gălbenuşuri;150g zahăr; 500 mascarpone ( brânză dulce italienescă). Amesteci amaretto cu espresso. Apoi înmoi fiecare pişcot în acest amestec, aranjându-le unul lângă altul într-un vas de Jena. Separat, freci foarte bine cele 6 gălbenuşuri cu zahărul şi adaugi cu grijă cantitatea de mascarpone. Cu jumătate din ea acoperi primul strat de pişcoturi, după care adaugi încă un strat de pişcoturi înmuiate în soluţia de espresso şi amaretto. Întinzi apoi cealaltă cantitate de cremă. Când e gata, o acoperi ori cu cacao, ori cu ciocolată amăruie rasă şi o laşi în frigider câteva ore.

– Asta-i tot? -, întrebă mama foarte încântată. – Pare destul de simplu!

– Exact! Ţi-am spus că e o reţetă foarte la îndemână şi gustoasă. În traducere tiramisu (Tira mi su!) înseamnă „ridică-mă în sus”, ceea ce vrea să spună că, oricât ai fi de sătul, o bucată de tiramisu alunecă singură pe gât.

            De când am auzit de fantomă, aşteptam cu nerăbdare să vină luna plină. Doream să văd şi eu fantoma lui Marco. De aceea, din spatele perdelei, priveam pe geam, spre terasa unde mătuşa mea lăsase prăjitura. Însă mare mi-a fost mirarea când, la un moment dat, au apărut doi pici din vecini şi, după ce s-au asigurat că nu-i vede nimeni, au înfulecat-o de zor.

            Am fluierat uşor după ei, iar când au întors capul, mi-au făcut semn cu degetul la gură să nu scot o vorbă şi şi-au continuat liniştiţi drumul spre casă.

            Bineînţeles că nu am trădat secretul descoperirii mele. În sinea mea doream ca asupra hanului de altă dată să plutescă mai departe acea umbră de mister pe care o dă legendele.

Dar nu ştiu de ce, întotdeauna când mama face tiramisu, îmi aduc aminte de fantoma banditului Marco şi de copiii din vecini.

7. Quaestio pentru ŞTEFAN DOREL GĂINĂ GERENDI

– Dragă Dorel, ce nu poate încăpea într-o fotografie, din cele văzute şi nevăzute? Ce-i este neapărat necesar fotografului măiastru care eşti pentru a socoti că s-a apropiat cât de tare se poate de poza pe care spera să o facă? Cum ai ajuns unde eşti şi ce-ţi mai lipseşte ca să ajungi unde vrei?

– Este adevărat! O fotografie, o imagine fotografică şi în general, aproape oricare imagine vizuală este o stare de restricţie şi de ultra rezumare faţă de pofta, lăcomia, dorinţa şi aşteptarea noastră întru a vedea cele văzute şi cele nevăzute, cele de văzut şi cele de nevăzut.

Doar că uriaşele teritorii ale neîncăperii într-o reprezentare vizuală sunt anunţate, printr-o ciudată şi complicată ceremonie a declinărilor de ştiut şi a declinărilor de bănuit, într-o ciudată şi complicată convenire la care participă propunerea de reprezentare a imaginii fotografice (cu toate calităţile şi defectele ei) cu toate semnalările şi incitările de rapel mnemonic de semn individual şi/ sau colectiv) în însoţire în/ întru (tentativă de) înţeles ataşată la o energică stare de dialog şi/ sau monolog dialogal cu sursele şi resursele noastre de la verificări şi autorizări mnemonice la închipuiri fantasmagorice) de şi întru întâmpinare, a unei veşti, poveşti, mărturisiri cu preponderenţă instalată în şi din/ întru şi dinspre vizualitate. Vizibil şi lizibil, revelat, desluşit sau bănuit, iată o stare de însoţire cu taina lumii, propusă, de (şi de) o imagine fotografică. Rezumând, cred, (se pare că) imaginea fotografică este un sol, o solie, un ambasador ce încearcă să-şi reprezinte, înspre (şi la) noi teritoriile sale cunoscute şi chiar şi pe cele necunoscute.

2. Săru’mâna pentru complimentarea cu întrucuvântul „maiestru”. Nu sunt aşa ceva! Poate doar par! E drept că sunt mai mult decât îndrăgostit de fotografie (şi de) şi probabil că asta îmi dă o stare de beţie ceva mai benefică, stare de beţie care în loc să emită obişnuitul şi (câte odată) simpaticul damf lasă loc, generată, emite (probabil) un „ce” de „aură” ce se pare că atinge simţirea celor din jurul meu. Revenind la întrebare, la întrebarea care se apleacă asupra ce-i este necesar fotografului ca să se poată apropia cât mai tare de poza pe care speră să o facă, cred că este nevoie în primul rând să ia act de anunţata/ anunţabila solie pe care o posibilă stare/ reperare de întru-imagine fotografică o semnalează dinspre/ dintru teritoriile ei de proximitate şi/ sau depărtare şi această luare de act să fie însoţită de perpetua stare de întru-iubire pe care o ai/ o avem (ar trebui să o avem) faţă de lumea ca lume, îngăduindu-i acesteia să existe în/ întru legea ei şi astfel să ne acceptăm şi să ne cunoaştem (să încercăm să ne cunoaştem) reciproc.

În sfârşit, încerc, la a treia întrebare, o tentativă de răspuns ceva mai scurt. Deci, la unde am ajuns ca şi însoţire cu şi întru fotografie, am ajuns pe nesimţite dar cotropit se pare de o neliniştită/ perpetuă simţire, iar ca să ajung unde vreau nu-mi lipseşte nimic decât poate un infinit prieten care să mă lase să-l călăresc ca pe un cal năzdrăvan din poveştile fără de sfârşit.

3 martie 2010