Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (3)

(urmare)

Bubi avea trăsăturile de bază ale întregii familii: ochii mari uşor oblici, pomeţii pronunţaţi şi o gură senzuală. Toţi cei şapte fraţi primiseră această amprentă a mamei, ca o schemă multiplicată cu mici variaţiuni. Doar culoarea ochilor ei verzi nu o putuse dărui nici unui copil şi se gândea că poate vreunul dintre nepoţii care vor veni îi vor moşteni smaraldul, poate când ea nici nu va mai fi ca sa vadă aceasta. Tatăl mort mult prea devreme ieşise din decor nelăsând vreo altă amintire decât şapte perechi de irişi cafenii şi înclinaţii muzicale inegal distribuite. Aşa că mama rămase să se oglindească în şapte chipuri asemănătoare ei, dar care aveau să ia tot atâtea drumuri diferite după cum le era firea, norocul şi istoria.
În frumoasa dimineaţă de vară domnul Bubi se îndrepta spre noul său serviciu, primenit ca întotdeauna, energic şi plin de bunăvoinţă. Saluta ridicând pălăria cu un gest larg care se adresa tuturor pe o rază largă. Domnul Bubi nu trecea niciodată neobservat pe uliţa care ducea la exploatarea forestieră, era o figură străină, lucru văzut de la distanţă, era un orăşean curat şi amabil, o prezenţă total deosebită faţă de muntenii localnici morocănoşi şi bănuitori. Domnul Bubi era noul contabil venit de la oraş.
După studenţiile începute şi abandonate, domnul Bubi se hotărâse să-şi ia o slujbă. Prima slujbă. Aşa îşi începuse şi studiile, entuziast, ordonat, luând notiţe conştiincios, aşezat în banca întâia ochi în ochi cu profesorul, în dialog susţinut cu preparatorul. Părea studentul ideal. Îi scria des mamei; de fapt era singurul care îi scria şi nu o făcea formal. Venea acasă cu nerăbdare având întotdeauna câte un dar pentru mama şi pentru sora cea mică, încă o copilă, rămasă orfană de tată de pe când nu putea avea nici amintiri. O lua în braţe cu drag alintând-o „sufleţelul lui Bubi”, simţindu-se tată la o vârstă foarte tânără, la nici douăzeci de ani, simţindu-se responsabil pentru puiul de om care venise atât de târziu când cuibul era aproape gol, neajutorată şi străină. Ceilalţi erau departe şi indiferenţi, el singur mai purta în suflet liantul de altădată. Sora cea mare căreia primul război şi moartea tatălui îi furase pe rând mai întâi logodnicul, mort la vârsta iubirii şi a viselor, apoi din aceleaşi cauze ratase studiile muzicale în clasa de operă a unei celebre cântăreţe rudă cu preotul. Astfel, nemaiavând ce face cu viaţa ei, îşi luă un bărbat bătrân şi zgârcit în toate, şi la vorbă şi la buzunar. Fraţii mai mari erau însuraţi şi aveau situaţii stabile acolo departe lângă nevestele lor harnice şi grijulii cu capacitatea lor de procreare, ştiind prea bine că mulţi copii înseamnă şi multă sărăcie. Ocupaţi fiind ei cu sporirea bunăstării propriilor familii au uitat treptat de mama şi de micuţa orfană ca de o fotografie care se tot voalează până la nefiinţă, chiar dacă în amintirea lor au mai dăinuit o vreme curtea largă cu droaia de fraţi şi părintele păşind pe uliţă cu zor în sutana lui prăfuită la poale,intrând în curte, cu droaia de copii adunaţi ciopor în jurul lui întinzând mâinile să primească o bucată de colac de la mortul pe care tocmai îl condusese la groapă în ziua aceea. Cei mai mici se agăţau de sutană pretinzând să fie luaţi şi în braţe. Aşa şi-l amintea ca pe un personaj mitologic din braţele căruia izvorau noi şi noi prunci copleşindu-l, abia putând să-i mai cuprindă, până ce moartea prematură a întrerupt brusc această sărbătoare a vieţii, sărbătoare care o storcea pe mamă din doi în doi ani de toată vlaga.
Astfel din marea familie rămăsese acest nucleu, mama văduvă, mica surioară orfană şi el, singurul bărbat, stâlpul casei cum ar veni.
Deşi îşi începuse studiile cu mult entuziasm, iată se vădi că norocul nu era chiar de partea lui. Printr-o ciudată potrivire de lucruri, deşi totul începea bine, promiţător, veneau întâmplări potrivnice în momentele cheie care îl deturnau din drumul plin de promisiuni şi-l aruncau de pe orbită stricând ordinea lucrurilor. Întâmplări amestecate: moartea părintelui, criza economică, o tuberculoză care îl feri poate de moartea pe frontul unui al doilea război care venise la doar douăzeci de ani după primul, venirea ruşilor şi vremea comunismului. Atâtea ghinioane şi nepotriviri în care pe lângă abilitatea de a te strecura printre ele, mai aveai nevoie şi de mult noroc. Bubi nu dovedea nici abilitate şi nici nu-l urmărea norocul, ba se putea spune ca acesta se ferea din drumul său. S-a dovedit că doar bunele intenţii şi generozitatea nu-ţi garantează reuşita în viaţă. Ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, un acut simţ al dreptăţii şi al demnităţii personale îl punea prea des în conflict cu superiorii, iar mândria îl determina să plece deîndată în căutarea unui loc mai bun. Neştiinţa concesiilor, un acut simţ al libertăţii faţă în faţă cu o lume îndoielnică, meschină şi întoarsă pe dos veneau să contrazică principiile lui şi duceau la rupturi dese, la schimbări de adrese. Bubi avea un comportament de aristocrat în aceasta istorie precipitată şi absurdă. Chiar şi trăsăturile feţei aveau un aer aristocrat, de altfel comune tuturor fraţilor într-un amestec aleatoriu; deşi vizibilă unui ochi străin înrudirea lor, drumul acestor fraţi fusese atât de diferit. Acel fir comun pe care apăruseră pe lume venea de departe, din vremuri despre care mama avea ştiinţă, dar firea ei taciturnă şi cuviincioasă o închisese cu grijă într-o tainiţă a sufletului ei. Ce rost avea să destăinuie amintiri atât de vechi şi nefolositoare? Scoborâtori din veacuri vre-o două, dintr-un oştean înnobilat, cu blazon şi proprietăţi, câteva generaţii s-au şcolit şi s-au şlefuit. Cei mai câştigaţi au fost băieţii trimişi la şcoli bune, la Pesta şi Viena, ajungând avocaţi, magistraţi, înalţi funcţionari. Fetele au făcut căsătorii bune şi mai puţin bune, dar fiind de felul lor fertile au dat naştere la prea mulţi fii micşorând astfel treptat pământul cu care a fost împroprietărit viteazul oştean de altădată. Prea mulţi boiernaşi avuţi în partea aceasta a ţării nu prea erau, astfel că puţinii nobili români nu aveau cu cine să se încuscrească profitabil. În felul acesta puţinii îmbogăţiţi au sărăcit treptat, au venit şi întâmplările istoriei care împreună cu întâmplările personale au condus lucrurile în acest stadiu. Mama, descendenta cu blazon şi zece hectare de pământ de slabă fertilitate nu putuse face o căsătorie mai avantajoasă decât cu tânărul absolvent de teologie pe care se cheltuiseră ultimii bani ai familiei. El chipeş, ea rasată, şapte copii şi bani puţini. Într-o parohie modesta de ţară.
La acest capăt de drum iată un membru al arborelui genealogic, cu două valize, educat şi şcolit, dar fără vre-o finalitate, cu studiile abandonate la un pas de absolvire, mai multe slujbe, o carte de muncă stufoasă şi un salariu mic.

(va urma)

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (2)

(urmare)

Pe vremuri, cele două geamantane aveau un aer sprinţar învăluite într-o boare de libertate şi de spaţii largi, iar stăpânul lor, îmbrăcat mereu într-un costum de bună calitate şi cu o borsalină nouă aşezată pe o sprânceană. O vitrină îi oglindea cochetăria şi anume uşi ştiute numai de el se deschideau cu bucurie şi cu speranţa unei şederi definitive. Berte, Clare sau Irine, femei gospodine, dar singure, au încercat pe rând să prindă fluturele voiajor şi nestatornic, dar el simţea deja în aer acul care voia să-l imobilizeze în insectar. Femeia venea încărcată de la piaţă cu câte o găină vie în plasa cu ochiuri mari prin care zburătoarea scotea capul înghesuită fiind de morcovi şi alte zarzavaturi care aveau să o însoţească în metamorfoza din oala încăpătoare, în timp ce mâini îndemânatice lucrau repede, iar faţa se îmbujora de la arşiţa plitei şi a speranţelor reaprinse în pieptul ajuns la o a doua tinereţe.
Voiajorul nostru era un mare generos cu o inimă mai încăpătoare decât portofelul, astfel că venea de fiecare dată cu daruri exagerate şi pleca având buzunarele goale, cu mângâierea unei nopţi şi cel mult hrănit pentru călătoria următoare. Afla el, aşa, cu un al nu ştiu câtelea simţ, că în ziua în care gospodina îşi îndoia eforturile de gazdă primitoare, plutea primejdia în aer, astfel că geamantanul având conţinutul într-o ordine desăvârşită aştepta deja după uşă.
Omul nostru era şi un pedant, mereu primenit, iar de costumul ajungea uşor uzat, o pălărie nouă salva totul. La prăvălia de pălării, după ce proba îndelung câteva exemplare cu ochii în oglindă, privindu-se din diverse unghiuri, punea preţul pe tejghea însoţit de un bacşiş consistent, lăsând alături şi vechea pălărie, plecând revigorat, făcându-se că nu aude chemarea vânzătoarei: „Alo, domnu*, restul şi pălăria dumneavoastră!” În vitrina următoare se oglindea deja cochet cu borul pe o sprânceană, luând viaţa de la început.
Bubi era omul pentru care viaţa avea mereu un nou început; indiferent cum se încheia episodul anterior, a doua zi era o nouă zi care începea la fel de proaspătă, cu proiecte noi şi suflet uşor. Important era să câştige banii pentru a avea mereu cămăşi primenite, să dăruiască un splendid buchet unei femei sau să aducă daruri femeilor de acasă pe care le căuta cu multă dragoste dar la intervale neprevăzute. Astfel, mutări dese sau schimbarea serviciului prezent în care ceva nu mai mergea bine cu un altul nou avea loc mai des decât am presupune. Contabil, magazioner, administrator, nu conta, găsea el soluţia să schimbe slujba şi locuinţa cu multă uşurinţă. O cameră la mansardă, chiar fără dulap, nu reprezenta nici un inconvenient întrucât hainele curate şi împachetate într-o ordine desăvârşită puteau sta foarte bine în cele două geamantane deschise la îndemână. Ligheanul, în schimb, nu putea să lipsească din dotarea necesară. Oglinjoara rotundă cu picior reflecta pămătuful clăbucit aşezat şi el în picior până ce obrazul era examinat măsurând cu grijă în podul palmei dificultatea bărbii crescute de ieri. Aceste dimineţi cu preparativele pentru o zi perfectă îl defineau cel mai bine. Începea ziua cu mult entuziasm şi grijă pentru amănunte: un obraz neted şi bine mirositor, trupul spălat energic în ligheanul de pe scaunul de lemn cu trei picioare, stropi de apă şi clăbuc împrăştiaţi pe duşumeaua de scândură. În final totul era rânduit, perna scuturată zdravăn, pătura cazonă întinsă fără cută, ligheanul spălat şi ascuns sub pat, uneltele de bărbierit curăţite şi înşirate pe pervazul ferestrei cu vopseaua scorojită. Cum necum dintr-o dată încăperea nimănui cu un pat cu tăblii de metal şi o masă veche căpăta brusc identitate, miros de curăţenie şi un uşor parfumată de săpunul de ras. Toate vorbeau despre un bărbat care nu ieşea oricum din casă. Pentru că acesta-i adevărul, un bărbat pedant va rămâne astfel indiferent unde ar locui, într-un hotel sau într-o mansardă.
Haina pusă de cu seară pe spătarul scaunului fu examinată şi scuturată de cei câţiva stropi de apă săriţi din lighean, pantalonii scoşi de sub saltea unde îşi redobândiseră fermitatea dungii, cămaşă curată aleasă din unul din geamantane reconstituiră o ţinută de bărbat agreabil.

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL

Într-o familie cu mulţi copii regăseşti o diversitate care ar putea îndestula foamea întregului univers în marea explozie iniţială în care în mod sigur s-a întâmplat ca nici o fracţiune să nu semene cu alta, şi asta nu dintr-un plan sau înţelegere prealabilă, ci pur şi simplu dintr-un prea mult care nu-şi mai încăpea în sine. Oriunde te-ai uita în facerea şi prefacerea lumii se întâmplă mereu acelaşi fenomen, preaplinul este mereu prezent. Regula aceasta funcţionează oarecum în salturi, pentru că după explozia preaplinului urmează o amiază a coacerii, ca spre seara zilei o mână invizibilă să adune decorul, fructele, rămăşiţele pentru a le arunca în focul exploziilor viitoare. Bubi depăna filosofia lui personală care-i dădea o viziune globală şi cât de cât inteligibilă a propriei vieţi şi a altora, în aşa fel ca totul să i se pară cu sens. Dacă marii filosofi nu descifraseră sensul, deşi asta era ocupaţia lor permanentă, oamenilor de rând nu le rămânea decât să-l caute pe cont propriu. Aplecarea lui către filosofare se datora în bună parte unor ani inactivi pe care boala de plămâni îi impuseseră, în paralel cu marile cutremure istorice. Cam asta era schema pe care se înfăşurau gândurile lui cu oarecare modificări pe măsură ce înainta în vârstă.
Deocamdată totul era în mers, în desfăşurare, aici, în pătrăţica asta de viaţă în care nimeni nu-ţi garantează nimic, în care pe lângă toate necunoscutele de parcurs va veni şi marea necunoscută pe care cei plecaţi au aflat-o. Au aflat-o tinerii lui fraţi plecaţi în floarea vieţii în slujba unor idealuri deja uitate sau părintele în plecarea lui precipitată în mijlocul uliţei, între biserică şi casă ca un trăsnet, ca sub efectul unei telegrame urgente. Fusese chemat deîndată. Aşa fusese, că din cei şapte, copii cinci erau rezolvaţi, aveau o situaţie sigură. Cei doi plecaţi în slujba acelor idealuri uitate nu aveau nici un mormânt, de parcă s-ar fi reîntors cuminţi în pântecele matern, aşa, nedespărţiţi cum veniseră pe lume, după abia optsprezece ani. Biata mamă îi născuse pentru o moarte prematură şi nu avea nici unde aprinde o lumânare.
În enigmaticele drumuri care îl purtau în diverse direcţii, odată pe an făcea vizite scurte celor doi fraţi în viaţă răzleţiţi în două oraşe depărtate, aşezaţi temeinic lângă neveste energice care le inventaseră noi personalităţi şi îi recroiseră după gustul lor. Erau mereu foarte ocupaţi cu propria lor viaţă şi nu aveau timp să-şi vadă mama. Aceste vizite nu întotdeauna bine primite, ca nişte ritualuri de care pomenitele neveste se cam săturaseră, le făcea cu inima plină de căldură în amintirea curţii părinteşti plină de larma copilăriei pierdute în uitare pentru ei, prezentă pentru el. Venea ca un mesager al mamei bătrâne de acum, căreia îi era dor de ei, de viaţa lor trecută, dor pe care şi-l manifesta arareori în expresii pline de cuviinţă: „Ce o mai fi făcând Emil şi Ion?”. Primise de la ei câte o scrisoare scrisă de mâna nevestelor în care i se aduceau la cunoştinţă evenimentele mari şi neutre din viaţa acestora. Scrisul străin îi confirmase mamei că firul de iubire dintre ea şi aceşti feţi pe care îi purtase spre viaţă şi noroc se rupsese definitiv, aşa că nu le răspunse la misive nici unuia.
Bubi trecea pe la fiecare şi aduna veşti pentru mama fără a le spune nici unuia ce purta el în suflet. Inima, ca şi viaţa lui destul de misterioasă, avea compartimente net despărţite care nu comunicau unul cu celălalt, atitudine cu adevărat bărbătească pentru un om atât de sentimental.

Poezie: Codrina BRAN: SEPTEMBRIE

 

Când se întâmplă nici nu ştiu

În ani bisecţi sau chiar mai rar

Când o materie ciudată

Mă înfăşoară în lungi fuioare aurii

Materie, lumină sau căldură?

O văd cu porii şi cu ochii secreţi din viscere

Atunci mă transform în aceeaşi plămadă

Cu frunzele şi cerul măturat cu târnul de praful norilor

Cu poamele roşcate legănate-n ram

Ce-au aşteptat sub ploi şi sub lumină,

În nopţi prea lungi de primăvară

În tensiunile amiezilor de vară explodată

Până s-a concentrat în guşa lor aurie

Întreaga dulceaţă a soarelui

Atunci albastrul lui septembrie devine

Curat şi patetic ca un jurământ pe un peron de gară

Albastrul ultim la limita durerii cu fericirea

Albastrul fericirii de nesuportat

Atunci acolo sus îngerii păşesc în vârful picioarelor

Cu grijă sa nu spargă albastrul de Murano.

Proza: Codrina BRAN: Iubire

            Pechinezul  gras cu blăniţa moale şi ochi exoftalmici pufăie sacadat pe nasul scurt şi umed. O picătură atârnă din nara dreaptă şi o cataractă vizibilă umbreşte uşor ochii  negri şi afectuoşi. Vârsta lui înaintată este trădată de mersul nesigur şi de faptul că se izbeşte frecvent de picioarele scaunelor mai greu vizibile pentru ochii lui obturaţi. Unicul dinte care-l mai are şi care urmează să cadă şi el se apleacă înafară ieşindu-i din botişorul din care se iveşte limbuţa la fel de roşie şi fină ca o petală de trandafir proaspăt. Din când în când scutură din cap. Este şi surd. L-au năpădit toate necazurile bătrâneţii. Încearcă să se caţere pe divanul scund pe care stăpâna l-a aranjat cu două perne moi, culcuşul lui la care revine tot mai des, dar nu mai poate singur, aşa că stăpâna îl ajută împingându-l de funduleţul gras. Odată instalat îşi roteşte ochii de la una la alta, îşi scutură urechile şi începe să plângă.

            – Să-l vezi cum plânge noaptea! Trebuie  să-l ţin în braţe că altfel nu tace. L-am dus la doctor să-l rog să-i facă injecţia. Ce să fac cu el când eu abia mă mişc? Ce ne facem? El bătrân, eu bătrână, cine ştie câte zile mai avem! Taci mă, şi nu mai plânge!

            Oprit o clipă, căţelul se puse iar pe plâns, într-un alt registru, un plâns înduioşător de om.

            – Îl doare. Uite aşa m-am dus cu el la doctor. L-am pus într-o sacoşă şi greu-greu, cu bastonul în cealaltă mână abia ne-am dus. Mă tot opream să-mi trag sufletul. N-am să mai pot încă odată, nu mă mai ţin picioarele şi nici inima.

            Mă uitam la braţele ei subţiri, la spatele cocârjat şi mă gândeam că fragilitatea aceea se poate frânge oricând.

            – Închipuie-ţi că doctorul a refuzat să-l eutanasieze. Zicea că nu-i bolnav şi încă mai are vitalitate. Dar ce, bătrâneţea nu e şi ea o boală? Trebuie să am grijă să nu intre în cameră. Se scapă peste tot. El care era atât de curat şi făcea numai pe ziar în baie.

            Am întrebat-o despre motanul Alicuţă.

            – Îl aştept. De două zile a plecat şi încă nu s-a întors.

            Ieşim pe o terasă  comună. Fluieră, îl strigă pe nume.

            – Alicuţă, hai la mama! Numai mama te iubeşte! Dacă l-a omorât cineva?

            Acoperişuri roşii, diverse, mai joase, mai înalte, case vechi în centrul istoric văzute de sus par un cu totul alt oraş. Mai departe cupola bisericii. La etajele inferioare leandri înfloriţi, cerul de un albastru pal, prăfos şi aerul cald,totul în cuptorul uriaş al lui iulie. Acoperişurile proptite unul în altul păreau de aici de sus un joc de cuburi de copii.

            – Vezi, venea pe acoperişurile acelea când îmi auzea fluieratul. Uf, mi-a căzut un dinte şi nu mai pot fluiera. Fluieră slab. Mai mult şuieră.

            Pe acoperişuri nu se zăreşte nici o mişcare.

            – El e prietenos şi se tăvăleşte la picioarele oamenilor. L-o fi călcat cineva pe cap şi i-a zdrobit ţeasta. Am văzut aşa pe cineva omorând o pisică. Animalul îi dădea semne de iubire, iar omul i-a zdrobit capul. Ce mă fac acum? Căţelul se stinge sub ochii mei în chinurile neputinţelor bătrâneţii, iar motanul tânăr, puternic, iubitor, zace undeva cu creierii împrăştiaţi. Mi se pare câteodată că-l aud la uşă chemându-mă: Ma-Ma! Alerg la uşă, dar nu-i nimeni.

            – Poate l-a luat cineva şi l-a dus undeva departe, încerc eu un alt scenariu. Am auzit eu de pisici care s-au întors acasă de la mari depărtări.

            – Poate. Stăpâna se mai înviorează. Poate vine spre casă prelingându-se pe lângă pereţi. Vine, vine spre casă prin oraşul aglomerat, speriat de maşini, cu blăniţa zdrenţuită, vine la mama unde ştie că îl aşteaptă bunătăţi şi mângâieri. Dacă era bătrân nu pleca nicăieri. Stătea aici cu mine şi cu Noni. Oare-i bine să fii tânăr? Te pasc atâtea pericole. Dacă eşti bătrân un singur pericol te mai paşte, moartea, pe care o aştepţi acasă ca pe poştaş.

            Noni a murit după câteva zile în braţele stăpânei. Pe Alicuţă îl mai aşteaptă şi acum. Iese pe terasă şi îl cheamă. Când e prea slăbită îl cheamă din casă. Mai mult şopteşte:

            – Alicuţă, hai la mama!

             Închide ochii şi i se pare că o strigă de undeva: Ma!  Îl vede prelingându-se pe lângă ziduri, căutând drumul spre casă condus de instinctul sigur al pisicilor.

Proză: Codrina BRAN: STĂPÂNUL DOMENIULUI

            Telefonul întrerupse visarea tinerei palide şi încercănate care şedea în fotoliul rulant.

            – Da, draga mea, mă bucur că te aud! Pachetul, da, a sosit şi îţi mulţumesc.

            La capătul celălalt al telefonului se turuiau o grămadă de cuvinte, semn că vorbitoarea dorea să comunice deodată mai multe lucruri care se suprapuneau, se întretăiau, aşa cum ştiu numai fetele să vorbească, mult, precipitat, entuziast, dorind concomitent să informeze, să consoleze, să prezinte proiecte de vacanţe, să se confeseze, să afle.

După ce toate acestea s-au consumat în parte, s-a creat un spaţiu în care a încăput răspunsul:

            – Cum? O, da, mai bine. Pantofii roşii? Sunt aici, lângă mine. Încă n-am ieşit din casă. Ei, da, şase luni. Nu, nu-i mult pentru o paralizie. Săptămâna viitoare. Voi face primul meu drum cu pantofii cei roşii de la tine.

            Acum la celălalt capăt se depănau cuvinte prudente, cu grija celui ce străbate, sau se pregăteşte a străbate un drum riscant, luându-şi toate precauţiile să nu calce în străchini, cu alte cuvinte să menajeze, cât se poate, sentimentele celuilalt.

            – Da, ştiu. Lasă, n-o mai da după cireş, îi doresc cale bătută. Când te gândeşti că voiam o viaţă lângă el, iar el, după ce mă nenoroceşte în accidentul de maşină, nu mai vrea nici să mă vadă. Cică nu-i trebuie o nevastă şchioapă. Mărgăritare porcilor.

            Manevrează căruciorul spre fereastră. Dealul este în plin soare. Fereastra ei dă spre nord, iar dealul din faţă, firesc este expus spre sud. Acolo nu sunt umbre decât cele lăsate de pinii răzleţi şi de salcia care ascunde în parte micul eleşteu. Iarba este cosită mereu. Vin nişte lucrători care se ocupă de asta.

            Ce ştie el? Acesta-i  hobby-ul lui, a unui om care are bani suficienţi să-şi permită să reconstruiască din imaginaţie paradisul, crezând că este al lui şi numai al lui, dar iată ea stă în turnul ei de observaţie şi îi fură exclusivitatea. Se mişcă firesc pe domeniul lui cu naturaleţea celui ce se crede singur. Într-o vreme avea o pereche de căprioare. Adică un căprior şi o căprioară. Era undeva lateral o iesle mereu umplută cu fân sau iarbă. Au dispărut căprioarele, au venit poneii. Alergau liberi şi fericiţi pe întreg dealul cu coada şi coama fluturându-le în vânt. Acum are găini. Şi găinile sunt frumoase atunci când au un deal întreg la dispoziţie. Le urmăreşte încercând să ghicească logica deplasării lor precipitate, toate spre acelaşi punct, dar care, la un moment dat, brusc se răzgândesc sau uită şi se împrăştie, reluându-şi plimbarea nepăsătoare. Unele poartă pantalonaşi, precum dansatoarele de can-can  de pe vremuri: foarte bine încălţate, cu un panaş în vârful capului şi gâtul golaş. Stăpânul domeniului este un excentric. Ar fi pus pariu că nu avea nici un folos nici de pe urma găinilor, că n-a mâncat nici măcar un ou de la ele. Poate le-a pus şi câte un nume. Lou-Lou, Frou-Frou, mai ştii? Totul era doar spre încântarea ochilor săi. Cu mintea lor de găini şi cu alergatul lor hăbăuc, habar nu aveau de raiul în care le fusese dat să trăiască! Aveau o singură obligaţie, să fie frumoase când păşeau rar şi maiestuos pe lângă chiparoşii albaştri.

            În colţul din dreapta o salcie mare îşi întinde braţele-plete deasupra iazului din care răzbate arar câte un orăcăit de broscoi  bătrân. L-o fi chemând Mister Frog? În iaz se varsă o mică cascadă, un fir de apă ce se zdrobeşte de pietre şi al cărei sunet nu ajunge până la ea.

            Bărbatul înalt şi suplu, cu bustul gol, urca dealul cu mişcări de felină. Nu putea să-i desluşească chipul de la o astfel de depărtare. Coada împletită cu fire albe şi negre, lăsată pe spate, parcă era vie cum şerpuia în mers pe spatele mlădios. Ieşise dintr-una din casele de la baza dealului şi urca uşor poteca străjuită de chiparoşii albaştri, trecu pe lângă pletele sălciei, ignorând strigătul broscoiului care-i dădea bineţe. Mai sus prezentau onorul un grup de molizi argintii, strânşi umăr la umăr, ca nişte camarazi. Spre vârf poteca era gardată de limbi de ienuperi ce se întindeau pe pământ, supuşi, dar tenace.

            Se gândea că stăpânul nici nu se putea bucura de ansamblul raiului său pe care îl crease pentru plăcerea sa solipsistă într-atât cât se bucurau locatarii meschinului bloc cu vedere neîngrădită asupra domeniului, şi care, iată, se delectau gratis. Și cel mai mult se bucura ea, fiinţa paralizată într-un fotoliu rulant a cărei singură evadare era pe dealul care deşi nu îi aparţinea era al ei mai mult decât al stăpânului şi care îi oferea spaţiu, mult spaţiu pentru visare. Oare unde citise că trupului  nu-i este necesar prea mult spaţiu, ci sufletului? Aşa se gândise probabil şi bărbatul acesta, acest necunoscut inspirat, când îşi construise două case mici pe latura de jos a domeniului de o modestie surprinzătoare, în schimb pe terenul în pantă, imens, se jucase de-a designerul grădinilor celeste. Culmea ingratitudinii va fi că, atunci când va pleca definitiv de la postul ei de observaţie, nici nu-i va putea mulţumi acestui necunoscut pentru bucuria care i-o oferise fără să ştie, zilnic. Pe păşunea în pantă câte un cedrus atlantica pendula se ivea, cu crengile răvăşite, vrând cu tot dinadinsul să fie un contrapunct la vreo simetrie de tise sau de  molizi argintii. În nopţile cu lună, dealul devenea o alternanţă de lumină şi umbră, ziua, de forme şi nuanţe de verde. Iarna totul era aproape neschimbat, poate salcia mai chelea un pic şi broscoiul devenea taciturn. Cei doi trovanţi aduşi de undeva, probabil de pe Valea Lunii, opriţi în iarbă parcă din tăvălugul unui trecut fără memorie, o duceau cu gândul la istorii milenare, la aluviuni şi compresări, la concasări şi şlefuiri, la inerţii şi precipitări pe fundul unor mări dispărute.

            În timp ce stăpânul lipsea, ea veghea asupra domeniului. Răsăritul soarelui ascuţea umbrele spre vest, ca mai târziu, spre apus, aceleaşi umbre renăşteau şi se întindeau pe iarbă în sens invers. În miezul zilei umbrele se resorbeau în obiecte şi plante. Încăperile mici şi umbroase deveneau punctul de observaţie de la care fata supraveghea dealul. Deblocă roţile şi îndreptă spre bucătărie căruciorul cu luciri metalice şi roţi mari silenţioase; altă fereastră larg deschisă spre acelaşi peisaj. Acum totul era scăldat de laptele lunii. Molizii argintii băteau în albastru, ienuperii se ascunseseră în culoarea nopţii, cărarea albea în zig-zag peste păşunea pustie. În astfel de nopţi luminoase rămânea stăpâna absolută a peisajului. Se imagina într-o lungă rochie albă din fir de borangic rătăcind pe cărarea albă, îmbătată de adâncul nopţii, ca o somnambulă întinzând braţe calde în aşteptarea stăpânului care avea să apară din spatele pinilor. Visa aşa cu faţa în cadrul ferestrei, scăldată în lumina aceea care adâncea misterele şi dădea realitate irealului. Braţele lor lungi se încolăceau ca braţele unor copaci gemeni, trupurile se frângeau ca tulpini în furtună până ajungeau să se tăvălească în iarba cosită aseară, să-şi piardă minţile în miros de sânziene şi trifoi, încleştaţi rană în rană până la nebunie.

            Ziua îl căuta cu privirea, îl aştepta să treacă peste locul pârjolit din noapte, pândindu-l să vadă dacă avea vreo mică tresărire, dacă-şi aducea aminte…

            Un timp amesteca visul cu realitatea şi aţipea cu braţele căzute peste braţele fotoliului. Se trezea târziu când soarele inundase deja pajiştea şi alungase închipuirile nopţii.

            Când ploua, rătăcea singură pe cărările domeniului, ca o fantomă orfană, ştiind că nu-l va vedea pe originalul şi tainicul iubit, mângâind pletele ude ale sălciei şi dialogând cu Mr.Frog despre vreme.

            Accidentul care o imobilizase în cărucior şi-i furase o jumătate de an din tinereţea ei fără cusur, înţelegea acum, fusese preţul cu care era cumpărată luciditatea. În definitiv nici nu era un preţ prea mare. Cum ar fi fost să trăiască o viaţă lângă un om care nu-şi merita numele? Înţelesese că poţiunile amare trebuie băute dintr-o dată, chiar dacă simţi pe moment că ai să mori; că n-ai murit între fiare cu membrele zdrobite, dar vei muri acum deîndată din ruptură de cord. Recuperarea se făcea pe toate planurile: recuperarea fizică din resursele sădite adânc la începuturi, recuperarea sufletească venise mult mai uşor, graţie tocmai poţiunii amare băute dintr-o sorbitură.

            Într-o zi, fata părăsi fereastra, se ridică din fotoliul rulant, se încălţă cu pantofii roşii şi părăsi definitiv postul de observaţie al splendidului peisaj. Poate că paşii i s-au încrucişat cu cei ai stăpânului domeniului fără să-l recunoască, iar el nu a aflat niciodată cum a devenit iubitul imaginar al unei necunoscute, din miezul iernii până în miezul verii anului două mii şi ceva.

 

Nota editorului: fotografia o reprezintă pe jurnalista Diana Dicu într-un scaun cu rotile. De menționat că D.D. nu este o persoană cu nevoi speciale, fotografia referindu-se la conținutul unei emisiuni pregătite de ea. (O.P.)

Proză: Codrina BRAN: FOTOGRAFIA

A căzut dintr-un album. Un album din acelea de pe vremuri când fotografiile erau lipite cu lipici ieftin care se usca în timp, se scorojea şi se transforma într-o făină. Venise timpul acela. De fapt nu ştia când venise, poate mai demult, dar albumul îşi dormea somnul obiectelor vechi tot mai rar deranjat în fundul unui sertar. Toate fotografiile erau în alb-negru şi îmbătrâneau odată cu timpul. Deasupra vechiului album cu coperte de vinilin gri se stivuiau albumele cu fotografii color, cu coperte tot mai elegante şi mai vesele de parcă viaţa devenise dintr-o data mai fericită. Urmărind cu gândul istoria personajelor imortalizate constata că suişuri, coborâşuri se regăseau şi aici şi acolo. Totul începea cu o nuntă şi o lună de miere, continua cu concedii, copii şi aşa mai departe. În albumul vechi concediile erau la Sovata, Amara şi Buşteni, iar mai încolo la Vamă şi Eforie, cu castele de nisip la malul mării; fotografii mărunţele cum se făceau pe atunci cu margini tăiate artistic, dantelate. Fotografii studiate, prea rar instantanee. Bilete prin sindicat. Mese la ore fixe. Copii inapetenţi. Mame isterizate. Radio Vacanţa: copii pierduţi şi recuperaţi. De la o imagine, firul amintirilor începea să se deruleze recompunând o realitate care se afundase în uitare sau nepăsare. Amănunte nesemnificative căpătau, iată, o surprinzătoare importanţă. Venise vremea să inventarieze gospodăreşte trecutul. Istoria care s-a vrut continuă, dovadă însăşi înfiinţarea albumelor, se fracturează. Îi sunt mai dragi primele fotografii în care personajele au o tandră inocenţă, dar care apoi pleacă într-o altă vârstă sau într-o altă viaţă, legăturile ce păreau  făcute pe veci se rup brusc şi totul se împrăştie ca resturile unui vas spart în bucăţele prea mici pentru a mai recompune ceva. Iată aici aparatul a imortalizat primul copil în hăinuţe modeste purtat într-o trăsurică ce avea mai apoi să fie moştenită de următorii, cu o păturică maro în pătrăţele, păturică ce a devenit pătură de călcat după toţi anii aceia de copilărit, iar mai apoi a dispărut  cu ocazia unei renovări. De mână la primii paşi, la grădiniţă cu şorţuleţ şi fundă tricoloră şi aşa mai departe.

            La început de tot fusese ultimul apus de soare pe câmpia dobrogeană şi noaptea care a urmat. Vechiul album stătea deschis pe genunchi în timp ce filmul se derula în memoria ei neatins de trecerea timpului. O lună mare se înălţase luminând ierburile răscoapte în care zumzăia concertul greierilor întrerupt când şi când în plină noapte de răgetul câte unui măgar. Pepenii galbeni îşi împrăştiau aromele peste grădinile fără garduri. În depărtare plescăitul valurilor cu dantelă albă la ţărm. Aerul cald şi răcoarea lutului de pe jos îi făcea flămânzi unul de carnea celuilalt tăvălindu-se pe cearceaful aspru, posedându-se până la epuizare.

            A doua zi trenul aleargă, îi poartă, fuge cu ei cât mai departe, în nordul complicat şi fără iubire. Vor trece luni până se vor întoarce, dacă anotimpurile umane vor coincide cu anotimpurile naturii. Noaptea dobrogeană fierbinte…Bucurii fără consecinţe? După nouă luni s-a copt un alt pepene, din sămânţă omenească.

            Istoria din album se derulează marcând momente importante. Începutul este ca orice început, cu oameni tineri. Încearcă să pătrundă în mintea protagoniştilor, deşi ea însăşi este printre ei, dar se priveşte ca pe o străină. Nu mai ştie ce gândea atunci. Îşi amintea doar cât de mult îl iubea pe tânărul ei soţ. Ce dragi îi erau aceste fotografii şi aceste amintiri. Era averea ei adunată o viaţă.

            Această fotografie necunoscută…Cum se poate? De ce n-o cunoaşte? Unde a stat atâţia ani? Examinează albumul. Este o fantă în coperta lui groasă, în ultima copertă, fin tăiată, probabil cu o lamă. Acolo stătuse ascunsă această fotografie care acum alunecase afară când scăpase albumul de pe genunchi. Din întreg albumul sărise doar această fotografie. Este o fotografie din tinereţea lui. Este chiar datată. De o mână străină. Este un prim plan luat de foarte aproape de chipul care îşi desfăşoară fericirea aceea pe care i-o cunoştea doar ea. Cine era în spatele obiectivului? Fusese o femeie. Numai unei femei i se putea dărui astfel, relaxat, aproape indecent. Cine era femeia ? Râsul acela lubric îi era adresat. Pipăia pe firul timpului invers, peste decenii, urca pe coarda aceea deasupra hăului, peste decenii. Chipul lui cu râsul indecent, dând la iveală ceva prea intim, nepermis de intim, în timp ce ea se sfâşiase dând la iveală fructul copt al nopţii dobrogene. El uitase acea noapte, dar ea nu putuse să uite, nu o lăsase natura şi Dumnezeu. În ea se plămădise plodul din noaptea fierbinte dobrogeană, din răcoarea lutului de sub tălpi, din frământarea apelor în întuneric, lăsând la iveală doar tivul alb al valului la ţărm, din aroma grădinilor fără garduri cu pătlăgele şi pepeni galbeni copţi, gata să explodeze.

            Pe cine să mai întrebe? El plecase dincolo. L-a plâns, l-a regretat. Fusese al ei atâţia ani şi tatăl copiilor ei. Şi acum, după atâţia ani căzuse fotografia aceea ascunsă în coperta vechiului album care avea o fantă tăiată cu o lamă fină şi acolo, în buzunarul astfel creat şi lipit apoi, stătuse fotografia aceea care apăruse acum ca o fantomă. Anul o mie nouă suteşaizecişi…,luna, ziua. La vremea la care trupul ei abia explodase, abia născuse, stoarsă de vitalitate şi inundată de lichide noi pentru copil, trup în care se mişca oarecum confuz într-o altă realitate, una interioară, neputându-se reconecta la lumea exterioară decât în limitele nevoilor copilului. Furtunile hormonale o zguduiau întocmai furtunilor mării făcând-o să fie uşor abulică astfel că nu şi-a pus atunci întrebarea dacă plecarea bărbatului ei într-o delegaţie fusese ceva de neevitat sau îşi luase un binemeritat concediu mascat. Era surmenat. Plânsul copilului îl extenua astfel că dormeau în camere separate. Evita să ia copilul în braţe din cauza unor dureri ivite la coloană. Pe dealul acela ars de soare urcă cu copilul în braţe mergând cu câţiva paşi în spatele lui. Trăsurica zace stricată pe balcon. Îi sărise o roată şi trebuia dusă la reparat. Dealul este destul de abrupt, copilul deja greu apasă pe sânul care se umezeşte de lapte. În sfârşit se aşează în iarbă şi pune copilul la sfârcul picurând. Se relaxează. Norii se răsfiră uşor măturând  blând cerul imens.

            Da, iubirea lor fusese o iubire adevărată. Dacă în altele el poate nu era chiar la înălţime, dar era în schimb fidel. Un bărbat fidel este o pasăre rară. Văzuse ea şi alte căsnicii în care bărbaţii erau foarte prezenţi, foarte harnici, îngrijindu-se ca soţiile lor să nu ducă lipsă de nimic, dar în paralel întreţineau o altă relaţie sau mai multe. De parcă iubita de ieri devenită soţie şi mamă se transformase în soră. Interesul sexual se muta dintr-o dată în altă parte. După zicala cu ouăle şi coşurile sau după cum bine se ştie din ogradă, cocoşul se păstrează în formă abordând noi găini. Nu că nu s-ar mai ocupa de cele vechi, dar el trebuie să-şi păstreze prospeţimea cuceritorului de la prima redută. Rutina toceşte entuziasmul.

            Aşa ceva in căsnicia lor era exclus. Iubirea lor căpăta cu timpul profunzime, descopereau împreună frumuseţea iubirii absolute forând în adâncurile sufletelor lor, găsind acolo comori noi şi surprinzătoare, nuanţe şi sentimente nebănuite, trăind fericiri inaccesibile altora ; analizau împreună în clipe de linişte şi răgaz experienţa lor unică. Iubirea era la urma urmei o chestiune mai complexă şi mai profundă decât pare la prima vedere, iar ei, doi exploratori în drumul către absolut. Avea pe atunci senzaţia că deasupra capetelor lor alăturate pe pernă era ţesută o aură comună, că Dumnezeu i-a ales pentru o experienţă unică.

            Norii se răsfirau uşor măturând blând cerul, guriţa flămândă se sătura la izvorul de lapte în timp ce capul lui se rezema de umărul ei. Se simţea împlinită şi puternică susţinând în acelaşi timp două poveri. Cu timpul apăruse şi al doilea copil, aşa că ea îşi îndoi forţele. Acum umbla cu cel mic în braţe, cu cel mare de mână şi cu un rucsac în spate. Era cam trudită de drum şi un popas nu se întrevedea până departe. El era mereu obosit, serviciul îl storcea de forţe, astfel că umerii ei purtau greutăţi tot mai mari. El era bărbatul ei, numai al ei şi de la o vreme, dacă nu dintotdeauna, era copilul ei cel mare. După ce copiii au crescut şi căpătat aripi a rămas cu el. Era mulţumită. El punea salarul pe masă şi şi se aşeza alături de ea în pat. Din fericire ea a fost întotdeauna o femeie puternică. Se simţea mulţumită cu viaţa ei. O viaţă plină: studii, profesie, o căsătorie din dragoste, doi copii sănătoşi. Ce ar mai fi putut cere vieţii?

            Acum el e mort şi ea merge regulat la cimitir să onoreze memoria acestui bărbat cumsecade cu care a împărţit atâţia ani. Îl îngrijise cu tot devotamentul, dar boala perfidă înainta cu paşii prevăzuţi de medic până la punctul în care sentinţa venise fără drept de apel.

            Guri răuvoitoare cârtiseră că bărbatul n-a făcut altceva decât să se mute de la o mamă la alta, că lăsase totul în sarcina femeii, cum de altfel făcuse cu propria-i mamă, că fusese un blând profitor. Ce ştiau ei?! El era bărbatul ei fidel, bărbatul pe care nu-l împărţise cu nimeni. Aşa îl luase, mai puţin rezistent, mai puţin îndemânatic, dar îl iubise pentru că fusese un bărbat frumos, înalt şi un bărbat fidel înainte de toate. Fusese singurul bărbat din viaţa ei şi singurul care o ceruse în căsătorie. Restul făcuse ea. Natura o înzestrase cu forţă, cu rezistenţă, cu îndemânare şi cu tact. Era o femeie realista şi echilibrată. Ea putea să muncească mai mult şi mai bine, dar în viaţă nu totul este munca. Iubirea şi armonia sunt mult mai importante. Munca o asigura ea, iubirea o adusese el în viaţa ei. Iubirea şi fidelitatea.

            Fotografia…A aşezat-o pe masă. Se plimbă în jurul mesei. O ia în mână, o pipăie, o întoarce şi citeşte a zecea oară data. Se risipeau îndoieli înaintând prin tunelul timpului în sens invers şi pe măsură ce fasciculul de lumină se apropia, amintirile reînviau din letargia lor de decenii. Da, nu mai era îndoială, ochiul obiectivului era ochiul unei alte persoane, bărbat sau femeie, căruia i se predase omul ei fidel într-o fericită relaxare cu o mână sub cap, relaxare care o putea avea doar după o partidă de amor. Râsul acela pe care i-l cunoştea, senzual, puţin deşănţat, lubric, intim, neruşinat…Studie cu atenţie fanta neobservată atâta vreme, tăiată cu un obiect fin, probabil cu o lamă în coperta groasă a albumului, ascunzătoare ideală pentru fotografia ilicită. Unde poate ascunde mai bine un bărbat ceva într-o casă în care mâna harnică a femeii răscoleşte totul?

Poem: Codrina BRAN: RÂNDURI INUTILE

            Regret că am ales drumul

            Deşi toate, dar absolut toate drumurile duc nicăieri

            Am aflat în sfârşit

            ce spectacol ridicol

            Să alergi aşa despuiat,

            Mai rău, cu viscerele la vedere

            Ca un melc fără casă

            Bun de călcat din greşeală de vre-o talpă

            Cu trupul  în care s-au înfipt atâtea cuie

            Cu indiferenţă sau cu sadism

            Melcul aleargă cu strădania întregii lui fiinţe

            Cu propria lui viteză

            Surd şi orb la râsetele batjocoritoare

            Lăsând dâre cenuşii pe pământ, lichid pierdut din trupul său

            Nu contează

            El trebuie să ajungă la linia de sosire

            Orice s-ar întâmpla

            Cu riscul vieţii

            Cu riscul morţii

            Chiar de ar fi s-o sfârşească în orice moment

            Nimic nu-l abate

            Cu toate că a aflat acolo în trudnicul drum prin ţărână

            că nu el a ales

            că nu-i cale de întoarcere

            că n-are unde fugi

Poezie: Codrina BRAN: O ALTĂ REALITATE

            Oraşul vostru cu asfaltul călcat cândva de poeţi

            Oraşul vostru cu străzi purtând nume de poeţi

            Oraşul vostru cu eroi turnaţi în bronz

            Şi măgulitoare rămăşiţe de imperii apuse

            Îl salut.

            Am revenit după ani şi am făcut şi eu numărătoarea

            Şi vă cer iertare că vă ciobesc uşor idolul

            Oraşul vostru iubit dacă este sincer îşi va da la iveală

            Părţile întunecate, istoria ascunsă pentru că

            Până ce ochii cu memorie nu se vor fi închis

            Aceştia vor vedea cu încăpăţânare

            O altă realitate

            Zgâriată definitiv pe retină

            Înfiptă în carne

            Un fel de via crucis

            Aceşti martori ce stau la răscruce

            Muţi şi orbi, cerşetori de timp

            Încă n-au murit

            Dar nu mai au mult

            Ei încă văd o altă realitate.

            În oraşul vostru, blând învelit în parfumul de tei

            De fapt înfloririle anilor scurşi

            Au mai bandajat vechile dureri

            Au pus o surdină vechilor amintiri

            În oraşul vostru mai trec fantomele maşinilor negre

            În amintirile cerşetorilor de timp sunt beciuri cu gratii

            Sunt ziduri în dosul cărora nişte oameni au aruncat altor oameni

            De la înălţimea unui podium nu foarte înalt

            Sute de ani de închisoare şi condamnări la moarte.

            i-am cunoscut pe acei oameni

            sub forma unor bătrânei cumsecade

            care creşteau de acum porumbei

            şi care azi îşi dorm somnul de veci

            cinstiţi cu braţe de flori şi lumânări aprinse

            iar victimele lor sub un deal anonim fără cruce.

            Oraş al meu de acum

            Cu blânda lumină a după-amiezilor  de vară

            Te  curăţă timpul

            Te  iartă uitarea.

Proză: Codrina BRAN: Dodi (5)

(urmare)

X X  X

            Era la malul mării de fiecare dată când petrolierul acosta acolo departe printre pădurea de vase. Dodi venea pe chei printre ceţuri. Avea miros de sare şi pielea mai tăbăcită. Parcă şi privirea mai străină. Veneau din direcţii opuse, omul apelor şi femeia uscatului, legătura lor nu avea cum să se rupă. Îi mângâia părul des tuns periuţă. Avea şi o fotografie de când era copil şi astfel amintirile curgeau înapoi până la acea vârstă a lui. Copilul Dodi era copilul ei, capul acela de copil cu părul des şi negru era al ei. Se transformaseră, ea în femeia mamă, el în copilul bărbat. Apa avea să i-l ia de fiecare dată. Cu mareele. I-l aducea pe uscat ca mai apoi să-l soarbă, să-l înghită dincolo de orizont. Privirea neclară îl căuta acolo unde orizontul se bombează în legănarea de ape. În visul ei pruncul al cărui chip nu-l văzuse decât Augustin, era chiar el, Dodi, plecat pentru o vreme. Ţesăturile visului se încurcau, se topeau unele  în altele, aşa cum se încurcă totul spre final când nu mai poţi despărţi realitatea de vis, pentru că de fapt sunt acelaşi lucru.

            Altădată o privea din miezul nopţii cu ochii aceia adânci şi frumoşi, cu ochii lui cei adevăraţi, nepământeni. Prin ochi comunicau totul. Şi nu se năştea nici un reproş ca de pildă: unde ai stat până acum sau de ce doar acum. Pentru că timpul nu mai exista, cum, de altfel, nu existase nicicând. Şi prin ochi se topeau unul în altul într-un spasm suprem.

                                                x x x

            Seara era luminoasă şi deosebit de limpede. O lună nouă cu coarnele de metal aurit înfipte în mătasea translucidă a bolţii făcea parte din decorul imens care întârzia suficient de mult până ce devenea evident că decorul însuşi era spectacolul, iar spectatorii ca şi ea priveau din spatele unui geam acordurile grave ale sfârşitului de zi. Fusese o zi solemnă de noiembrie însorit cu mantia de toamnă târzie răsfăţată până în buza sărbătorilor. O seară clară, transparentă care avea ciudata însuşire de a topi în ea tot prezentul, o seară în care avea straniul sentiment că toţi sunt prezenţi şi stau în linişte şi umbră ca nişte marionete care aveau să se mişte abia când le-ar fi luat ea de mână, câte una, şi numai cât ar fi vrut ea să le anime. Se simţea un păpuşar – dumnezeu singur în mijlocul lumii deja create, încă dorminde, aşa cum i-ar fi stat bine lumii să fi rămas mereu. Acum iubirea îi părea o cuvertură făcută din petice ieftine divers colorate şi o analiza cu atenţie vrând să găsească un petic de material mai nobil. Nu era nici suficient de largă, nici călduroasă, un mozaic de petice care se decolora lent şi voia să le mai treacă odată în revistă vrând să găsească ceva preţios, aşa cum ai cotrobăi într-o cutie plină de pietricele căutând cu febrilitate o piatră preţioasă, o piatră valoroasă, acum când putea să vadă totul altfel. Trebuie să găsească ceva de soi într-o viaţă întreagă. Depăna, depăna firul anemic al unui mosor pălit, subţiat de vreme până la nefiinţă pe alocuri. Au trecut prin viaţa ei nelăsând nici un regret. Îi ocupaseră viaţa ca nişte chiriaşi rău platnici nelăsând în urmă nici măcar regrete, nici o amintire de dai – doamne. Domnilor, v-am oferit inima mea, v-am oferit trupul meu. Ce aţi făcut cu darurile ?

                                          x x  x

            Sala de aşteptare era cam slinoasă cu mirosuri imprimate de mulţimile de oameni care trecuseră prin ea. Unii adăstau privind din când în când pe perete ceasul oficial şi rece care măsura parcă altfel timpul, într-un ritm străin şi precipitat dând o senzaţie de sec şi neînduplecat. Timpul într-o gară ghilotinează orele în secunde severe. Lipsa oricărui obiect destinat şederii dădea locului aerul de provizorat în care nimeni nu stă, toţi fiind într-o permanentă mişcare, mai lentă la intrare, mai precipitată la ieşire, un loc dezgustător, părăsit în grabă, murdărindu-l şi fiind murdăriţi. Erau anii şaizeci. Cu locomotive cu aburi, cu ponoseală în compartimente, cu banchete mutilate şi perdele slinoase. Aşa erau  trenurile pe atunci.

            Drumul lui Dodi era scurt, până la staţia următoare, drum arhicunoscut, staţie în care îl găsea  pe Constantin îmbrăcat în cunoscuta uniformă cu chipiul cu bandă roşie în poziţie de drepţi pe peron dând semnalul de plecare sau în biroul lui, atent la ţăcănitul telegrafului. Micuţa gară pitită printre câmpuri cu porumb abia băgată în seamă de călătorii trenurilor de lung parcurs, era marcată de câteva luminiţe modeste, fără identitate. Pentru Dodi era atât de familiară. Ştia totul pe de rost: strada mare care pornea din dreptul gării şi se pierdea la poalele unui deal minuscul, casa bunicilor cu o grădină imensă gard în gard cu gara. Se simţise întotdeauna bine ancorat în viaţa lui de copil pe de o parte de casa părinţilor, pe de alta de casa bunicilor unde îşi petrecuseră copilăria el si sora lui. Făcuseră ochi într-o lume familiară şi sigură. Da, lumea lui era o lume aşezată, timpul trecea nebăgat în seamă, ceasornicele din casă le percepea ca pe nişte vietăţi discrete, ca pe nişte cari familiari. Timpul căpăta accente serioase la gară şi mai târziu la şcoală. Îşi amintea vremea în care învăţase să citească ceasul. Nu înţelegea de ce trebuia învăţat aşa ceva. Ieşea dintr-o lume lină, cursivă şi intra în alta, ruptă, sincopată de un cadran pe care se roteau nişte arătătoare al căror limbaj nu voia să-l înveţe. Nu-i vedea rostul. Câteodată îl furau gânduri fără noimă cum că totul a început de când a învăţat să citească ceasul. De atunci a început tirania timpului. Tirania în două sensuri: ori că nu ajunge, ori că e prea lung. Atunci era prea lung, acum devenise prea scurt. Evident, astea sunt gânduri secrete, gânduri de femeie. El a rămas acelaşi macho care nu-şi trădează sentimentele, nu vorbeşte despre ele.

            – De ce plângi,bunicule?

            Bunicul tocmai a adormit cu lacrimile aninate în ridurile obrazului. Deschide ochii.

            – Hm, cred că m-a tras curentul. Asta ar fi culmea, să se trădeze faţă de iezii aceştia nevârstnici. Acum se întâmplă ceva ciudat cu tiranul timp. S-a transformat într-un jongler. Deapănă şi deşiră după bunul lui plac şi iată toată viaţa făcută ghem, iar el trezindu-se că începe depănarea de la început, de la ceasurile risipite prin casa bunicilor ca nişte prezenţe misterioase, de pe vremea când timpul nu se inventase încă.