Proză: Codrina BRAN: DODI (4)

            La malul râului, undeva departe, era o peninsulă ascunsă de sălcii înşirate la marginea golfului unde apa lenevea cu peşti adormiţi în adâncuri şi pete de soare pe deasupra. Dodi îşi întinse haina pe iarbă şi studia atent adâncimea  apei. Îi auzi paşii de departe, încălţaţi în balerinii care îi făceau  un mers de pisică, abia atingând pământul. Peninsula devenise refugiul lor din oraşul cu prea multe reguli, cu prea mulţi ochi, cu prea multe păreri. Şi apoi salcia bătrână crescută în unghi drept peste apă folosea cu succes de refugiu în timpul ploii. Stăteau atunci pe trunchi cu picioarele atârnând deasupra apei urmărind cerculeţele ce se formau în apă, dese şi mărunte sau rare şi mari. Arar câte un peşte trezit din vis plescăia rătăcit.

            Balerinii se opriră în vârful pantofilor lui şi cele două trupuri se alipiră perfect ca acele trunchiuri crescute îngemănat încât nu ştiai dacă sunt două sau numai unul, coborând – îngenunchind în iarba crudă ca pe un altar, slujitori şi slujiţi, sacerdoţi şi ofrandă într-o ardere fără cuvinte. Minune nouă, rămânând la sfârşit uimiţi că totuşi sunt doi şi nu unul, singuri sub cerul ce se desfăşura larg, generos, încăpător peste oraşul  rămas undeva departe, peste râul ce se lăfăia în meandre printre sălcii. Doar seva ierburilor strivite trecuse prin epiderma lor şi miroseau acum a laptele cucului şi a tăcere verde.

            Încă nu veniseră cuvintele. Codoaşele bătrâne stăteau la distanţă, răbdătoare, ştiind sigur că ospăţul va fi pe măsură. Veniră purtate de guri şoptitoare, ironice, şuierătoare, şantajând, terfelind, lucrând cu sârg. Veniră apoi cu tunetul. Ori-ori! Veniră din înălţimile lui „pater familias”. Grozăvie! Fată de condamnat politic. Asta le lipsea! Şi ea, viperuşca tăcuse şi se infiltrase în casa lor. În casa lor de oameni oneşti (se terminase povestea adulterină) şi el, el tatăl care parcursese greul drum până la situaţia actuală, cu muncă, cu renunţări şi strângeri din dinţi, să-şi vadă ameninţat postul, să-şi vadă copiii nişte rataţi. Da, venise la el un lucrător discret şi-i şoptise mărunt, cu bune intenţii, doar era doctorul familiei şi al instituţiei  cu nume rostit cu glas scăzut, îi şoptise cu bunăvoinţă despre toate consecinţele ce se puteau ivi. Ratare. Cuvântul căzu ca o barieră, ca o ghilotină într-o lume mică – mică controlată la sânge din care nu aveai unde fugi. Unde să fugă? Pe un şantier? Locul rataţilor, al marginalilor fără viitor şi al celor cu un trecut dubios, unde se trăia în barăci, se muncea şaisprezece ore pe zi muncă fizică. Adio studii, adio oraş, adio orice aspiraţii.

            Aşa începu vânătoarea. Propagată din societate în familie, în cercuri concentrice. Căposul muntean îşi simţi citadela ameninţată, uită cu totul propria-i rătăcire şi se întoarse la îndârjirea aceea care-l caracterizase şi-l ajutase să urce. Şi cum se ferise cu grijă să intre în încurcături convins că cine îşi vede de treabă şi e prudent poate traversa prin orice vremi. Şi iată de unde sărise pericolul! Fiul e gata să ruineze tot ce construise el.

            – Vă despărţiţi deîndată! N-ai să nenoroceşti tu întreaga familie !

            – Da, tata are dreptate!

            Negociatorul îl trăda. Ea care fusese aliata lui dintotdeauna…

            – Ştiai ?

            Capul cu părul des şi negru tuns periuţă tăcea. Era părul strămoşilor mamei. Mama fusese alături de el mereu. Ei doi aveau micile lor complicităţi pentru că ei doi semănau. Nu putu rosti nici un cuvânt. Ar fi vorbit despre ierburile cu seve, dar asta nu putea fi pus în cuvinte. Brusc îşi dădu seama că se afla în faţa unui tribunal, că se cerea din partea lui maturitate, responsabilitate. Nu ştia cum să se revolte.

            – Tata… Nu fu în stare să continue, negociatoarea era lângă el, ea trebuia să ştie tot ce era în sufletul lui. Ea trebuia să simtă chestia aceea cu sevele, locul acela secret cu apa somnoroasă din golf. Numai ea putea înţelege. Dar ea tăcea. Îl trădase.

            – Explică-mi !

            Munteanul tenace stătea faţă în faţă cu bărbatul acesta tânăr care nu înţelegea multe lucruri care de fapt nu se discutaseră în casă. Cât se bucurase că ei, familia lor şi cei apropiaţi lor se strecuraseră prin istorie. Dar, iată, copiii crescuseră, venise dragostea, şi din atâtea posibile partenere zarurile se opriseră unde nu trebuia.

            – Sunt sigur că este o poveste, aşa, uşurică, că îţi va trece, vei pleca la facultate, vei cunoaşte atâtea fete… E ridicol să te opreşti la prima fetişcană întâlnită.

O privire piezişă a fiului îl făcu pe tată să mai nuanţeze.

            – Uite, familia noastră nu a avut probleme niciodată. Ne-am văzut de treabă. Mă rog… Am studiat mult, mi-a fost greu, nici nu m-am gândit la vreo relaţie definitivă. Aveam de terminat studiile. Bătrânii erau săraci, iar eu eram nevoit să fiu disciplinat. Numai aşa poţi răzbate în viaţă.

            – Da, da, ştiu tată, voi studia.

            – Nu ştii totul. Legătura cu această fată ne poate aduce numai nenorocire. Tatăl ei este condamnat politic.

            – Dar ce vină are ea?

            – Ea nu are vină, dar toţi care vor avea legătură cu ea vor fi compromişi. Te-ai gândit de ce fuge din şcoală în şcoală? Pentru că atunci când se află cine este, urmează exmatricularea . Este o fugară.

            Simţea sevele mai proaspete în trupul lui şi dorinţa de a o proteja. Erau în anii şaizeci…

            – Ştii consecinţele? Îi nenoroceşti viitorul Adinei, voi pierde postul de director.

            – Dar este nedrept!

            – Fiule, acestea sunt vremurile, iar noi trebuie să fim cu băgare de seamă. Nu poţi sacrifica atâţia oameni în jurul tău. Iubirile astea de tinereţe vin şi trec. Vei uita.

            Simţea copacii siamezi despărţiţi de o lamă rece. Lama rece trecea prin mijlocul fiinţei lor. Cât de aproape este iubirea de moarte şi ce mică devenise lumea… Unde se putea fugi? Familia, oraşul, regiunea, frontierele. Cercuri concentrice. Plase – reţele de iepuri. Cum se transformase lumea lui simplă şi clară! În spatele autorităţii tatălui se ridica autoritatea aceea cenuşie, ameninţătoare. O lume absurdă, dură, fără milă.

            – Trebuie să ai voinţă!

            Această voinţă nu avea nimic în comun cu întrecerile lor sportive, ale băieţilor. O altfel de voinţă. Voinţa de a-ţi zdrobi inima! De fapt nu se întâmplase nici un cutremur în lumea aceea aşezată deja şi care ascundea sub preş, cu grijă, „mărunţişurile”. Iubirea nu era o valoare pe care să o respecte ceilalţi. Şenilele călcau  în linişte  mlădiţe noi şi ierburi proaspete.

            Augustin era dur. Firea lui de muntean colţuros şi brutal nu era deprins cu folosirea abilităţilor şi a nuanţelor. Se înfruptase din deliciile iubirii, dar refuza altora acelaşi lucru. Se infiltrase în familia lor această pisică de pripas fără casă şi fără căpătâi. Se vedea că îi cădea bine acoperişul casei lor şi voia să prindă rădăcini. Nervozitatea lui Augustin creştea pe măsură ce timpul trecea şi dacă ar fi fost după el ar fi luat-o de ceafă şi ar fi aruncat-o în stradă deîndată, în timp ce Olivia o pripăşise după dictonul: dai mâna cu dracul până ce treci puntea. Olivia, negociatorul, ştia să se descurce printre bulboane şi capcane. Cu drăgălăşenie şi umor şi  bineînţeles cu duplicităţile inerente. Iubirile acestea premature… Nu-i poţi contrazice din prima, trebuia să le adormi nervozităţile, să le cânţi în strună, ca apoi, pe neobservate, să-i conduci acolo unde trebuie. Trebuia să fii tolerant şi înţelegător, iar la momentul potrivit să strecori picătura de otravă care să coloreze ca de la sine în nuanţe moarte totul, dar oferindu-te deîndată avocat al apărării, astfel că îi puneai de bunăvoie sufletul în palmă. Pe care, în mod sigur, îl imortaliza în formol. Mama folosea când zahărul, când înlocuitorul său fără să ştii. Dodi învăţa asta cu uimire. Era aliata lui sau a celui cu care împărţea patul?

            Cei doi tineri aveau nevoie de ajutorul adulţilor. Iubirea lor avea nevoie de ocrotitori. Aşa era în anii aceia. Tinerii singuri prin forţa lor nu puteau face nimic pentru că  lumea era a bătrânilor, gerontocraţia. Acea lume bătrânicioasă cu mentalităţi medievale, cu făţărnicii şi oportunisme trebuia să se reproducă întocmai şi făcea totul pentru a-şi atinge scopul.

Proză: Codrina BRAN: Dodi (3) – urmare

 

 

Războiul trecuse şi marile schimbări care urmară nu zguduiseră esenţial pe muntenii din nord care trăiseră mereu din munca la pădure şi confecţionarea ciuberelor. Sărăcia lor se menţinuse constantă şi supravieţuirea era un mod de viaţă învăţat din moşi – strămoşi. Nu făcuseră rezistenţă în munţi şi nici nu aveau de dat socoteală pentru avere. Sărăcia şi întâmplarea îi făcuse să fie acea categorie care se strecurase cu bine printre seismele politice. Rămaşi acolo printre munţii lor în care se auzeau ecourile securii şi al fierăstrăului, cu paşnicele văcuţe cu tălăngi la gât, îşi asigurau supravieţuirea. Acum nu mai era nevoie să trimită la oraş traistele cu mâncare. Copilul lor ajunsese un domn la oraş, aşa că puteau îmbătrâni şi muri împăcaţi. Nimeni de pe acolo nu avea copil doctor. Cei mai norocoşi ajunseseră cel mult  muncitori la poalele muntelui unde se încropise ceva industrie măruntă. Doctorul fusese ocolit de necazuri politice. Avea o origine cât se poate de sănătoasă, oameni mai săraci decât muntenii lui erau greu de găsit, iar drăgălaşa lui soţie era fiică de ceferişti, categorie bine văzută de noua orânduire.

Unii susţin că valurile comunismului au atins pe toată lumea, de la victime directe la altele indirecte, ca undele seismice. Ei fuseseră înafara razei de acţiune. Da, nu fuseseră scuturaţi de istorie. Îşi văzuseră cuminte fiecare de drumul lui. Băiatul prin şcoli, ei pe vârfurile munţilor cu ocupaţiile lor. Auziseră că undeva departe, pe celălalt versant, unii se puseseră rău cu regimul şi se ascunseseră cu arme în mâini, dar sfârşind capturaţi şi împuşcaţi.

Erau dificil de traversat aceste vremuri în care frământările răscoliseră societatea de sus până jos. Dar orice frământare şi zbucium în cele din urmă se aşează într-un echilibru oarecare pentru că, nu-i aşa, omenirea trăieşte în continuare, viaţa îşi urmează cursul. În timp de pace, ca şi în timp de război, în spatele halatului alb şi al instrumentarului, un medic îşi continuă activitatea aureolat cu aceeaşi nobleţe a unei profesii onorate şi onorante întotdeauna, de la Hipocrate încoace. Pe măsură ce anii de experienţă se adunau, locul lui în lumea oraşului era tot mai stabil şi mai important. În timp, se perindase pe la el suficientă lume pentru ca relaţiile lui sociale să acopere întreaga comunitate. Pe de altă parte, reuşise să se aşeze printre ceilalţi oameni cu familia sa frumoasă, echilibrată, ce putea constitui un model. O soţie frumuşică, nostimă şi, totodată, devotată soţului şi copiilor care se născuseră în ordinea ideală , băiatul şi apoi fata. Băiatul avea să devină inginer, profesie de viitor şi bărbătească, sau medic continuând onorabil tradiţia. Augustin era cuminte şi harnic, ocrotit de sus de o mână bună, ce nu lăsase ca tulburările istoriei acelor momente să-l atingă sau să-i distorsioneze calea . În altă parte se întâmpla totul. Războiul, morţii, închisorile, mâna lungă a securităţii. El era imaculat, cu origini sănătoase, cu o căsătorie potrivită, cu prieteni puţini. Avea tot ce-şi putea dori şi nu-şi dorea mai mult decât avea.

Cine a susţinut vreodată că răsturnările şi valurile au lovit pe toată lumea se înşeală. Au fost oameni care şi-au văzut de treabă pentru că era de ajuns să-ţi vezi de treabă, să nu intri în relaţii nepotrivite ca să te contaminezi şi drumul în viaţă se transforma în cărare largă şi netedă. Familia lui de origine îşi ducea traiul neschimbat în noua orânduire ca şi în vechea. Ei fiinţau înafara istoriei, acolo departe, în munţii lor. Pe de altă parte, şeful de gară din Dumbrăveni îşi ducea şi el traiul liniştit, cu leafa de la căile ferate, în gospodăria bine condusă de armeanca harnică şi inventivă, îndreptându-se către vârsta de pensionare sănătos şi robust, îngrijindu-şi grădina. Constantin era mulţumit de căsătoria fiicei pe care a înzestrat-o cu tot ce este necesar unei gospodării tinere şi mai apoi, periodic, cu roadele grădinii şi mici sume de bani,  primind cu bucurie nepoţii în vacanţă. Unde erau marile dislocări sociale, martirii şi victimele? Mai răzbăteau ecouri sau veşti şoptite, dar avea grijă să se ţină departe de oameni şi să se dedice întru totul familiei. Un fugar într-o noapte se refugie în mica clădire a gării  şi năvăli în biroul lui.

– Constantine, ajută-mă !

Era colegul său de bancă din gimnaziu. Auzise că s-ar fi înhăitat cu nişte legionari.

– Doamne!

Atât putu să murmure şeful de gara.

– Dă-mi hainele tale să pot trece cu marfarul prin zona înconjurată. S-a strâns laţul.

Se gândi rapid. Cântări iute riscurile. Avea în dulap o a doua uniformă şi ei erau de o talie. La prima vedere n-ar fi riscat nimic, dar la a doua… Nu avea stofă de erou sau de complice de eroi. El voia să-şi vadă liniştit de familie pe care o vedea ca pe o citadelă în care fiecare membru acţiona ca unul singur, ca un stup disciplinat. Aşa că ieşi din birou, încuind uşa cu cheia şi, în timp ce caraghiosul îşi schimba hainele, încredinţat că vechiul său coleg a consimţit, Constantin a mers alături, în încăperea telegrafistului, şi a chemat miliţia. Într-un sfert de ceas incidentul fu rezolvat şi micuţa gară din sânul miriştilor îşi regăsi liniştea. Acceleratul şi marfarul au trecut la ora stabilită fără nici o întârziere.

Această tradiţie, acest cult al familiei, al evitării a tot ceea ce ar putea aduce dezordine şi dezechilibru in „celula de bază a societăţii” i-au călăuzit permanent pe aceşti oameni aşezaţi şi prudenţi. În vremuri tulburi aceasta este calitatea de baza: prudenţa. Şi Constantin, şi ginerele său Augustin erau nişte oameni prudenţi.

Proză: Codrina BRAN: Dodi (3)

            Augustin era o personalitate recunoscută în micul orăşel de provincie care lui Dodi nu i se părea nici mare, nici mic, era locul lui dintotdeauna. Tatăl era centrul de autoritate şi acasă, directivele lui nu le comenta nimeni, nimeni nu le punea la îndoială. Mama, în schimb, era complementarul lui, executorul treburilor casnice, amortizorul asperităţilor, umanizarea, îndulcirea şi înveselirea relaţiilor din familie devenite complicate acum, la vremea adolescenţei celor doi fraţi. Adina era în plină criză de identitate, capricioasă, dificilă, încercându-şi limitele şi, bineînţeles, încercând şi limitele celor din jur, cărora le cam întindea nervii. Fiind preferata lui tata, acesta nu intervenea cu autoritatea lui obişnuită, lăsându-i un perimetru mai mare de mişcare, pe de o parte, iar pe de alta, considerând că este mai mult de competenţa mamei să descurce acele iţe complicate ale trecerii unei fetiţe la stadiul de adolescentă. Îndura cu răbdare uşile trântite, ţipetele necontrolate. Trebuie recunoscut că aceste manifestări în prezenţa tatălui erau mai suportabile, autoritatea lui punând totuşi ceva cuviinţă în ieşirile ei de mâţă istericoasă. Mama era aceea care comunica cu fiecare, rezolva problemele fiecăruia, ascultându-l cu atenţie. Era ceea ce astăzi s-ar numi un bun negociator. Nu degeaba în venele ei curgea sânge armenesc. Minionă, cochetă, cu un păr negru şi bogat, pieptănat după moda momentului în coc Connie Francis, era tandră şi cu umor. În sistemul autoritar impus de capul familiei ea venea cu o a doua opinie numai acolo, în dormitorul conjugal. Tot ea venise cu pianul, chilimurile şi porţelanurile. Tot ale ei erau mobila de sufragerie cu masa ovală pe picioare cu labe de leu, cu cele şase scaune surori pe aceleaşi fel de picioare, şi pianul. La pian încercase Adina să clămpănească în copilărie sub îndrumarea unei profesoare, dar abandonase, din lipsă de ureche muzicală. Toate acestea constituiau zestrea primită de la Dumbrăveni. Acolo era şef de gară bunicul şi a rămas până la pensionare. Din casa bătrânească venise Olivia cu zestrea şi cu firea ei împăciuitoare şi se aşezase la noua ei casă. Cei doi poli ai familiei îşi trăiau rolurile cu credinţă şi iubire, astfel copiii creşteau într-un mediu armonios. Sigur, timpul îşi face treaba lui, dizolvând treptat orice construcţie omenească și nu numai, dar oamenii sunt datori să reconstruiască lumea, fiecare când îi vine rândul, precum sămânţa scuturată an de an îşi urmează rostul ei. Îşi trăieşte prezentul având înscrisă în interiorul ei, fiecare, întregul program. Fiecare bob ştie ce are de făcut. Dacă omul a uitat programul sau se răzvrăteşte, o va plăti. El şi toţi din jurul lui.

            Bătrânii aveau şi un fiu, inginer la Cacica, dar văzut rar pe acasă. Rămăsese ram uscat, fără familie şi fără urmaşi. El era exemplul negativ de cum nu trebuie făcut în viaţă.

            Pe unchii din partea tatălui, copiii îi văzuseră o singură dată. Augustin nu se mândrea cu ei, ba chiar dimpotrivă. Nişte maramureşeni duri şi îndrăgostiţi de sticla de palincă. El singur făcuse şcoală, ceilalţi rămăseseră în humusul lor, humus care dăduse tot ce putea da, hrănind unicul vlăstar care depăşise aşteptările părinţilor. Băiatul urâţel şi îndesat, aşa, ca toţi bărbaţii familiei, dăduse semne că i-ar plăcea cartea. Straiţe burduşite cu de-ale gurii luară calea oraşului şi arar câţiva bănuţi. Îndesatul medicinist ştia care îi era condiţia: trebuia să fie foarte bun şi să câştige mereu bursa. Dacă şi-ar fi permis o mică relaxare din tensiunea studiului se putea întoarce definitiv acasă la firez şi la secure şi, evident, să abandoneze orice vis de evadare din lumea aceea de care voia cu orice preţ să scape. Strângea din dinţi: nici filme, nici fete. Pentru că fetele doreau cel puţin să fie duse la cofetărie, să primească cadouri şi pe care, Doamne fereşte, ar fi trebuit la nevoie să le ia în căsătorie. În lumea aceea, în care el venea de cel mai de jos, trebuia să fie atent cu toate cele. Cu hainele, să nu se rupă, cu mâncarea, să nu se termine înainte de vreme, cu propria-i sămânţă, să nu cadă unde nu trebuie. Nu-şi putea permite să-şi piardă capul într-o dragoste ca în filme sau ca în cărţile pe care le citeau fetele, visându-se eroinele acelor poveşti. El nu-şi pierdea vremea citind cărţi inutile. Nu avea timp pentru lucruri de prisos. Stătea în bibliotecă, se înmormânta în bibliotecă, pentru că nu avea bani să-şi cumpere propriile cărţi, cum ar fi fost nevoie. Le copia pe caiete ieftine, copia şi desenele pe care le colora apoi cu creioane şcolăreşti.

            Aspectul său de ţărănoi cu pantaloni groşi de dimie şi cu ghete butucănoase nu îl făceau un bărbat râvnit. Erau alţii, înalţi, frumoşi, pomădaţi, cu ceva lichidităţi prin buzunarele hainelor de stofă bună. Viaţa lor era mai interesantă, mai colorată. Aşa cum se zice astăzi, aceştia îşi trăiau viaţa în seri de dans, în nopţi de chef sau de amor cu tinere frumoase cu păr ondulat, rochii la modă şi desuuri de mătase. El trebuia să-şi amâne totul, toate dorinţele, trezindu-l la realitate asprimea veşmintelor, chipul butucănos, stângăcia purtărilor, lipsa banilor şi ameninţarea permanentă cu recăderea în lumea celor de acasă, săracă şi abrutizată. Această potecă strâmtă şi plină de pietroaie era singurul său drum. Şi nu era scurt. Drumul unui medicinist e foarte lung; când îţi spui că poţi lăsa frâiele mai slobode, atunci vine spre tine un nou hop, un nou examen pe care, dacă îl ratai, te puteai reîntoarce la… origini. Ori – ori. Cine ar fi putut găsi o cale de mijloc? Poate mai erau şi alţii ca el, dar nu avea timp şi nici curiozitatea să vadă. Nu-i trebuia nicio consolare. Timpul şi resursele erau necruţătoare şi, la urma urmelor, nici nu cunoştea o altfel de viaţă şi nici nu era curios să o afle din cărţi.

Încet – încet  viaţa lui se îmblânzise după ce ajunsese medic specialist în orăşelul de provincie. Nu râvnise mai sus şi bine făcuse. Curând ocupa un loc onorabil în ierarhia locului. Casa, soţia, copiii îl transformară pe fostul student strâmtorat şi bântuit de teama ratării în omul aşezat, cu o situaţie bună, de astăzi. Wartburgul  albastru venise să încununeze acest traseu onest şi tenace.       

(va urma)

Proză: Codrina BRAN: D O D I ( 2 )

          Augustin părăsi casa la fel ca în fiecare dimineaţă, cu mapa sub braţ, tăind aerul cu începutul de burtă care-i conferea o stabilitate în plus. Era la vremea în care se aşezase cu adevărat, în care se simţea stăpân pe situaţia lui profesională, stăpân pe familia lui, stăpân pe trupul său. Trecuse criza de vârstă şi se simţea acum într-un echilibru perfect. Toate erau aşa cum trebuia: familia, profesia, banii. Se simţea ca o corabie încărcată cu bunuri de valoare înaintând pe o mare liniştită şi previzibilă. Destinul lui se rotunjise întocmai ca şi făptura lui. Neliniştea ultimelor luni avea să ia  sfârşit. Hotărârea chirurgului era aceea că va tăia de la rădăcină răul în aşa fel încât fiul va abandona singur mica aiureală sentimentală fără importanţă.

          Renunţase la maşină pentru o vreme. O chiar vânduse rămânând pieton pentru câteva luni. Doctorul sigur pe sine, raţional, plin de voinţă şi încăpăţânare avea, surprinzător, colţul său de misticism şi de superstiţii bine ascuns privitorilor obişnuiţi, călcâiul său vulnerabil cunoscut doar de Olivia. Sigur în toate, conducător ferm al destinelor celor din jur, se temea să se întoarcă din drum, de pisica neagră şi de prevestirile nefaste ale ghicitoarelor. Ştiindu-şi slăbiciunea, la acestea nu apela decât foarte rar, în momente de mare răscruce. Ghicitoarea îi spusese că ar fi bine să vândă maşina şi să nu-şi cumpere o alta decât peste un an, întrucât îl pândea un ceas rău, ceas rău care odată depăşit avea să trăiască până la nouăzeci de ani. Se supusese fără crâcnire şi vânduse maşina.

          În schimb luase o hotărâre neînduplecată. Ştia în sfârşit cum să rupă gâtul pisicii care se încuibase în familia lor care funcţiona ca un ceas  nemţesc; micuţa pietricică strecurată în perfectul mecanism avea să fie aruncată fără să i se mai audă de nume. Şi totul fără să pară că ar fi intervenit cineva din afară. O va compromite în aşa fel încât fiul său va dori singur să o abandoneze, să pună între ei câteva sute de kilometri, el să devină apoi student, să intre într-o nouă ambianţă, într-un mediu universitar. Aşa îi torcea la ureche psihologul familiei, cel care de fapt nu frecventase vre-o universitate, dar ştia ea din înţelepciunea milenară că schimbând locul schimbi norocul. Se şi vedea Olivia cu o noră sau viitoare noră studentă la medicină sau o altă facultate serioasă, o fată de familie bună şi sigură, cu o zestre corespunzătoare şi mai presus de toate un dosar bun. Pentru că ce putea fi mai de viitor în acele vremuri decât să ai un dosar bun, o origine sănătoasă. Dosarul bun şi originea sănătoasă însemna că părinţii şi familia până la spiţa cunoscută au stat deoparte de mersul istoriei, că nu ai vre-o rudă condamnat politic sau fugit în occident. Aşa era pe atunci, comunismul îşi era suficient sieşi şi după ce făcuse o curăţenie minuţioasă acum se ferea de orice contaminare. O, era foarte simplu, ca la şcoala acelor vremuri. Tabla curată era împărţită în două printr-o linie ferma: elevi buni şi elevi răi. Aşa se ţineau orele de dirigenţie pe atunci. Viaţa însăşi părea o mare oră de dirigenţie.

          Erau anii „60.

  X     X     X

          Ceasul pântecelui.

          Oricât i se va răsuci în inimă pruncul smuls de chirurgul vieţii lor, ceasul pântecelui îşi reluase mersul ordonat legat la ordinea planetelor. Se simţea legată inexorabil de marile porunci şi orarii, strivită de ordinea supremă, de parcă i-ar fi comunicat: tu nu eşti a ta, eşti rotiţă din mecanismul nostru uriaş. Atunci înţelese că făptura ei se rupe în două : una era sufletul sfâşiat mortal, alta era trupul care funcţiona impecabil, serv supus poruncilor de sus. Îşi găsi totuşi curajul de a pune un pas în faţa altuia pe un drum care ducea spre viitor, pas nesigur cu genunchii moi şi inima răsucită ca frunza în toamnă. Neputincioasă să aleagă moartea. De parcă altcineva se mutase în ea, un altcineva nepăsător şi uscat, trăindu-i viaţa, purtând-o pe drumuri departe ca pe o prizonieră.

Proză: Codrina BRAN: DODI

     Aşa a fost în anul acela. Toată lumea îşi pierduse liniştea. Căposul muntean care păşise cu atenţie şi tenacitate prin viaţă cu paşii măsuraţi şi baierile traistei strânse, îşi dădu seama că de multă vreme nu mai bate cărările înguste şi pieptişe ale muntelui şi îşi permise să se relaxeze, să privească în jurul său mai cu atenţie şi să vadă oferta de femei. Fără să se mai gândească la consecinţe îşi permise să se îndrăgostească. Poate era de vină şi vârsta; se apropia de un prag critic şi, iată, nu-şi îngăduise nici un răsfăţ. Tânăra pentru care ajunsese la un pas de divorţ avea jumătate din vârsta lui şi semăna cu tinerele care se drăgosteau inconştient cu tinerii spilcuiţi de altadată, în timp ce ţărănuşul îşi refuza tot ce l-ar fi scos de pe linia sa precisă. Trupul lui rămăsese oarecum văduvit de mângâierile delicate ale suavelor blonde cărora le puteai citi prin pieliţa subţire toată încrengătura de vase fine şi pulsânde şi pe care le-ar fi strivit sub bărbăţia sa explozivă. Şi iată că acum i se oferea o astfel de piersică din pomul încărcat al vieţii chiar la vremea când ţi se pare că îţi cam fuge timpul printre degete.

          O tinereţe cuminte petrecută în studiu şi asceză, o căsnicie de aproape douăzeci de ani, iată datele suficiente pentru a face dintr-un bărbat trecut de patruzeci şi cinci să iasă din rând şi să se tăvălească prin iarba mătăsoasă şi bogată a şesului. Gata cu suişurile, cu renunţările, venise vremea voluptăţilor pe care şi le refuzase cândva. Ce ciudat, memoria frustrărilor nu se pierde, stă acolo ascunsă sub preşul numit cerebel, cortex sau encefal. Stă şi aşteaptă chiar şi o viaţă. Şi la un moment dat  izbucneşte într-o manifestare furibund-recuperatorie. Ar fi stat să analizeze dacă ar fi avut răgazul de stat, dar armata aceea vitală şi disciplinată din interiorul său rupsese zăgazurile şi năpădea din toate părţile  anulându-i cumpătarea, calculele, prudenţa şi dreapta măsură. Fiara cu pilozitate excesivă, masculinul irepresibil se pusese în mişcare şi părea că nimeni şi nimic nu o va mai putea readuce într-un perimetru controlat.

          Olivia făcu câteva vizite la Dumbrăveni pentru sfat de taină cu mama. Se închiseseră în dormitor o după-amiază întreagă, unde femeia mai tânără îşi descărcă inima în faţa mamei la ceasul de răscruce al vieţii ei. Ştiuse oarecum de la început că un astfel de moment avea să vină, învăţătură primită de acasă odată cu chilimurile şi pianul. Înţelepciunea bătrânelor din neam nu se pierdea, ci se aduna bob cu bob într-un sipet care avea să fie dat cu grijă tinerei femei care pleca la casa ei, sau oricum era ţinut la îndemână. Erau leacuri şi soluţii pentru orice eveniment. Acolo venise  Olivia să se adape. Femeile din familie aveau un benefic amestec de feminitate, umor şi cochetărie sub care se ascundeau profunzimile unei naţii cu rădăcini adânci care păreau că se adapă de la însuşi izvorul primordial. Femeile bătrâne ştiau totul despre viaţă şi chiar despre moarte. O femeie bătrână valora greutatea ei în aur; îşi extrăgeau înţelepciunea, aceste femei, din chiar filonul central, prin nişte sonde speciale. Era ceva misterios în etnia aceea care, răsădită aiurea, nu pierduse legătura cu inima pământului. Plecaţi demult în bejenie, luaseră totul cu ei, chiar şi piatra filosofală. Treptat au fost asimilaţi, dar o asimilare ciudată în care ei, factorul asimilat care trebuia să-şi piardă identitatea, venise ca o esenţă tare, concentrată, care nu se dilua, ci determina schimbări în alţii. Erau ca un catalizator.

          Olivia asculta. Asculta şi cuvintele, şi tăcerile. Cele două femei îşi petrecură ore bune la sfatul de taină, după care musafira plecă la o oră a după-amiezii din casa părintească dăruită cu dulceaţă de trandafiri, cu sufletul mai uşor şi cu nepreţuitele sfaturi materne.

          O soţie are un atu imbatabil: ea a organizat universul familiei, ea a născut copiii, ea a dat identitate bărbatului. O femeie deşteaptă nu renunţă la acest atu al ei, pe care trebuie să-l păstreze cu calm şi răbdare. Nebunia dragostei care l-a prins pe bărbat trebuie lăsată să se consume pentru că de obicei  incendiul devorează concomitent înseşi sentimentele, astfel că cei doi amanţi, după un timp, devin cenuşă, sau, mai bine zis, se scoală din cenuşă şi îşi caută reperele. Îşi caută instinctiv nordul, centrul de greutate. E greu să pui pe foc totul, întreaga ta avere, să poţi trăi apoi pe stâncă goală şi cu sentimentul ratării. Cât de mare trebuie să fie acea dragoste, sau cât de valoros acel om pentru care eşti gata să sacrifice totul, pentru ca să poţi lua totul de la zero? Nu, niciodată nu poţi lua totul de la zero. Punctul zero a fost depăşit demult, la vremea când încă nu aveai conştiinţa timpului şi acolo nu mai poţi reveni niciodată, curgerea timpului nu are decât un singur sens.

          În timpul mersului cu trenul, la reîntoarcerea acasă, privea tarlalele verzi alergând în evantai şi se gândea că la vremea secerişului totul va fi treierat, că anotimpurile duc şi aduc cu ele schimbări chiar şi în sufletul omenesc, că ceea ce trăieşti în primăvară s-ar putea să uiţi în toamnă. Pare că sufletul este o vietate cu trăiri distincte, cu aşteptări, reaşezări. Acolo în interior timpul se măsoară după un alt ceasornic, nevăzut, probabil mai adevărat şi care împărţea viaţa cu alte unităţi de măsură. Avea senzaţia că acest timp se mişcă în fiinţa ei întocmai ca şi feţii ei când se răsuceau sau se dădeau peste cap în pântecele ei devenit mare interioară.

          Acest timp interior care ascultă de porunci tainice îl rostogolea pe Augustin prin ierburile moi şi mătăsoase care aveau să devină tarla pârjolită în toamnă. Ea trebuia să aştepte ca totul să se coacă, să se consume şi el să revină firesc de unde plecase, cu aceeaşi răbdare cu care aşteptase maturarea feţilor. La urma urmelor era şi asta o sarcină… Da, aşa spusese şi mama, că nouă luni nu este un termen întâmplător, că înseamnă un ciclu nu numai pentru oul care devine om, iar mediul în care se răsucesc, se tăvălesc, la început lichid vital, se transformă după termen în otravă distrugătoare.  

(fragment)