Proză: Lucian POP: Poveste

Oamenii unui sat harnic şi la locul lui, au fost contaminaţi de microbul orgoliului exacerbat. Strigau pe toate drumurile că ei sunt cei mai deştepţi, autentici şi verticali oameni din lumea întreagă. Satul contaminat avea domnitor, iar ca vecini, pe un sat cu un sultan ce purta turban şi pe un alt sat, cu rege. Regele avea pe cap o coroană. Mai rapid în gândire, sultanul veni umil în satul contaminat şi îşi scotea admirativ turbanul către fiecare cetăţean întâlnit în cale. În faţa domnitorului, sultanul căzu în genunchi şi îşi acoperi ochii cu palmele. Să nu-l orbească, îşi explică el apoi gestul, deşteptăciunea ce o emana domnitorul, alături de întregul lui sat.

Unde-i multă deşteptăciune, acolo este şi multă organizare. Unde-i multă organizare acolo este şi miere de albine. Daţi-ne şi nouă!!!

Văzând satul şi domnitorul ce admiraţi sunt pentru deşteptăciunea lor, îi dădură miere de albine, cât putea duce într-o mână.

Regele cu coroană se întristă, auzind că pierduse startul. Merse la târg. Acolo, îi zise unui negustor venit din satul lovit de microb:

– Se vede după privirea ta, că tu eşti cel mai deştept om din lume. Numai pentru borcănelul de miere, sultanul l-a declarat pe domnitorul vostru, cel mai deştept!

Negustorul se întoarse acasă, îl ciomăgi pe domnitor şi se investi pe sine în acesată funcţie supremă. Domnitorul ciomăgit fugi la sultan, sultanul îl linişti că el este cel mai deştept, autentic şi vertical om din lume, şi-i dădu un pielar de-al lui să-i ieie negustorului jilţul. Negustorul, fugi la rege. Regele îi dădu negustorului doi guleşi cu care îl alungă pe domnitor şi pe pielarul sultanului. Profund jignit, sultanul îşi trimise fârtaţii şi finii, în satul deştepţilor. Acelaşi lucru îl făcu şi regele. Se bătură cele două cete în voia lor, chiar în faţa bufetului comunal. Odată, dimineaţa, cum ajunseră, imediat după ce băură câte o cafea şi una mică. Atunci se bătură pentru domnitor şi negustor. Apoi încă odată, pe la amiază, după ce-şi mâncară sendviciurile, pentru a şti cine câştigase de dimineaţă. Norocul deştepţilor, iarna veni exact în seara acelei zile şi-i trimise pe voluntari degrabă acasă.

Acuma, în plină iarnă, ce proclamaţie ultrasecretă, numai de uz intern, sătesc, adoptară deştepţii?

– Suntem cei mai deştepţi, verticali şi autentici oameni, dar în faţa străinilor, ne vom da proşti, cu P mare.

Veni primăvara şi sultanul cu regele, ca doi vechi şi încercaţi prieteni, o luară către satul deştepţilor. Fiecare avea în spate câte o desagă cu turtă dulce, să le împartă prin tot satul. Dar nici sătenii, nici cei doi domnitori nu-i recunoscură. Că unul este sultan cu turban. Că celălalt este rege. Un rege clar, cu coroană indubitabilă pe cap. Stăteau în faţa lor, cu gurile deschise şi ochii în gol.

– Poate că i-o fi lovit vreo altă boală, hai să ne retragem până nu-i târziu! şi ieşiră din satul acela într-un galop de jurai că sunt pe cai!

De frică să nu ajungă şi cetăţenii lor cu gurile căscate şi ochii ficşi, repede, repede, toate satele din jur îi desemnară pe sultan şi pe rege să înconjoare satul bântuit de noua contaminare, cu un gard înalt. Când îi văzură pe sultan şi pe rege, cum vin către satul lor, fiecare dintre ei cu un braţ mare de scânduri, deştepţii îi liniştiră că numai s-au prefăcut proşti, cum nu le plăcură deloc spectacolul dat de cele două găşti în faţa bufetului comunal.

– Vă implorăm, nu ne izolaţi!

– Deci, nu sunteţi proşti?!

– Nu suntem.

– Dar ce sunteţi?

– Cei mai echilibraţi, autentici şi verticali oameni din lume!

– Voi minţiţi.

– Jurăm, suntem cei mai modeşti oameni din lume. Puteţi aborda cu noi orice subiect, fără frica de-a vă simţi inferiori, ori dispreţuiţi, că nu faceţi parte din cercul exclusivist al superdotaţilor.

– Hm… căzură pe gânduri sultanul cu regele. Nu facem gardul, cu o singură condiţie. Dacă ne vindeţi pe nimic toate pământurile voastre, animalele, căruţele, plugurile.Şi aşa făcură bieţii deştepţi. Îşi vândură animalele, pământurile, căruţele. Deşi lucrau acuma pe fostele lor proprietăţi ca zilieri, erau fericiţi că nici un gard nu le opreşte privirea şi paşii, chiar dacă n-aveau nici ce privi, şi nici unde să meargă.

Odată, într-o seară, cum stăteau la masa bufetului comunal, unul zise într-un sfârşit:

– Măi oameni buni, eu m-am uitat cu toată atenţia în ochii celor din alte sate, şi ştiţi ce-am văzut?… Că au şi ei în ochii lor, aceeaşi scânteie de deşteptăciune ca şi noi!

– Nu se poate!

– Ba se poate!

– Tăceţi! Măcar atâta lucru să ne mai rămână, dacă nu mai avem nimic: Deşteptăciunea!