Proză: Codrina BRAN: DODI (4)

            La malul râului, undeva departe, era o peninsulă ascunsă de sălcii înşirate la marginea golfului unde apa lenevea cu peşti adormiţi în adâncuri şi pete de soare pe deasupra. Dodi îşi întinse haina pe iarbă şi studia atent adâncimea  apei. Îi auzi paşii de departe, încălţaţi în balerinii care îi făceau  un mers de pisică, abia atingând pământul. Peninsula devenise refugiul lor din oraşul cu prea multe reguli, cu prea mulţi ochi, cu prea multe păreri. Şi apoi salcia bătrână crescută în unghi drept peste apă folosea cu succes de refugiu în timpul ploii. Stăteau atunci pe trunchi cu picioarele atârnând deasupra apei urmărind cerculeţele ce se formau în apă, dese şi mărunte sau rare şi mari. Arar câte un peşte trezit din vis plescăia rătăcit.

            Balerinii se opriră în vârful pantofilor lui şi cele două trupuri se alipiră perfect ca acele trunchiuri crescute îngemănat încât nu ştiai dacă sunt două sau numai unul, coborând – îngenunchind în iarba crudă ca pe un altar, slujitori şi slujiţi, sacerdoţi şi ofrandă într-o ardere fără cuvinte. Minune nouă, rămânând la sfârşit uimiţi că totuşi sunt doi şi nu unul, singuri sub cerul ce se desfăşura larg, generos, încăpător peste oraşul  rămas undeva departe, peste râul ce se lăfăia în meandre printre sălcii. Doar seva ierburilor strivite trecuse prin epiderma lor şi miroseau acum a laptele cucului şi a tăcere verde.

            Încă nu veniseră cuvintele. Codoaşele bătrâne stăteau la distanţă, răbdătoare, ştiind sigur că ospăţul va fi pe măsură. Veniră purtate de guri şoptitoare, ironice, şuierătoare, şantajând, terfelind, lucrând cu sârg. Veniră apoi cu tunetul. Ori-ori! Veniră din înălţimile lui „pater familias”. Grozăvie! Fată de condamnat politic. Asta le lipsea! Şi ea, viperuşca tăcuse şi se infiltrase în casa lor. În casa lor de oameni oneşti (se terminase povestea adulterină) şi el, el tatăl care parcursese greul drum până la situaţia actuală, cu muncă, cu renunţări şi strângeri din dinţi, să-şi vadă ameninţat postul, să-şi vadă copiii nişte rataţi. Da, venise la el un lucrător discret şi-i şoptise mărunt, cu bune intenţii, doar era doctorul familiei şi al instituţiei  cu nume rostit cu glas scăzut, îi şoptise cu bunăvoinţă despre toate consecinţele ce se puteau ivi. Ratare. Cuvântul căzu ca o barieră, ca o ghilotină într-o lume mică – mică controlată la sânge din care nu aveai unde fugi. Unde să fugă? Pe un şantier? Locul rataţilor, al marginalilor fără viitor şi al celor cu un trecut dubios, unde se trăia în barăci, se muncea şaisprezece ore pe zi muncă fizică. Adio studii, adio oraş, adio orice aspiraţii.

            Aşa începu vânătoarea. Propagată din societate în familie, în cercuri concentrice. Căposul muntean îşi simţi citadela ameninţată, uită cu totul propria-i rătăcire şi se întoarse la îndârjirea aceea care-l caracterizase şi-l ajutase să urce. Şi cum se ferise cu grijă să intre în încurcături convins că cine îşi vede de treabă şi e prudent poate traversa prin orice vremi. Şi iată de unde sărise pericolul! Fiul e gata să ruineze tot ce construise el.

            – Vă despărţiţi deîndată! N-ai să nenoroceşti tu întreaga familie !

            – Da, tata are dreptate!

            Negociatorul îl trăda. Ea care fusese aliata lui dintotdeauna…

            – Ştiai ?

            Capul cu părul des şi negru tuns periuţă tăcea. Era părul strămoşilor mamei. Mama fusese alături de el mereu. Ei doi aveau micile lor complicităţi pentru că ei doi semănau. Nu putu rosti nici un cuvânt. Ar fi vorbit despre ierburile cu seve, dar asta nu putea fi pus în cuvinte. Brusc îşi dădu seama că se afla în faţa unui tribunal, că se cerea din partea lui maturitate, responsabilitate. Nu ştia cum să se revolte.

            – Tata… Nu fu în stare să continue, negociatoarea era lângă el, ea trebuia să ştie tot ce era în sufletul lui. Ea trebuia să simtă chestia aceea cu sevele, locul acela secret cu apa somnoroasă din golf. Numai ea putea înţelege. Dar ea tăcea. Îl trădase.

            – Explică-mi !

            Munteanul tenace stătea faţă în faţă cu bărbatul acesta tânăr care nu înţelegea multe lucruri care de fapt nu se discutaseră în casă. Cât se bucurase că ei, familia lor şi cei apropiaţi lor se strecuraseră prin istorie. Dar, iată, copiii crescuseră, venise dragostea, şi din atâtea posibile partenere zarurile se opriseră unde nu trebuia.

            – Sunt sigur că este o poveste, aşa, uşurică, că îţi va trece, vei pleca la facultate, vei cunoaşte atâtea fete… E ridicol să te opreşti la prima fetişcană întâlnită.

O privire piezişă a fiului îl făcu pe tată să mai nuanţeze.

            – Uite, familia noastră nu a avut probleme niciodată. Ne-am văzut de treabă. Mă rog… Am studiat mult, mi-a fost greu, nici nu m-am gândit la vreo relaţie definitivă. Aveam de terminat studiile. Bătrânii erau săraci, iar eu eram nevoit să fiu disciplinat. Numai aşa poţi răzbate în viaţă.

            – Da, da, ştiu tată, voi studia.

            – Nu ştii totul. Legătura cu această fată ne poate aduce numai nenorocire. Tatăl ei este condamnat politic.

            – Dar ce vină are ea?

            – Ea nu are vină, dar toţi care vor avea legătură cu ea vor fi compromişi. Te-ai gândit de ce fuge din şcoală în şcoală? Pentru că atunci când se află cine este, urmează exmatricularea . Este o fugară.

            Simţea sevele mai proaspete în trupul lui şi dorinţa de a o proteja. Erau în anii şaizeci…

            – Ştii consecinţele? Îi nenoroceşti viitorul Adinei, voi pierde postul de director.

            – Dar este nedrept!

            – Fiule, acestea sunt vremurile, iar noi trebuie să fim cu băgare de seamă. Nu poţi sacrifica atâţia oameni în jurul tău. Iubirile astea de tinereţe vin şi trec. Vei uita.

            Simţea copacii siamezi despărţiţi de o lamă rece. Lama rece trecea prin mijlocul fiinţei lor. Cât de aproape este iubirea de moarte şi ce mică devenise lumea… Unde se putea fugi? Familia, oraşul, regiunea, frontierele. Cercuri concentrice. Plase – reţele de iepuri. Cum se transformase lumea lui simplă şi clară! În spatele autorităţii tatălui se ridica autoritatea aceea cenuşie, ameninţătoare. O lume absurdă, dură, fără milă.

            – Trebuie să ai voinţă!

            Această voinţă nu avea nimic în comun cu întrecerile lor sportive, ale băieţilor. O altfel de voinţă. Voinţa de a-ţi zdrobi inima! De fapt nu se întâmplase nici un cutremur în lumea aceea aşezată deja şi care ascundea sub preş, cu grijă, „mărunţişurile”. Iubirea nu era o valoare pe care să o respecte ceilalţi. Şenilele călcau  în linişte  mlădiţe noi şi ierburi proaspete.

            Augustin era dur. Firea lui de muntean colţuros şi brutal nu era deprins cu folosirea abilităţilor şi a nuanţelor. Se înfruptase din deliciile iubirii, dar refuza altora acelaşi lucru. Se infiltrase în familia lor această pisică de pripas fără casă şi fără căpătâi. Se vedea că îi cădea bine acoperişul casei lor şi voia să prindă rădăcini. Nervozitatea lui Augustin creştea pe măsură ce timpul trecea şi dacă ar fi fost după el ar fi luat-o de ceafă şi ar fi aruncat-o în stradă deîndată, în timp ce Olivia o pripăşise după dictonul: dai mâna cu dracul până ce treci puntea. Olivia, negociatorul, ştia să se descurce printre bulboane şi capcane. Cu drăgălăşenie şi umor şi  bineînţeles cu duplicităţile inerente. Iubirile acestea premature… Nu-i poţi contrazice din prima, trebuia să le adormi nervozităţile, să le cânţi în strună, ca apoi, pe neobservate, să-i conduci acolo unde trebuie. Trebuia să fii tolerant şi înţelegător, iar la momentul potrivit să strecori picătura de otravă care să coloreze ca de la sine în nuanţe moarte totul, dar oferindu-te deîndată avocat al apărării, astfel că îi puneai de bunăvoie sufletul în palmă. Pe care, în mod sigur, îl imortaliza în formol. Mama folosea când zahărul, când înlocuitorul său fără să ştii. Dodi învăţa asta cu uimire. Era aliata lui sau a celui cu care împărţea patul?

            Cei doi tineri aveau nevoie de ajutorul adulţilor. Iubirea lor avea nevoie de ocrotitori. Aşa era în anii aceia. Tinerii singuri prin forţa lor nu puteau face nimic pentru că  lumea era a bătrânilor, gerontocraţia. Acea lume bătrânicioasă cu mentalităţi medievale, cu făţărnicii şi oportunisme trebuia să se reproducă întocmai şi făcea totul pentru a-şi atinge scopul.

Published in: on 22 Februarie 2012 at 10:49 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/02/22/proza-codrina-bran-dodi-4/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: