Proză: Lucian POP: Dimineaţă bătută în cuie

O dimineaţă cu lumina indiferentă. Directorul, stă în fereastra larg deschisă, aşteptând să treacă un muncitor pe sub el, ca să-l admonesteze că nu se mişcă destul de repede. După trei zile, secretara se nedumereşte:

– Nu stă prea mult în fereastră, directorul nostru?

Secretara vorbeşte cu şoferul directorului. De trei, patru zile, şoferul nu l-a dus de la fabrică acasă, dar nici nu l-a adus de acasă la fabrică. Nici secretara nici şoferul, nu îndrăznesc să-l întrebe:

– Nu doriţi să mergeţi acasă?

Iar acasă, soţia directorului, este prea obişnuită cu aşteptarea lui, ca să ştie face şi altceva. Toţi muncitorii din secţia1, îl văd pe director în fereastra larg deschisă. Nu-ţi pică bine să te tragă directorul de urechi:

– Cum te mişti, mă, ca melcul?!

Muncitorii, deşi au un drum mai lung de făcut până la secţia 2, ocolesc curtea. Singura animaţie prin curte o face câinele Nădejde. Mascota fabricii. Un câine alb, cu cercel în ureche. Din când în când, Nădejde, îşi ridică ochii la fereastra deschisă a directorului şi când îl vede, dă măgulit din coadă. Tot timpul, directorul nu-şi dezlipeşte privirea visătoare de pe el.

Eu sunt îndrăgostit. De o colegă nouă, brunetă, ce urcă la etajul 1. Probabil la financiar. Ce înseamnă să fii îndrăgostit, până în treizeci de ani? Cu toată sinceritatea. Să fii în aceeaşi noapte şi în acelaşi pat cu ea. Dar noaptea nu mai vine. Ca la Pol, soarele este săltat pe boltă, după ceas este ora 10, dar pot să fie zile, nu ore, au trecut zece zile şi uite ce drum scurt a făcut soarele. Când vine noaptea?

Şeful are o şurubelniţă în mână. Simi, i-a dat o brichetă defectă. Există un oxigen al muncii, al dresului, simţi că te sufoci, că te zbaţi ca peştele pe uscat, dacă nu meştereşti ceva. Cu gura căscată, şeful îşi fixează ochii pe bricheta salvatoare. Şurubelniţa ce o ţine în mână, este prea mare pentru o piuliţă atât de mică. Nu-i nimic. Are o trusă întreagă de şurubelniţe, chiar şi pentru piuliţele cele mai mici. Şeful face corp comun cu bricheta. Eu intru în chilia lui. Biroul pe care şeful şi-a pus trusa de şurubelniţe, se găseşte în faţa geamului deschis. Deschis, pentru că este vară, cum deschis este şi cel de deasupra, în care directorul se mumifică sub acţiunea benefică a luminii solare.

Suntem o fabrică din Europa de Est, clădirile ministeriale din Bucureşti au doar aer condiţionat. În afară de miniştri, cu toţii din clădirile acelea se plâng că din cauza aerului condiţionat, îi doare capul şi toate oasele, ca de reumatism.

– Domnule Pâncotă, îi zic şefului, mă duc până la financiar, vreau un împrumut de la bancă, doamna Tuţa e la curent cu condiţiile.

– Du-te, îmi zice, cu ochii pe sertarul tras al biroului, în care trebuie să fie lupa. Nu o vede din primul moment. Înaintea începerii unei activităţi salvatoare, îşi aşează sculele la îndemână. Unde sărăcie e lupa? Nu o pune în acelaşi loc.

– Du-teşi vorbeşte cu Tuţa, ea ştie. Ce împrumut?

– Îmi trebuie o canapea nouă, dorm în cea veche, ca într-un sicriu, domnule Pâncotă.

– Du-teşi vorbeşte cu Tuţa, ea ştie. Şi a mea s-a adâncit, de-abia ies din canapea, ca dintr-un butoi. Du-te şi vorbeşte cu Tuţa, ea ştie. Mă interesează preţurile, îmi cumpăr şi eu o canapea nouă.

– Bine, mă duc.

Şeful dă mulţumit din cap, şi-a găsit lupa într-un colţ al sertarului, sub o coală ministerială albă, nescrisă. Tocmai întoarce coala pe partea cealaltă să vadă dacă acolo, este scris ceva pe ea, când, prin faţa geamului deschis, cade directorul de la geamul de deasupra. Şeful, cu ochii curioşi pe faţa cealaltă a colii ministeriale, sub care se ascunse hoaţa de lupă, nu-l vede pe director căzând.

– Du-te la Tuţa, mă interesează şi pe mine o canapea nouă, ajung să ies cu scara din cea veche. Du-te acuma.

Mă duc la doamna Tuţa, în capul meu cu bruneta, cu noaptea, cu patul nou, dublu, pentru tehnici noi, neconvenţionale.

Bruneta mea nu este în biroul doamnei Tuţa.

– Pardon doamnă Tuţa, zic, am greşit.

Iau la mână toate uşile birourilor de sus, unde este bruneta mea?! Vine la rând uşa secretariatului. Biroul gol. Secretara nicăieri.

Deschid, în disperare de cauză, uşa directorului. Răsuflu uşurat. Bruneta pentru care i-au împrumutul de la bancă, este în picioare, în mijlocul biroului cu pereţii albaştri ai directorului. Iar pe pereţii albaştri, nuferi albi şi trestie aurie. Bruneta ţine nişte hârtii în mână.

– Nu ştiţi unde este secretara? Unde este directorul?

– Pe aici pe undeva trebuie să fie.

– Mi-ar face o mare plăcere să vă invit după program la un suc. Dar dacă doriţi o bere, schimbăm locaţia, mergem la cea mai şic grădină. Boema. Seara, muzica lui Pilu diskjocheul.

– Domnule, râde ea zgomotos, nu mă duci prea departe?! Imediat se face noapte şi nu ştim cum ne cheamă.

Facem cunoştinţă. Ea se duce la geamul deschis şi se uită în jos. Ţipă. Vin lângă ea. Mă lipesc de ea. De emoţie, de groaza scenei văzute pe asfaltul curţii, o cuprind cu mâna pe după umeri, o strâng inconştient, pierdut, ca într-un cleşte, instinctiv. Intră secretara. Aţă şi secretara lângă noi, la fereastră. Alt ţipăt. Intră şoferul. Când îl vede pe director lipit de asfaltul curţii, strigă:

– Nu-l putem lăsa aşa.

Iese cu secretara. Noi doi rămânem în geam. Trebuie să o impresionez pe brunetă. Zic:

– Un om aşa devotat. Extraordinar.

O strâng şi mai tare, cutremurat de destinul lui tragic.

Ea se scutură iritată de mâna mea, turnată beton pe umerii şi spatele ei.

Mă repliez.

– Îmi pare rău, oftez, m-a dat peste cap imaginea asta, nu mai mergem la Boema, mergem la Recaş, acolo n-au muzică. Dumnezeu să-l odihnească.

– Dumnezeu să-l odihnească.

Dar bruneta, hotărăşte în şoaptă, să nu o audă cel de jos:

– Mergem totuşi la Boema. I-ar fi plăcut şi lui, nu era aşa bătrân.

Uşa cea mare a secţiei 1 se deschise larg, dar muncitorii nu îndrăzneau să iasă în curtea pustie. Lângă directorul căzut, şoferul dădea neconvins din cap. Strigă spre mine şi brunetă:

– Nu cred, nu cred una ca asta!

Câinele Nădejde, îl mirosi scurt pe director şi scoase un auuuu prelung. El îl credea.

 

Ilustrații: reproduceri după picturi de Juan Bottero

Published in: on 20 Februarie 2012 at 12:39 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/02/20/proza-lucian-pop-dimineata-batuta-in-cuie/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: