Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (3)

(urmare)

Am ajuns în Mănăştur când se lăsa cortina întunericului, un întuneric tolerant, care se lăsa bucuros străpuns de luminile becurilor şi de reclamele magazinelor.
Cafeneaua Luiza este amplasată la marginea piațetei Karoli, piațetă înconjurată pe toate cele patru laturi de patru blocuri identice, care gherlenilor, prin mărime, li s-ar părea niște trasatlantice față de blocurile lor necrescute, anemice. Dau pe terasa cu lampadare roșii și verzi, peste Dorel Economistul. Avea niște dungi negre trase pe față. Dungile negre ale dezamăgirii.
Ce-mi spune Dorel?
Pe la amiază, în lumina albă, intensă, ca ecranul unui cinematograf, când se aprinde proiectorul, și mai trec două trei secunde până se derulează filmul, administratorul, cu prețioasa lui geantă burdușită cu milioanele locatarilor, își făcu apariția în fața blocului. Se auziră de la majoritatea ferestrelor deschise, strigăte ascuțite de-o bucurie explozivă.
În momentul în care apăruse administratorul, Dorel stătea singur pe terasa pustie a cafenelei Luisa, sub o umbrelă roșie, super-mare, ce putea adăposti sub umbra ei zece clienți, lejer. De acolo avea o priveliște panoramică a fațadei marelui bloc în care își ducea și el veacul, un hectar de ferestre întinse pe zece șiruri lungi. În cinci minute, administratorul a fost înconjurat de toată suflarea umană care se găsea la ora aceea albă în bloc. Un sfert, capi de familie, restul femeii și pensionari. I s-a smuls geanta din brațe, apoi administratorul, fără nici o interogație, a fost pălmuit, scuipat și dus cu picioare în fund până la graniță, la gărdulețul ce despărțea spațiul verde al blocului lor de spațiul verde al blocului ce ocupa cealaltă latură a piațetei.
Pe lângă dungile negre, fața lui Dorel se înăspri, ca o mască africană, neîndurătoare. Dorel se lansă într-un discurs public coleric, pe jumătate incooerent. Am extras din el ideeile principale.
„- Oamenii ăștia (locatarii) merită să fie înghițiți de marele coșmar ce se plimbă plin de sine prin cartier, coșmar care, în plimbarea lui leneșă, îl înghite din pură întâmplare pe unul și pe altul, un procent neglijabil din populația cartierului. Coșmarul este constituit dintr-un fel de antimaterie. Din lipsa, din absența banilor. Nu mai ai bani să-ți plătești cheltuielile de bloc și ești aruncat în stradă”.
Ce-a mai enunțat Dorel?
„- Nu numai locatarii blocului meu sunt niște haini fără inimă, deie Domnul să se blocheze străzile cu stive de mobilă, televizoare, frigidere, mașini de spălat, scoase din toate blocurile, nici de sămânță să nu rămână măcar un apartament mobilat complet. Să arate cartierul ca după bomba cu neutroni! La cât de execrabil s-au comportat cu umanistul administrator, asta le doresc! Evacuarea la toți!”
Răsuflat, ușurat, Dorel mă întrebă generos:
– Ce bei?
Cunoșteam la mine în Mărăști un tip discret, maestru în deschiderea seifurilor. Chiar în noaptea aceea, am intrat cu el în biroul de la parterul blocului al asociației de locatari și le-am luat din seiful antic toți banii găsiți. Bani care n-apucară să vadă la față Gherla, cum au fost duși acolo închiși în geanta neagră și tot așa au fost aduși înapoi.
… Știu din propria experiență. Am avut o tentativă de-a zbura de pe vârful unui deal cu parapanta. Ca să te desprinzi de pământ, trebuie să alergi pe pantă în jos, câțiva pași, nu mulți, patru, cinci, dar ce pași, apăsați, brutal de hotărâți, cu dinții strânși, să nu urli când îi vezi, să-i ignori complect pe șerpii spaimei, ce se înalță din hăul de sub tine până în dreptul ochilor tăi. Paradoxal, sunt niște șerpi surâzători ce par a-ți spune:
– Ai grijă, o singură greșeală, un mic dezechilibru, și ai sfeclit-o!

SFÂRȘIT

Anunțuri
Published in: on 10 Februarie 2013 at 12:26 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (2)

(urmare)

Profesorul avusese nevastă, dar aceasta îl lăsase la începutul carierei lui de programator. Aşa se autointitula. Programator. Avea formulele lui, care se aplicau numai loteriei Polonia Multi. Într-adevăr, recunoaşte, îi pierduse nevestei apartamentul la joc, dar asta a fost la început, când încă era în faza de bâjbâială, schemele scăpătau.
Om ingenios. Stătea cu chirie în garsonieră. Când se îngroşa gluma, se muta. Avea la uşa de la intrare un lacăt mare, dar uşa se deschidea cu cheia de la zar. Lacătul era pus numai de formă, să-i descurajezepe pe cei ce veneau cu capsa pusă că-i nenorocise cu schemele de joc.
Cum pe planeta asta n-ar exista o altă preocupare a omenirii decât strategiile de-a aduce la faliment loteria Polonia Multi, n-am închis ochii toată noaptea, în auz cu lungi caravane de cifre. Șiruri de cămile ce călătoreau prin deşert pe trasee întocmite cu grijă, măcar una din aceste caravane să dea peste o oază…
Către dimineaţă, hipnotizat de diabolicul profesor, lunecam încet, încet, către marea decizie de a-mi vinde apartamentul şi a-i pune profesorului în palmă toţi banii de pe el. Dar mă străfulgeră următoarea imagine: sunt oameni slabi care iau stereoizi pentru creşterea muşchilor. Exact aşa m-am văzut şi eu în faţa unei grămezi, a unei căpiţe de bani, un individ ce îmbracă peste muşchii lui alţi muşchi, caricaturali, monstruos de mari. Brrr!
În timp ce în fereastra camerei se turna ca într-un acvariu lumina gelatinoasă a dimineţii, se auzi soneria. La ora aceea, la care nici navetiştii nu s-au trezit! Venise administratorul. Cu o geantă neagră pe care o ţinea grijuliu în braţe. Îl însoţea o femeie cu priviri negre, bosumflate, cum în jurul ei s-ar juca un şarpe de aur, care, orice ai face, nu-l poţi prinde, se strecoară pe lângă tine, lăsându-te cu buzele umflate.
Sunt mai înalt decât profesorul cu un cap. Din spatele lui, vertical, ţeapăn, i-am spus administratorului pe un ton ce nu lăsa loc de dialog:
– Domnule administrator, avem de discutat o chestiune gravă. Coborâm în linişte la băncuţa din faţa blocului. Ai înţeles?
Dădu resemnat din cap. Înţelese.
– Domnule profesor, fii amabil şi ţine-i companie doamnei până ne întoarcem.
Doamna bosumflată intră, la îndemnul cald, ocrotitor, al profesorului, în garsonieră.
Ieşim cu profesorul din cutia de chibrituri în dimineaţa lăptoasă. Dincolo de gară se înşirau câteva fabrici. De doi ani încoace, fabricile țării, ca și cum ar fi ajuns într-o toamnă de-a lor, o toamnă a fabricilor, o toamnă industrială, ca nişte fructe neculese, fabricile se stricară, nu mai erau bune de mâncat, te otrăveau dacă muşcai din ele. Mirosea a clor, a sulf şi, la o observaţie mai atentă, luat la bani mărunţi, laptele ceţos al dimineţii avea vagi nuanţe de galben. Suntem în anul de graţie nouăzeci şi trei, trecuse un an de la senina constatare a primului nostru prim-mininstru de după revoluţie, că industria noastră este un morman de fiare vechi. Peste nenumăratele linii de cale ferată, ceaţa artificială produsă de fabricile din apropiere, odată cu întărirea luminii dimineţii, devenise verzuie.
Ne-am aşezat pe banca rece.
Când profesorul îi deschise uşa garsonierei, administratorul, cu geanta încleştată în braţe, avea ochii plini de luminiţele unui New York microscopic, pe timp de noapte, ochi feerici de-atâtea luminiţe, iar deodată, aşezat pe bancă, în ochii lui nu găseai decât cenuşa indiferenţei. Eram poliţistul trimis după el. M-am pomenit întrebându-l cu respect:
– Pentru locatari vrei să câştigi la Polonia Multi?
Administratorul oftă adânc.
– Jumi-juma. Mă duceam la schema cu zece variante. Le izolam blocul pe gratis. Pardon, numai pe avansul dat de două milioane. Din şaizeci, câte trebuiau date de apartament.
– Am înţeles. Şi cu cealaltă jumătate din câștig?
– Ţine de viaţa mea personală. Nu merit? O căsuţă la ţară.
Cât pe ce să-l întreb:
– Cu doamna bosumflată? dar m-am ridicat de pe bancă, şi i-am urat succes.
Stăteam şi eu într-un bloc leit cu cel al profesorului, iar ca blocul administratorului şi-al lui Dorel Economistul, mai erau sute, mii, în toate oraşele mari ale ţării. Jalnic era că şi visele noastre, a blocuriștilor, semănau între ele ca două picături de apă. O căsuţă idilică la ţară.
Lumina se limpezise, stătea încordată să izbucnească în portocaliu, odată cu răsăritul soarelui. Se auzea venind un tren, cum ar fi fost plin de lanţuri ce le trăgea după el, umpluse oraşul cu zornăitul lor. Trenul gălăgios ce se opri în faţa gării, se dovedi pașnic, trenul meu, naveta de Cluj.
M-am urcat în el şi capul mi se lumină de-o mirare rotundă. Ce căutasem în Gherla?! Ce căutasem?! Noaptea ciudată ce am petrecut-o alături de profesor, lungiţi pe canapeaua extinsă, m-a obosit peste măsură, nu de altă, dar tip ordonat, n-am ştiut în ce catregorie s-o integrez.
Odată ajuns la garsoniera mea din Mărăşti, garsonieră proprietate personală, am adormit buştean, tocmai pe cînd, oră de apogeu, Bulevardul Muncii s-a blocat de prea multe maşini. Blocajul ţine fix cinsprăzece minute, cinsprăzece minute de claxoane injurioase. A fost ziua în care nu le-am auzit. Când m-am trezit era seară. Un albastru răcoros peste blocuri.
– Hai în Mănăştur, mi-am zis, nu să fiu privit cu admiraţie, doar să-mi umplu timpul, cum n-aveam ce face, îmi lipsea o femeie, femeile au capacitatea asta miraculoasă de-a absorbi timpul inutil din jurul tău, ca un burete.

(va continua)

Published in: on 8 Februarie 2013 at 4:17 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta

Am fost doi ani poliţist în cartierul Mănăştur, o prezenţă familiară în piaţa agro-alimentară şi pe străzile lui.
Din când în când, revin la cafeneaua Luiza unde găsesc cel puţin pe unul dintre prietenii pe care mi i-am făcut în cartier. Impresia generală a mănăşturenilor este că lucrez în continuare la Poliţie, doar că am fost avansat.
De ce să mă ascund, ca şi preşedintele ţării, la care toată lumea îi ştie slăbiciunea, băile de mulţime şi mângâiatul copiilor pe creştet, şi mie îmi place felul în care mănăşturenii mă întâmpină, cu un mare respect, şi cum mă salută exploziv:
– Domnule, te-ai dus şi-ai lăsat cartierul pe mâna golanilor!
Cuprins de nostalgie, las Dacia acasă, iau troleul șase şi mă dau jos în buricul Mănăşturului.
Seară de vară, cu sâni mari, albaştri, molatecă, visătoare, generoasă. Pe terasa cafenelei îl văd pe Dorel Economistul.
– Dumnezeu mi te-a adus, Bibi dragă! Stai jos. Un malaxa pentru domnul poliţist!
Ce-mi zice pe nerăsuflate Dorel?
Cu două ceasuri în urmă, numai cu două ceasuri, adminstratorul blocului lor fugise cu toate încasările lunii iunie. Bine, pe lunile de vară, cheltuielile erau în jur de treizeci la sută din valoarea de iarnă, dar pe lângă ce trebuia achitat pe iunie, de pe fiecare apartament, administratorul mai luase în plus două milioane, ca avans la lucrările de izolare termică a blocului, prin căptuşirea pereţilor exteriori cu plăci de pvc. La un calcul simplu, estimativ, fugise cu… o sută douăzeci de milioane de lei. O avere!… Apoi, cu priviri conspirative, în şoapte conspirative, Dorel mă întrebă:
– Bibi, eşti şi tu implicat în prinderea hoţilor?
– Linişteşte-te, sunt acuma la antidroguri.
– Rămâne între noi ce-ţi spun?
– Mă jigneşti, sunt om de onoare.
Dorel îmi dezvălui că băuse cu administratorul seara trecută şi ştie unde s-a dus cu banii. Administratorul era un om bun la suflet. Se necăjise în faţa lui Dorel de sărăcia în care se zbat locatarii, fie că lucrează, fie că sunt pensionari. Oameni corecţi, îşi plătesc prima dată cheltuielile de bloc şi-abia apoi îşi abat gândul către ziua de mâine, cu ce vor trăi până la viitorul salar ori pensie? Administratorul auzise de un matematician din Gherla care, în schimbul a zece la sută din câştig, îţi dădea câteva scheme de joc la loteria Polonia Multi, cu garanţia că, dacă nu-ţi ies numerele, îţi returnează întreaga sumă.
– Numai acolo, la matematicianul acela s-a putut duce cu încasările. Comitetul de bloc l-a dat acum un ceas la poliţie. Bibi! Ar fi o crimă să le dau pista asta. Scuză-mă dacă o spun chiar în faţa unui poliţist.
– Fii liniştit. Unde mai găseşti astăzi un om ca administratorul? Ce mari riscuri şi-a asumat! Dă greş cu matematicianul, îşi pierde tot ce are, plus că îl aşteaptă puşcăria pentru delapidare!
Se zice că în orice om doarme un diavol, aşa cum purtăm cu toţii viruşii unor boli fatale, care la unii se trezesc, la alţii nu. Diavolul meu căscă şi se întinse confuz, ezitant, nici el nu ştia ce voia.
– Haide să mergem şi noi în Gherla, mă rugă resemnat.
M-am despărţit repede de Dorel, am luat un taxi până la gară și peste un ceas eram în Gherla. Am luat o cafea dintr-un chioșc din fața gării.
După renume, un renume ce mustea a ironie, a persiflare, l-am găsit uşor pe profesor. Locuia ca şi mine într-o garsonieră, dintr-un bloc tip cutie de chibrite, cu patru etaje. Dar, incomparabil, blocul lui era aşezat visător, nu departe de prima linie a lacului de linii ferate. Am rămas cu gura căscată. Îi vedeam blocul din fața chioșcului.
Profesorul, brunet, buzat, mic, îndesat, aducea a lăutar, a măcelar ce ştie prepara mici şi cârnaţi. N-avea nimic abstract în el.
L-am luat dur:
– Profesore! Datorită ţie, locatarii unui bloc din Cluj, un bloc mare, nu vezi aşa ceva în orăşelele mici, treisute de apartamente, au fost furaţi. Ce-ai făcut cu banii aduşi de administrator?
Se jură grăbit că nu venise la el nici un administrator din Cluj cu banii locatarilor. Mă imploră din priviri să-l cred.
Fără să mă prezint, după un moment de gândire adâncă, i-am zis cu ochii închişi, în transă, ca un prezicător:
– Probabil că pe administrator îl apasă conştiinţa, îi este frică… ezită… „- S-o fac, să n-o fac, îmi reuşeşte figura? Dau lovitura?…” Şi frământările ăstea, cât pot să-l chinuie? Nu mult, pentru că omul nostru, după o învârtitură prin cazanul gândirii, strigă: „- O viaţă avem! Decât amărâţi şi vai de capul nostru, mai bine ieşim la risc! Ori totul, ori nimic!…” Şi în momentul acela administratorul îţi sună la uşă. Apare în faţa ta profesore. Izbăvitorul!
Auzind că l-am făcut izbăvitor, clipi mărunt.
– Te-aş invita la o bere, la ce doreşti tu, dar mi-e frică să nu vină în lipsa noastră administratorul.
Era antialcoolic. Mă servi cu o cafea. Avea conserve de fasole dacă îmi era foame. Timpul trecea discret, ca un fir pe care făcea noduri tic-tacul ceasului. Într-o cameră atât de mică, cum le au garsonierele de tip I, întunericul cald al nopţii de vară, cu piele moale de piersică, veni fără intermediari. Îşi extinse canapeaua, canapeaua extinsă ocupa jumătate din cameră şi ne-am întins amândoi pe ea, sporovăind ca doi studenţi fără o lescaie, ce sunt nevoiţi să steie sâmbătă seara în camera căminului.

(va urma)

Published in: on 7 Februarie 2013 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (II)

(urmare)

    Am stat în curte, pentru eventualele explicaţii, până când satul se scufundă într-un albastru greu, bătând spre negru, al uitării. Noaptea, curiozitatea dispare, nimeni nu mai întreabă nimic. Cu sentimentul datoriei împlinite, mă duc în spatele casei. Aveam acolo o magazie din scânduri, cu acoperiş din gudron ondulat. Prin spatele casei noastre, până la vale, ca şi hotar, trece un gard viu şi des de mălini, înalt de trei metri, des, că vara, nu vezi prin el, nici cât prin gaura cheii.  Iar de-a lungul văii, asemenea, un zid verde, puternic, maiestos, de răchiţi şi acăţi lăsaţi să crească în voie, pentru a întări malul mereu încercat de două, trei ori pe an, de ape umflate, galbene, dezlănţuite.

În magazie, tata, unchiul Nechita şi Cioca, la lumina unui felinar.  Din câteva scânduri, cei trei încropiră două mese lungi, aşezate pe nişte butuci necrăpaţi. Iar pe cele două mese, porţii de carne, fiecare conţinând, os, muşchi, coaste, carne de toate felurile, perfect echilibrate, datorită talentului unic al unchiului Cioca. Odată munca terminată, cei trei stăteau acuma la taclale, lângă un păhărel de ţuică. Nu se dădea de băut unui băiat care nu a făcut armata. M-am uitat curios, cu respect, la porţiile de carne înşirate pe cele două mese, şi indirect, să-l laud pe unchiul Cioca, l-am întrebat:

       – Sunt egale, ca şi greutate?

       – Uite aici, cântarul. Verifică. Te rog, verifică. La miligram!…

       Și, cum eram la liceu, mă întrebă neştiutor:

       – Măi nepoate… aţi învăţat acolo, la Cluj, cum a apărut prima ţigară?

       – Nu,  unchiule.

       – Atunci, să te lămuresc. Robinson Crusoe, un om aruncat de furtună pe o insulă, mergea pe-acolo, să-şi dea seama unde nimerise. Deodată, trase în nări un miros plăcut, ce îi da tărie şi curaj. Urmând mirosul acela frumos, ajunse într-un lan de tutun. Îşi rulă dintr-o frunză, o ţigară, şi după ce o fumă cu sete, mai înotând, mai mergând pe picioare, unde apa era mică, ajunse pe continent. Se grăbi pe continent să povestească despre acest nou medicament şi cum se foloseşte…

      În puşcărie auzise unchiul Cioca povestea lui Robinson Crusoe. A făcut trei ani la Gherla, după ce apăruse legea lui Ceauşescu, privitoare la interzicerea tăierii viţeilor.

     Cam până pe la miezul nopţii circulă o lume normală pe uliţele satului, după aceea, bântuie doar vârcolacii și  câte un beţiv, cu cântecele lui lălăite. M-am retras în camera mea, urmau, la adăpostul nopţii, ca la o sărbătoare secretă, să vină la noi, după porţiile de carne, câteva dintre neamurile, prietenii şi mărimile satului,  trecuţi pe o listă riguros întocmită de tata şi de unchiul Nechita.

   Operaţiune dusă la bun sfârşit!

   … Dar a doua zi, pe la amiază, vine în galop şi se opreşte la poarta noastră, căruţa cu Şumi, calul alb, încordat ca un arc.

   Cociş ciobanul.  Dracul aranjase ca exact în momentul în care tata, unchiul Nechita şi Todor urcau viţelul în căruţă, aproape de scenă, la un colţ al pădurii Jeilor, să se găsească şi ciobanul Cociş. Ciobanul se pregătea să-şi treacă turma peste deal, către câmpu Jeilor, pentru că toate formele de relief din afara acelei părţi de sat, se numeau Jei, cu specificaţie, pădurea Jeilor, dealul mic al Jeilor, şesul Jeilor, stâncăria Jeilor, păpurişul Jeilor, de unde se tăiase cu secera papura cu care se umplu căruţa. Ciobanul îi văzu pe cei trei ce făceau.

   În satul vecin, era un miliţian amarnic, bătut în cap, ce avea cinci oi în turma lui Cociş. Miliţianul din satul nostru, era una cu tata şi unchiul Nechita, n-aveai ce veni cu reclamaţii împotriva lor.

   Însemna că ciobanul se va duce în satul vecin, la miliţianul cel rău, şi turbat de furie, pe lângă Todor, cu care avea ce avea, îl va reclama şi pe tata, pe unchiul Nechita şi pe unchiul Cioca. Atunci am auzit pentru prima dată rostit, cuvântul „recidivist” şi ce însemna el. Unchiul Cioca, fiind recidivist, urma să primească dublu.

     Tata îl temperă pe unchiul Nechita, care venise ca o furtună la casa noastră.

     – Stai așa. Cui i-a spus aseară că ne-a văzut pe toți trei cînd încărcam vițelul?

     – Lui unchiu-so, lui Bălu!

     Și a specificat:

     – Unchiule Bălu, acuma pot, pe Todor din Jei, să-l înfund în pușcărie pe veci!

     Repede, tata cu unchiul Nechita se suiră în căruță, și pe-aci ți-e drumul, o luară către genericul Jeilor, unde era Cociș cu turma.

   Când Cociș auzi pentru ce temeri groaznice veniră la el tata cu unchiul Nechita, se mâhni, cu niște ochi reci ca piatra. 

   – Măi Pali, măi Nechita, apoi eu sunt un pârâcios? Așa mă știți? Mai bine îmi tai limba. Nu suntem noi prieteni? Nu tu, Pali, ai vindecat-o pe Nina mea?!  

   – I-ai spus lui Bălu, că-l înfunzi pe Todor în pușcărie! Cu vițelul!

   Cociș râse măriminos. Încântat.

   – Precistea mă-sii de prost, să tremure că-l bag iar la țuhaus, uită-te dragă Pali, sunt înțepenit, nu mă pot apleca din șale, de când m-a lăsat leșinat în poieniță!

   În vreme ce tata cu unchiul Nechita îi dădeau perfectă dreptate și îl asigurau că Dumnezeu vede tot, cântărește tot, turma, ca un ceas elvețian, își urma traseul, avându-l în față pe dulăul Breazu și în spate, să nu dezerteze ceva oaie, pe Tărcatu.

SFÂRȘIT

Published in: on 10 Octombrie 2012 at 10:46 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (I)

     Nu departe de sat, sub o margine a pădurii Jeilor, trăia Todor, Todor din Jei, într-o căsuţă din poveste, mică, ce-avea două gemuleţe cât palma, pridvor şi acoperiş de paie. Avea cal, căruţă, porc şi câteva găini.

   Într-o zi, Cociş ciobanul trecea pe-aproape cu turma lui şi câteva oi intrară peste straturile de ceapă, ardei şi usturoi ale lui Todor. Praf le-au făcut. Todor luă furca să o bage în cioban. Ciobanul îşi fluieră cei doi câini mari cât zmeii şi-i asmuţi asupra lui. Todor se retrase şi se lipi cu spatele de o căpiţă de fân, cu furca îndreptată către boturile prăpăstioase ale zmeilor. Cociş îşi scoase chibritele şi aprinse căpiţa de fân. Todor avea de ales între moartea pe rug ori sfâşierea de către fiare. Îi strigă lui Cociş:

     – Mi-au mai rămas cinci kile de ţuică din anul trecut. Ţi le dau ţie!

     Cociş îşi domoli câinii şi toţi patru, adică el, Todor, Breazu dulăul şi celălalt câine, Tărcatu, o luară către căsuţă. Cum intrai în căsuţă, după uşă, Todor avea dosită o bâtă, pentru orice eventualitate. Cei doi câini, bine educaţi, nu intrară în casă, rămaseră pe prispă. Primul intră Todor, urmat la un pas de ciobanul cel îngust la minte. Odată intrat, Todor întinse familiar mâna după bâtă, se retrase un pas în spate, pentru a-şi lua avânt şi când ciobanul trecu pragul, îl pocni în moalele capului. Acesta căzu lat pe spate, chiar în faţa câinilor, care îl mirosiră curioşi. Văzând că nu-şi ies din fire, Todor îndrăzni să iasă şi el pe prispă. Îl luă pe cioban în cârcă şi-l duse într-o poieniţă din pădure. Ciobanul se trezi sub spuza de stele, ţeapăn de frig. Un sfert din oi îi dispărură şi de-atunci, înainte de-a ploua ori a ninge, îl apăsa o greutate nevăzută pe cap, de-i venea să urce în copaci, plus că se alese şi cu un junghi permanent, pe la mijlocul şirii spinării.

     Îl dădu pe Todor în judecată.

     La tribunal, Todor îi spuse judecătorului:

    – Apăi, domnule dragă, el mi-a aprins căpiţa. Eu l-am trăznit în moalele capului. Mă ierţi?

    – Măi omule, l-ai dus în pădure, leşinat. Dacă nu se mai trezea?

    – Mă ierţi?

    – N-am cum.

   – Te mai întreb încă odată. Mă ierţi?

   – Înţelege-mă. N-am cum.

   – Atunci, f… pe măta!

   … Şi Todor de-abia aşteptă să iasă din puşcărie, primise trei ani, şi ciobanul, pentru a începe runda doua.

   Satul nu era obişnuit cu o astfel de vendetă. Neamurile celor doi cocoşi îi luară la rost şi-i ameninţară cu cea mai teribilă pedeapsă a satului:

  – Nu te mai cunosc şi nu mai vorbesc cu tine în vecii vecilor.

   Într-un sat, dacă-i scuturi bine pe locuitori, cu toţii, la o adică, sunt ceva neamuri între ei. Chiar şi o femeie, adusă de nevastă din alt sat, se pomeneşte că jumătate dintre copiii noştri îi zic mătuşă, iar cei mari, nepoată ori verişoară.

   După un an şi jumătate de purtare bună, Todor se întoarse la căsuţa lui de la marginea pădurii Jeilor. Ciobanul îşi modificase traseul, trecea cu oile la o distanţă respectabilă de gospodăria celui lăsat la vatră.

   Toate acestea se întâmplau în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Pe atunci, dacă bivoliţa ta făta, n-aveai voie să-ţi tai viţelul când îi venea vremea să fie tocmai bun de-o tocăniţă, ori de nişte şniţele supreme. Trebuia să-l predai în bună stare statului, stat care ţi-l plătea cu atâţia lei, cu care, din piaţa mare a Clujului, puteai cumpăra un curcan, hai să zic, un curcan excepţional, dar tot curcan rămânea, nu viţel.

   Tata era şi văr cu unchiul Nechita, dar şi cel mai bun prieten. Când mama îl vedea pe unchiul Nechita că intră în curtea noastră, se enerva brusc pe vreo găină, pe vreun dihor ascuns pe nu ştiu unde, care aşteaptă noaptea să deie atacul, pe vreme, pentru că unchiul Nechita venea la noi acasă să-l ducă pe tata în cine ştie ce aventură, periculoasă din punct de vedere legal.

    – Măi Poly!!! – striga unchiul, în vreme ce ne deschidea portiţa de la drum. – Bună, dragă Ileana! – o saluta fericit nevoie mare şi pe mama.

    Apoi cei doi bărbaţi se retrăgeau în curtea cea mică din partea de către răsărit a casei. În mijlocul curţii celei mici creştea un păr tânăr. Tata nu se îndurase să taie trunchiul părului bătrân în butuci pentru foc, şi îl lăsase acolo, întreg, culcat, ca pe o bancă pe care stai şi-ţi fumezi ţigara în linşte, nederanjat de nimeni.

    Ce puseră cei doi la cale într-o zi?

    Printr-un văr primar, Todor din Jei îi transmise unchiului Nechita că are un viţel tocmai bun de tăiat. Pentru a tăia, tranşa, porţiona un viţel, trebuia implicat şi unchiul Cioca, inegalabilul specialist din acest domeniu.

   … Peste câteva zile, unchiul Cioca veni la noi, ziua în amiaza mare, cu mîinile în buzunare, să vadă lumea că nu are la el trusa de cuţite necesare practicării meseriei lui. Îi strigă peste gard mamei, să-l audă întreaga uliţă:

    – Tu, Ileana, e-acasă Poly?

    – Nu-i acasă, de ce-ţi trebuie?

    – Mă doare o curvă de măsea, că-mi explodează creierii. O scot.

    Tata, sanitar universal, avea şi o trusă completă de treizeci şi doi de cleşti dentari. La cerere, îţi făcea şi injecţie de anestezie.

    – Intră, Cioca dragă, şi aşteaptă-l.

    Unchiul Cioca intră în curte şi se aşeză pe trepţii casei. Trecea arar, unul, alta, pe uliţă şi, în apatia amiezii, după ce se dumireau de ce stă unchiul Cioca pe trepţii casei noastre, deplângeau soarta omului, nevoit să îndure cele mai chinuitoare dureri, cele de dinţi şi măsele.

   Când, în asfinţit, soarele îşi ridică poalele roşii în cap şi, de frica lui, toate umbrele o luară la goană în direcţia opusă, apăru liniştită de după ultimul colţ larg al uliţei noastre, colţ din dreptul gospodăriei lui Zbengu, căruţa unchiului Nechita, trasă de Şumi, armăsarul alb. Pe scândura de iliş, unchiul şi tata. În spatele lor, lada căruţei plină de tulpini de papură. De pe trepţi, Cioca se repezi să deschidă poarta mare, şi căruţa intră în curte.  Din curte, căruţa o coti în spatele casei, unde nu o mai vedea nimeni.

   Eu stăteam de şase, în curte, eram pe clasa noua şi ştiam să citesc realitatea din spatele aparenţelor. Ca şi un funcţionar de la un ghişeu de informaţii, când eram întrebat de către cei ce treceau pe uliţă: „- Ce v-a adus căruţa lui Nechita?…”, eu le răspundeam politicos, dar cu o mare plictiseală, dezamăgit de valoarea încărcăturii: „- Papură. Tata vrea să badijonăm podul şi pe deasupra”.

Cu toţii, să demonstreze ce atotştiutori sunt, se opriră gânditori în mijlocul uliţei, şi-mi dădură grijulii cel mai preţios sfat legat de folosirea papurei: „- Lăsaţi-o două săptămâni la uscat. Neapărat. Chiar trei. Altfel, vax!…”  Și trecătorul o lua din loc, supărat că nu-i vom urma sfatul şi, de la papura neuscată, podul nostru va prinde umezeală.

(va urma)

Published in: on 9 Octombrie 2012 at 10:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (13): Amiaza perfectă

     M-am întors în sat, învingător, mama bătu toba pe toate uliţele, a fost o concurenţă nemaintâlnită, cinci pe un loc, dar băiatului nu i-a fost frică, era pregătit şi a intrat al treilea la Liceul Gheorghe Şincai, cel mai bun liceu din Cluj, din Ardeal.

 – Mamă, al treizecilea pe listă!

 –  Am apucat să zic trei, trei rămâne, merge cineva şi verifică?

     Alt statut. Altfel se uita satul la mine. Încă un viitor doctor, inginer, profesor.

   După revenirea cu trompete, cum pe vremea aceea numai la intrarea în facultate primeai cadou o vacanţă la mare, şi tata şi mama mă anunţară bucuroşi:

    – Gata cu corvezile pe restul vacanţei! Ai tot timpul la dispoziţia ta.

    Însemna să nu mai cosesc lucernă la iepuri, să nu mai fiu pe la asfinţit în faţa porţii şi să-i aştept pe cei doi bivoli ai lui bunicu, şi alte mici servicii, ce-ţi înţepau ca şi cu acul balonul rotund al zilei, cum te joci cu o minge dezumflată?

   Eram prieten cu Dănuţ, Meli, Ionaş, Tibi, Relu, mai mari decât mine, cu toţii la liceu în Cluj. Făceam aproape zilnic excursii pe dealuri, prin păduri, veneam acasă cu hribi, cu borcane de căpşuni şi fragi sălbatici. Dacă timpul era urât, citeam nederanjat, în camera din mijloc.

   Cum am primit statutul de mare răsfăţat, făcătură, omului nu-i este dat un strop de linişte, taman atunci îmi cuceriră brutal trupul instinctele, pornirile sexuale. Vai de capul meu, frunzăream în minte toate pozele cu femei goale văzute şi memorate din rarele reviste sexi ce răzbăteau până la noi. Era o toropeală în trupul meu, ca şi atmosfera verzuie, grea, de libertate neconvenţională, din lanurile înalte de porumb. O senzualitate chinuitoare, penisul mi se înălța fără nici un control, mergând pe uliţă, trebuia să-mi vâr mâinile în buzunare ca să-l maschez.

   Nu se folosea pe vremea aceea cuvântul sex, a face dragoste, trebuia să f… pe cineva.

   M-am trezit într-o dimineaţă, cu un vis bine ancorat în memorie. La a cincea casă de noi aveam ca vecin pe un cioban, şi badea Ciucaş, ciobanul, avea o fată, pe Tica, mai mică decât mine cu un an. În vis eram lungit peste Tica. Visul m-a convins să iau o hotărâre capitală. Ca visul lui Mahomed din Scrisoarea treia, de-a cuceri lumea, şi  ca atâtea alte vise măreţe, de care sunt pline mitologiile antice.

   Nici  măcar n-o salutam pe Tica atunci când treceam pe lângă ea. Ea zicea, servus Luis, şi eu, ca trezit din gânduri adânci, serioase, de viitor intelectual, îi răspundeam neglijent:

  – Servus Tica.

   Mama lui Tica, lelea Marie, mergea în fiecare zi, înainte de-a se instala amiaza, la badea Ciucaş, în afara satului, la stână. Se întorcea după asfinţit, pe când se termina cernerea întunericului, şi nu mai desluşeai pe uliţă cine este mogândeaţa care vine spre tine. Aşa de târziu se întorcea lelea Marie. Tica, era, în concluzie, aproape toată ziua singură, acasă.

   La amiază, vara îşi coboară din cer peste sat, lumina, ca pe o pauză mare, în care câinii nu latră, oamenii cad într-un somn adânc, vântul se opreşte, porcii din coteţ sforăie pierduţi,  şi departe, departe, dincolo de dealuri, pe la marginea pădurilor, turmele de oi, gulea neagră de bivoli, se reculeg, tolănite pe sub haşurările de umbre ale crengilor de la marginea pădurilor, găinile stau tupilate pe sub porumbare, nici furnică nu vezi. Pomii şi iarba din perimetrul satului, se pleoştesc şi ele.

   Într-un astfel de moment, de absenţă absolută,  m-am încumetat să ies pe uliţa pustie, pârjolită de-o lumină albă, numai oase curate, şi am luat-o către casa lui Tica. Badea Ciucaş avea doi câini, dar cîinii erau cu el la stână.

Deschid portiţa şi intru în curte. Pustiu. Văd uşa de la coridorul de intrare în casă deschisă. De obicei, când intri în curtea omului, strigi: – Tu… nuştiucum!!!… Am venit la tine!!!… Nu trebuie să-ţi spui numele, după voce te ştie cine eşti.

   Traversez repede curtea şi intru în coridor. Perdelele trase, mai mult semi-întuneric decât umbră. Uşa de la bucărătie deschisă.

   – Tica… zic încet, înăbuşit. Tica. Am venit la tine.

   Iese din bucătărie nedumerită. Nu se bucură că mă vede.

   – Ce vrei? mă întreabă în sensul de: – Te-au trimis ai tăi după un lucru pe care noi îl avem, voi nu-l aveţi, dar vă trebuie?

   – Nu… nu… Am venit la tine. Haide să stăm.

  Preiau iniţiativa. Intru în bucătărie. Cu pieptul bombat, de inspector. Tica mă urmează. Mă aşez pe patul din colţ. În celălalt colţ este soba. Mă aşez pe pat şi-i zic liniştitor:

   – Haide şi stai lângă mine.

   Se aşează şi ea, dar la distanţă de mine, aproape de capătul patului dinspre sobă. Cu picioarele strânse, cu mîinile împreunate în poală. Clipeşte mărunt, fâsticită.

   Toată lumea de pe uliţa noastră o consideră pe Tica hoaţă. Când Tica este prin preajmă, dispar mici obiecte ornamentale, fără pic de valoare. Dar marea ei vocaţie era furtul de ouă din cuibarele găinilor.

   Copil, mă duceam cu un ou la prăvălie, primeam trei bomboane de lapte, ori patru bucăţi de zahăr cubic. Suprema noastră sfidare: Să sugi în văzul tuturor câte un cub de zahăr.

   Vara, toată lumea, chiar şi salariaţii, când ajungeau acasă, umblau desculţi. O sfântă indignare le cuprinse pe femeile de pe uliţa noastră când Tica, mucoasa, apăru cu unghiile de la picioare făcute cu ojă roşie.

   – Cincizeci de ouă, Maică precistă !!!… se sufocară toate vecinele, atâta costa o sticluţă de ojă.

  Fiecare gospodină, dimineaţa, îşi sonda găinile, să ştie câte ouă trebuie să culeagă din cuibare. Seara, se trezeau cu câte un ou lipsă, hai două, nu mai multe, să-ţi ieşi din fire şi să faci scandal.

  – Haide mai aproape, ce-i, te mănânc?

  Ea se mişcă spre mine, nu mult, câţiva centimetri. 

   Să-i arăt despre ce-i vorba, mi-am trecut ocrotitor mâna pe după umerii ei, şi i-am prins prin rochie un sân în palmă.

  – Ce faci? scânci rugătoare, să încetez.

  – Haide, i-am tăiat-o autoritar, nu încăpeau discuţii, şi m-am ridicat falnic în picioare. Ea mă privea senină, năucă, cu gura deschisă. Din două mişcări, mi-am dat jos chiloţii odată cu pantalonii.

  – Haide.

  În aceeaşi stare, când te concentrezi să-ţi aduci aminte de ceva important, Tica se ridică şi ea în picioare. Se trezi, scuturându-se ca de frig, şi mă fixă cu nişte priviri lucioase, cu pupilele dilatate, să mă cuprindă din cap până în picioare. Era ca o întrebare-ţipăt: – Nu-ţi baţi numai joc de mine?

  – Ce aștepți? Îmi place de tine. Mult.

  Am sărutat-o pe obraz. Am mângâiat-o pe cap. Își descheie nasturii de la rochie cu ochii închiși. Se întinse pe pat. Când m-am lungit peste ea, era cum m-aș fi culcat pe nenumărate izvoare, lipite unele de altele, așa de dese, izvoare de apă termală, calde, aproape fierbinți, ce te cuprindeau în mișcările lor jucăușe, tot să stai.

  – Și mîine pe la amiază ești singură?

  – Da.

   Eram mai ușor, îmi simțeam trupul ca pe o cameră la care, după mult întuneric, îi deschizi ferestrele și lumina îi pătrunde în pereți, pereții surâd și lasă și ciripitul păsărilor de-afară să se imprime în verdele, în albastrul, galbenul în care sunt zugrăviți, culori de-acuma înviate miraculos, datorită luminii. Suntem îmbrățișați. O îmbrățișez cu putere.

   – Îmi place de tine. Vin și mîine.

   Ieșim înlănțuiți pe coridor. În coridor era scara care urca în pod. Când am venit în casă din curtea albă a amiezii, și am întrebat pereții întunecoși ai coridorului, apărați de perdele: – Tica, ești acasă?… ea a ieșit din bucătărie cu o cutie de carton în mâini, pe care o puse pe una din treptele late de-o palmă ale scării ce urca în podul casei. Acuma, că am ieșit din bucătărie în coridor și am dat cu ochii de cutia pusă pe unul din trepții scării, dintr-o curiozitate inexplicabilă, îi iau capacul. Pe jumătate, cutia era plină de ouă de găină. Printre ele, trei mai mici, pestrițe, de bibilică. Mama avea cinci bibilici. Le-am luat cu grijă din cutie și le-am băgat, două într-un buzunar, unul în celălalt.

  – Să nu mai furi de la noi, ai înțeles?

  – Da.

  – Îți dau eu niște bani.

  Am sărutat-o. Nu-mi venea să cred. Aveam o prietenă. Secretă. Asculta de mine. Abia acuma mă bucuram de realizările mele.

   În una din nenumăratele excursii, și Ionaș și Tibi ne-au explicat novicilor cum se procedează cu o fată. O lecție de mare ajutor, legată strict de tehnică. Mai era ceva demn de ținut minte. Foarte important. Partea aceasta, a doua, m-a dărâmat. Nu o duce până la capăt. O duci până la capăt, fata aceea te urmărește pe tot restul vieții, n-ai scăpare, fugi în America, neștiut, are un al șaselea simț, te găsește!

   … Câte amiezi aveam înaintea noastră, le vedeam ca pe niște flori cu petale albe, un alb al dezinfecției cu o otravă puternică, picior de om nu rezistă să le calce, și în mijlocul lor, al amiezilor, eu cu Tica.

   Am ieșit repede din curte să fiu văzut doar pe uliță, odată ce ești văzut pe uliță, poți veni, nu de la capătul satului, poți veni de pe nu știu ce deal, ori pădure.

   Seara după ce i-am așteptat, nu din obligație, din plăcere, pe cei doi bivoli ai lui bunicu și i-am dus în grajd, am rugat-o pe mama să-mi dea 50 de lei. Momentul era total nepotrivit.

   Când asfințește soarele peste sat, intră o grabă inexplicabilă în oameni, de parcă peste un minut coboară un întuneric al orbilor, prin care nu te mai poți descurca. Nu-ți mai vezi și nu-ți mai găsești în colțul bucătăriei soba pe care fierbe oala de mămăligă pentru cină, nu-ți mai vezi la o margine a curții, cotețul porcului, cătrețele găinilor, ușa încă deschisă a grajdului, nici cărarea către cușca câinelui să-l dezlegi peste noapte.

   Din fericire lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce soarele asfințea, în loc să vină întunericul acela teribil, tip ghilotină, de care cu toții se temeau și își pierdeau cumpătul în fiecare seară… ce bucurie!… după ce soarele se scufunda glorios după dealul Cristorului, lumina lui rămânea peste sat ca o amintire, o amintire fără strălucire, dar era o lumină-liniște, de cleștar, în care toate ale satului prindeau contururi precise.

Mama era în coridor. Tocmai în momentul culminant al asfințitului, când coridorul nostru era inundat de lumina roșie, alarmistă. Regreta că nu se putea împărți, să fugă în cele 10 locuri care o strigau să vină la ele urgent.

  – Pentru ce îți trebuie 50 de lei? se opri mama, cu cele 10 sonerii în cap.

  – Mă duc la liceu, am stiloul vechi care zgârie, îmi trebuie un stilou ca lumea. Costă 100 de lei. M-am gândit că este prea mult să ți-i cer deodată. Ți-i cer de două ori. Dă-mi acuma 50.

  Cum ziceam, eram în plină lumină roșie, în iureșul ei, dacă lumina aceea ar fi avut sunet, s-ar fi auzit ca vuietul unei cascade mari. Mama intră în cameră, la poșetă, revine cu o hârtie de 50 de lei. O pune pe măsuță, aveam pe coridor o măsuță cu două scaune, lipite de peretele cu cele două geamuri mari. Cum pune hârtia pe măsuță, intră în coridor Tica!

  – Sărut mâna doamnă Ileana, a venit mama de la stână și m-a trimis după mașina dumitale de tocat carne, a noastră, degeaba, este numărul 8 și macină mare.

Mama intră în bucătărie după mașină.

Rămânem cu Tica, pentru câteva clipe, singuri.

Până când mama deschide ușa de la cămară, ia mașina de pe raft și se întoarce. În aceste firimituri de timp, ne-am sărutat, mai bine zis ne-am atins buzele, se auzeau pașii mamei.

  – O aduc mâine dimineață, mulțumim frumos! și Tica iese din coridor.

  Cum alergarea ar fi fost felul obișnuit de deplasare al săteanului în asfințit, mama se grăbi cu un coș de nuiele în grădina de zarzavat. Reveni cu coșul plin de roșii și ardei. Între timp, m-am așezat pe unul din scaunele de lângă măsuță, într-o stare de reverie, cu gândurile mulțumite, cum l-am văzut pe un șarpe, răsfirat pe două crengi din vârful unui mălin, lăsându-se legănat de vânt.

  Mama se opri lângă mine.

  – Ți-ai luat banii?

  Fără să mă gândesc la consecințe, îi răspund prompt:

  – Nu. Nu mi i-ai dat.

  – Ba da. I-am lăsat aici, pe măsuță. Tica! Tica a furat banii!

  – Mamă, m-am ridicat de pe scaun, am fost și eu aici. Nu s-a apropiat de măsuță. Te rog, verifică.

  Mama merge în cameră, își numără banii din poșetă.

  – Lipsește o hârtie de 50 de lei. Hoața! Ce expertă a ajuns! Îți fură banii de sub nas.

  –  Te înșeli.

  – Mă duc la lelea Marie.

  – Dacă te duci la lelea Marie, eu plec de-acasă. Am fost cu ea, tot timplul aici. Nu s-a apropiat de măsuță. De ce să mânânce bătaie pe degeaba? Vorbesc serios, dacă îi spui lelei Mariei că ți-a furat 50 de lei, pe mine nu mă mai vezi…

   … N-am avut de-atunci multe momente când a trebuit să fiu atât de categoric.

   Mama găsi banii în buzunarul șorțului.

   Odată cu începutul lui septembrie, florile albe ale amiezilor noastre se stinseră, și oamenii și grădinile pline de rod ce trebuiau culese, nu mai cădeau în somn.

   În vacanța de iarnă, Tica mi se lăudă, mândră nevoie mare, cu un prieten, electrician, de 23 de ani!…

Published in: on 13 Septembrie 2012 at 10:38 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (12): Cutia cu trei pereţi

(mai mult…)

Published in: on 29 August 2012 at 1:27 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Mă gândesc…

   Mă gândesc, adesea, vag, cum aş  avea la dispoziţie o eternitate, să mă mut din Cluj. Dar unde? Întrezăresc un oraş, cam de aceeaşi întindere ca şi el. Noul oraş ar trebui să aibă, categoric, cele două catedrale emblemă, ca şi Clujul din care mă duc, aceleaşi străzi şi clădiri.  Cred că locuitorii sunt sursa nostalgiei de-a mă muta. Am nişte indivizi, nu mulţi,  pe care nu-i vreau în noul meu Cluj.

 Şi ce mi se întâmplă într-o vară? Nu mai am bani de petrecut concediul la mare. Trebuie să stau în oraş.

   În plină vară, un Cluj galben, golit de locuitori şi maşini, cu clădiri  dinspre care se auzeau murmurul unor piane, frânturi de romanţe în vogă pe la începutul secolului trecut.

   Ies din holul blocului opulent, construit în anii 30,  şi mă duc direct în mijlocul bulevardului, pe linia albă, continuă. Pentru că zilnic traversam bulevardul în fugă, de mai multe ori printre claxoane, cu un ochi pe poliţaiul îndepărtat ce sta şi el pe linia albă, dar ca posesor el ei, gelos foc.

    Sunt singur în mijlocul bulevardului! Văd linia albă până la sensul giratoriu din piaţa Libertăţii, linia albă, o coloană vertebrală a liniştii ce-a pus stăpânire peste toate  clădirile aliniate pentru paradă, de-o parte şi de alta a bulevardului. O iau pe jos, agale, către piaţă.

    Poliţaiul traversărilor mele fortuite, stă pe trotuar. În dimineţile tensionate de puţinătatea minutelor, când omizile sclipitoare formate din maşinile bară la bară, umpleau bulevardul, el se lupta cu claxoanele, să fie mai presus de ele, cu sunetul mult mai ascuţit, unic, pe care, prin lege, numai el îl putea folosi, cel scos de fluierul de arbitru. De pe trotuar, poliţistul îmi zâmbeşte duios. Îşi vede visul cu ochii. Bulevardul gol.

   Ajung în piaţă, intru în cafeneaua „Verde”. Vera, chelneriţa, îmi face semne insistente să mă aşez la masă. Îmi aduce cafeaua, promptă şi autoritară, cafeneaua este pe mâna ei, îşi exersează rolul de patroană. Numai trei clienţi la mese, cu mine patru. Lodi, semicerşetorul, citeşte preocupat ziarul, singur la o masă. La altă masă, doi bătrâni inseparabili, discută despre primar.

   Mă întorc acasă, îmblânzit. Lodi, unul dintre personajele publice pe care-l antipatizam, renăscuse, era parcă acelaşi tip limpede şi sigur pe el ca acum douăzeci de ani. Pe aceeaşi listă cu Lodi se găseau şi cei doi bătrâni. În timp ce la masa din „Verde” îl purecau pe primar, le dispăruseră colţii de mistreţ, caracteristici românilor mari, erau echilibraţi, cumpătaţi, îngrijoraţi de soarta romilor de la Pata Rât. Şi Vera. Crescusem în ochii ei. Numai la vipurile cafenelei, puteai să-i numeri pe degete, li se aducea cafeaua la masă.

  Ajung acasă ca un curcan umflat în pene. Acasă,  adică în blocul opulent din anii 30, unde am o garsonieră, de lăţimea unei străzi-cărări din Napoli. Intru şi mă simt în garsonieră, ca într-un sicriu. Mă  lăudam prietenilor cu intimitatea degajată de garsonieră, le ziceam că un burlac aude cum susură izvorul singurătăţii, numai într-o cameră mai mare de 10 metri pătraţi. Dintr-o dată în garsoniera-sicriu, sunt traversat ca de un tren, de un şir nesfârşit de apartamente, prin natura meseriei, poştaş, intru în casele oamenilor şi toate apartamentele acelea care mă traversau, erau goale, fără stăpânii lor ce-şi aşteptau pensiile, ori plicurile cu taxe. Mă traversau pe post de oferte, să mi-l opresc pe cel dorit.

    Oferta avea ceva demonic în ea. Chiar vremelnic, pentru o lună de zile, dacă îmi alegeam un apartament confortabil, şi acel apartament nu trebuia să-l caut departe, nici nu trebuia să cobor din bloc, îl găseam la etajul meu, odată mutat în el, intuiam cum ar  începe să încolţească în mine speranţa că cei ce-l locuiesc nu se vor mai întoarce, îmi va rămâne mie definitiv.

  M-am întins, întristat de construcţia umană, pe pat. Mă atinge într-o expansiune lentă, ca limba ceasului ce arată orele şi care se mişcă insesizabil pentru ochiul nostru,  singurătatea compactă, neclintită, de care au parte cele 6000 de statui de teracotă, găsite lângă mormântul primului împărat chinez.

    Plecând, toţi locuitorii Clujului îşi lăsară, ca pe nişte carcase goale, în urma lor, imaginile tridimensionale, în şanţurile memoriei mele. Acuma îmi dădeam seama ce vastă memorie am, şi iarăşi mă tentă, singur, întins pe patul din garsoniera mea, o dorinţă perfidă, în oraşul gol, eu puteam fi judecătorul, cine rămâne ca amintire în el, cine este şters. Pentru că şi dintre cele 6000 de statui lipseau soldaţii pedepsiţi cu zile de carceră, cei pe care nu-i înghiţeau comandanţii lor, ori cei cu  fizionomii obraznice, prea orgolioase, ori tâmpe. Nu mai trebuia să mă mut în alt Cluj, trăgeam doar nişte x-uri pe  câţiva indivizi antipatici  ce-l populau!

    A doua zi m-am dus iarăşi la „Verde”. Veta, cum mă vede că intru în cafenea, îmi aduce cafeaua la masă, este de-acuma neutră, o neutralitate solemnă. Apar cei doi bătrâni şi apoi Lodi. Se aşează toţi trei la o masă, la masa clasicilor Arizonei, personalităţi despre care odată ieşit din Cluj, eşti întrebat pe tren, dacă îi cunoşti, şi ce tabieturi mai inedite, mai ciudate au.

   Odată instalaţi la masa celor patru celebrităţi, pensionarii şi Lodi reluară polemica acestora înainte de migrarea către staţiuni.

    Întâmplător, cu o zi înaintea exodului de vară,  eram la masa alăturată când unul dintre cei patru clasici, întrebase:

   – Ce este mai folositor pentru formarea unui caracter puternic, nesfârşitele lupte politice din cadrul democraţiei ori teroarea planificată a dictaturii?

   Ceilalţi trei clasici îşi dădură sec cu părerea, unul era pentru democraţie, ceilalţi doi pentru dictatură.

    Acuma, la masa lor, la care se găseau numai cei doi pensionari şi Lodi, Lodi se străduia din răsputeri să glorifice democraţia, pe când pensionarii, cu priviri subţiate, deveniră doi tirani în miniatură.

   Am ieşit din cafenea şi-am luat-o pe bulevardul pustiu către sediul Poştei centrale.

   Oraşul, cu clădirile lui, ca un magazin pentru copii, supraaglomerat de machete multiplicate îm mii de exemplare.

   Urc la etajul unu, unde este cabinetul directorului general. Mă aşez pe scaunul lui tapiţat, rotativ. Apare un paznic ce mânca neglijent un covrig. Ne cunoştem.

    – Salut.

    – Salut, zic. Numai tu eşti pe-aici?

    – Numai eu.

    Paznicul dădu ocrotitor din cap şi se retrase.

    Rămân singur, pradă unor gânduri obositor de fixe, legate de decapitarea poştei de către internet. Cum cei patru sute de mii de locuitori ai oraşului migrară către alte spaţii, aşa se evaporară şi scrisorile poştei, cu toate ceremoniile pe care le presupunea scrierea lor.

    Să zicem că oraşul este o caleaşcă uriaşă, elegantă, pe care o întreţin şi la care trag sute de mii de oameni. Nici o povară nu-i mai grea decât să te trezeşti peste noapte, singur şi neajutorat, minuscul, printre spiţele uneia dintre roţile ei uriaşe, înţepenite.

   M-am întors în cafenea şi am complectat cel de-al patrulea loc la masa celebrităţilor, cum  masa aceea avea ceva special, o forţă de atracţie a ideilor, şi pe idei nu le-ar fi interesat deloc ce oameni le întrupează în cuvinte.

   După o lună de zile, valurile de locuitori umplură, îndestulară oraşul, şi oraşul îşi începu cântecul difuz, greoi, familiar de vuiet de ocean.

    Se crease o complicitate între noi, între cei ce i-am fost paznici vreme de o lună de zile.  Ne surâdeam scurt, ocult, secret, când ne întâlneam, pentru că eram cei mai generoşi oameni. Fără locuitori, căzut într-o linişte amorfă, oraşul semănase cu un uriaş glob de sticlă subţire, îi dădeai un cot şi se spărgea.

Published in: on 13 August 2012 at 5:04 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: PARTICULELE Q2

         Într-o zi absolut normală, la sfârşitul programului de lucru,  domnul Pop , şef al secţiei „Amânări impozite” iese din birou, o ia pe coridorul lung către ieşirea principală şi pe când cobora trepţii severei clădiri a Fiscului, zugrăvită în alb şi gri, îl abordează un alt şef de birou, domnul Nelu. Şef al secţiei „Recuperări urgente”. 

    – Domnule Pop, trebuie să vorbesc ceva foarte confidenţial cu tine.

   Domnul Pop cu domnul domnul Nelu merseră la o cafenea sobră.

    – Măi Pop…  

   Ce-i zise domnul Nelu?… Cu ce dramă se confrunta omenirea?… Of, of…                        

   Nelu avea un frate, fratele cel mic, Iulius, care lucra la Acceleratorul de particule de la Geneva. Lucra într-o echipă de savanţi ce se ocupau de nişte paticule secundare, Q2, secundare dar periculoase, care, dacă scăpau în libertate, se hrăneau cu neliniştile celor din prima linie. 

 – Ce nelinişti şi ce primă linie?!  

    – Tu, ca şef de birou, la secţia „Amânări impozite” eu ca şef de birou la „Recuperări”, directorul nostru general, sar acuma direct la prefecţi, la miniştrii, la preşedinte, cu toţii, cu toţii ne găsim în prima linie! Noi, şefii, mari, mici, nu contează calibru, avem nişte nelinişti care nu seamănă deloc cu neliniştile subalternilor noştri!  Neliniștile șefilor sunt legate de faptul pot fi schimbați din funcție. Oricând, la orice oră. Îți dai seama ce stress degajă neliniștea asta. Dragul meu coleg Pop, aceste presiuni specifice șefilor sunt vânate de particulele secundare Q2. Ține-te bine!!! Ce-mi spune fratele mai mic, Iulius, savantul?! Au scăpat din accelerator, s-a fisurat acum o lună o conductă, și zboară prin lume, ne caută flămânde neliniștiştile! Odată cu ele, particulele îți rod și memoria ta legată de specificul serviciului în care îți chinui viața. Rămâi cu un mic vid în creier. Ajungi la serviciu, ești apatic, te nedumerești, te miri, ce cauți acolo?! Te cretinizezi. În cel mult două luni, conducta defectă se repară. Fratele meu cel mic, Iulius este acolo, în punctul fierbinte, lucrează la remediere. Ce mi-a zis?… Dragă Nelu, fă pe dracu în patru și dă-te la fund pe perioada asta, nu sta în prima linie, scufundă-te cât mai jos, fii un subaltern care are până la soare, șapte șefi deasupra lui, șapte șefi ce înseamnă șapte scuturi împotriva particulei Q2… Of of, și iarăși of!  

  – Să-ți pară bine că fratele tău te-a avertizat. De-o lună sunt libere particulele?!

  – De-o lună. Dar numai de acuma, au calculat ei, savanții,  li se face foame. Ce înseamnă știința!

  – Dar și norocul ce înseamnă. Fratele tău să fie tocmai acolo. 

  – Mare, mare noroc! Printre cei cinci subalterni, îl am pe un nepot de-al treielea, care nu pune întrebări și mă ascultă orbește. Îl las pe el șef de birou pentru următoarele două luni.

 – Sub ce pretext?

 – Îl ajut să ajungă la Minister. Nu ajungi în Minister dacă nu ai fost și șef de birou, nu se specifică perioada. Găsește-ți și tu dragă Pop, un înlocuitor. 

   A doua zi, după terminarea programului de lucru,  domnul Pop îl luă cu el pe cel mai șters și docil subaltern, unul Niculiță, și îl duse la  barul decent. Măriminos, domnul Pop comandă două cinzeciuri de coniac Alexandrion.

 – Măi Niculiță, vreau să te fac om. Câștigă și Fiscul nostru, dacă avem un pion de încredere acolo. Unde anume? N-ai îndrăznit să visezi așa ceva. La Minister! Una din condiții, pe lângă referatul meu laudativ, este să treci și prin funcția de șef de birou. Stai două luni în locul meu, provizoriu, mă reîntorc, și peste o săptămână îți iei zborul către capitală! Pricepi mișcarea? 

– Se poate domnule Pop?!

   Cum  la remedierea conductei fisurate de la Acceleratorul de la Geneva, lucra o echipă internațională formată din zece savanți,  fiecare dintre aceștia avea câte o rudă apropiată pe post de șef. Îi anunțară asupra pericolului la care sunt expuși, cu rugămintea de-a fi discreți, ce haos imens s-ar fi stârnit în toată lumea dacă în două, trei zile, ar fi dispărut toate scările ierarhice. Ți s-ar fi ridicat părul măciucă!

   După ce îl lăsă pe pămpălăul de Niculiță în locul lui,  domnul Pop își luă un binemeritat concediu de odihnă, prelungit, cum nu și-l mai luase de trei ani. Din concediu, ca dintr-un turn de pază, urmărea mersul pe ansamblu al planetei, dar nu auzi, nu auzi nimic pe sfânta lume, ceva despre un șef căzut pradă particulelor Q2. Nici unul, de sămânță!

    Încolți în mintea domnului Pop o bănuială groaznică. Dacă nenorocitul acela de Nelu, și-a bătut joc de el, pur și simplu a făcut pariu cu cineva, cum îl fraierește pe Pop, și acuma râde cu gura până la urechi?!

     Trec cele două lunii fatidice, și domnul Pop revine la serviciu, tropăind de nerăbdare. Niculiță cel docil, se face că plouă, nu vrea să-i cedeze locul. Vine cu un pretext pueril, al unor lucrări urgente, în care este îngropat până peste cap.

   Cu o obsesie inflamată că Nelu și-a bătut joc de el, în cel mai nesărat, în cel mai josnic mod, domnul Pop intră călcând peste secretară, la directorul general. Directorul general, cu o mare stăpânire de sine,  îl primi pe domnul Pop, indiferent, stând în spatele biroului masiv, blindat, furniruit,  un adevărat altar laic.    Răvășit, cum tocmai atunci ar fi ieșit dintr-o mașină de produs vânt, domnul Pop strigă:

   – Domnule director general, nu sunt nebun, asta este realitatea! și-i povesti de la A la Zet, toată tărășenia cu Nelu, particulele Q2, rocada cu subordonatul Niculiță. Sfârși patetic:

 – Dacă Nelu de la „Recuperări” este bărbat, va recunoaște!

  Directorul general, care în loc de gură, rămase cu o linie severă, apăsă pe butonul de chemare a secretarei.

   Odată ajuns în fața inchizitorului general, Nelu se jură pe ce are mai scump, că, întradevăr, fratele cel mic, Iulius, mezinul,  ce lucrează la Acceleratorul de la Geneva, îl puse în temă cu pericolul ce-i paște pe șefi în cele două luni, termenul de reparație al conductei fisurate, fisură prin care scăpară acum trei luni, qiuuriledoi. La sfârșitul perorației, Nelu îi impută mustrător lui Pop:

 – Măi Pop, crezi că mă joc cu astfel de lucruri? Eu nu l-am lăsat în locul meu pe un subordonat?

– Și mie de ce nu mi-ți spus?! se ridică răgnitor în picioare, directorul general. La funcția mea, particulele îmi mâncau tot creierul! Port pe umeri povara a treisuteșaptezeciși cinci de angajați!

Aproape că Nelu îi căzu în genunchi.

  – Domnule director general, n-am îndrăznit să vă dezvălui teribilul secret al particulelor evadate, tocmai din această cauză. M-am gândit la următorul lucru. Cine este omul care odată ce pune mâna pe funcția de director general, renunță apoi benevol la ea după două luni? Ce ziceți? Aveți exemplu în fața dumneavoastră. Pe Pop. Subalternul lui, se face că plouă.

   – Bine, bine… mormăi directorul și ca un gest de mare prietenie, îl bătu și pe Nelu și pe Pop,  cu palma peste spate, ca atunci când te îneci. Apoi directorul îi comandă secretarei trei cafele și se întreținu cordial cu cei doi preț de o jumătate de ceas.

… Mai trecu o lună de zile și domnul Pop ședea la biroul lui. Avea de citit, mai bine zis, în termeni funcționărești, de luat la cunoștință, cinsprăzece cereri de amânare a unor taxe datorate statului, din varii motive, fiecare solicitant venind cu câte un articol de lege conform căruia avea dreptul la un respiro bănesc. Brusc, stând cu una din aceste cereri în fața ochilor, domnul Pop nu mai pricepu nimic din ce scria acolo…

    Abia acuma, după patru luni, se vedeau efectele particulelor Q2,  scăpate din Accelerator, particule care între timp, se stinseră, pentru că, orice fel de particule, excepție fac cele uraniene, nu trăiesc mult, sunt efemere. Cât de bine, după mai mult de un secol, se potrivesc acestei situații, versurile poetului:

    Era pe când nu s-a văzut,

    Acum se vede și nu e…

     Toate guvernele și toți șefii din lume, mari, mici, au fost schimbați în decurs de câteva zile, nu s-a întâmplat nici un blocaj major, lucrurile au mers cu mici rateuri ca înainte, conform celebrei zicale: Nici un om nu este de neînlocuit…

Published in: on 7 August 2012 at 6:20 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (11): Nopțile Suncusului

   Sunt localităţi în care odată ajuns, te schimbi. Cum ai pica într-o oglindă defectă, ce-ţi îngustează fruntea, îţi măreşte nasul, bărbia, semeni cu tine dar eşti caricatura ta. Aşa am păţit şi noi când am ajuns la Suncus.

   Lola îl rugă pe Troi să stea în aceeaşi cameră cu Stoe şi să-l supravegheze. De la o vreme Stoe bea exagerat, nu se putea opri şi, aşa spera Lola, că dacă pleacă de-acasă, schimbă mediul, îşi revine, mai ales alături de Troi, care nu era băutor. O cameră o ocupară ei doi, şi altă cameră, noi, adică eu, Liviu şi Vasile.

   În jurul Suncusului sunt păduri seculare, pline de ciuperci. Într-o singură după-amiază am cules, fiecare, câte un sac mare de ciuperci. Am avut saci de plastic, de-abia i-am cărat în spate până la căminul unde am fost cazaţi. Am tăiat ciupercile felii şi le-am tras pe aţe.

   Cum era un cămin vechi, în semiparagină şi numai noi eram în el, n-am avut reţineri, am bătut în camere şiruri de cuie pe pereţi ca să le întindem la uscat.

   Care este obsesia legată de ciuperci? Cât ai fi de bun cunoscător, le arunci pe cele ce seamănă într-un fel cu cele otrăvitoare. Nu rişti. Troi însă, culese şi oici albastre şi oici roşii şi nişte hribi suspecţi cu puncte negre. Noi am cules numai gălbiori şi hribi curaţi.

   Cum nu aveam problemele lui Stoe, seara ne-am pus la o masă împărătească cu tocană de ciuperci şi  vin de casă, cumpărat de la un om, gard în gard cu căminul. Stoe, aşteptă să adoarmă Troi şi pe la miezul nopţii, veni la noi în cameră, cu capul între umeri, ca un cîine bătut. I-am turnat şi lui un pahar de vin, pe care îl bău cu sorbituri mici, ca pe un bidonel de apă, singurul pe care îl ai la dispoziţie pentru traversarea Saharei. Ni se plânse că nu suporta mirosul de ciuperci tăiate, şi că multe dintre cele culese de Troi se înegriseră. Şi la noi în cameră nu se mai vedea tavanul de atâtea şiruri de aţe, dar nu se alteraseră nici una.

    A doua zi, dimineaţa, nici Stoe nici Troi nu dădură semne de viaţă. Mergem în camera lor. Dormeau tun, într-un miros ascuţit de ciuperci putrede.

 – Noi am băut şi voi v-aţi îmbătat!

Se ridicară, întradevăr, ca beţi, îi durea capul îngrozitor. I-am dus afară, la intrarea în cămin erau două bănci faţă în faţă.

 – Vă rog, luaţi toate porcăriile din camera mea şi aruncaţi-le! exclamă Troi.

 –  Dar nu sunt stricate toate! protestă Stoe.

 –  Nici o vorbă. Aruncaţi-le pe toate. Ne facem de râs pe-aici că murim otrăviţi. Aruncaţi-le şi pe-ale voastre!

  – Vezi-ţi de treabă, ale noastre sunt albe, mai mare dragul cum miros.

Un mic fulger albastru în ochii lui Troi.

I-am aruncat ciupercile în râpa pârâului ce trecea prin spatele căminului. Stoe şi le aduse pe-ale lui în camera noastră.

   După masă, că mâncam la cantina din incinta intreprinderii miniere, i-am propus lui Troi să-i culegem alte ciuperci. A refuzat. Treaba lui.

   Noi,  am mers după alte ciuperci pe care le-am înşirat fără frică  pe coridorul lung al căminului, ce avea la un capăt  o baie cu duşuri, funcţionale.

   Troi mânca dimineaţa şi seara doar câte o felie de franzelă unsă cu unsoare.

   Pe la zece seara vine la noi Stoe.

   – Măi, care i-aţi luat lui Troi borcanul de unsoare?

   – Tu eşti nebun?

   – I-a dispărut borcanul. Nu faceţi glume proaste. Daţi-mi-l -, şi Stoe ne privi cu ochii umeziţi de lacrimi.

    – Stoe, ne jurăm pe ce avem mai scump că nimeni nu se joacă în timpurile ăstea cu mâncarea omului. Suntem prietenii tăi!

   Am mers cu toţii dimineaţa la Troi, după detalii.

    – Unde îl ţineai?

    – Pe marginea geamului.

    Cele două camere din căminul pustiu erau la etajul unu. Dacă borcanul căzuse în bălăriile din spatele căminului? Am coborât acolo. Nici urmă de cioburi.

   Seara, l-am chemat pe Stoe la poker. Veni înfrânt.

   … De la cei mai mărunţi la cei mai mari, şefii din socialism aveau ceva sacru în ei. Şi misterios.  Nu ştiai pe ce criterii i-a ales partidul să-i comande pe ceilalţi oameni. Partidul, într-adevăr, nimic exagerat, îl percepeam ca pe o entitate cu intuiţii divine, când îi pronunţai numele nu te gândeai la oameni, şi la ceva ce ţine de înalt, la culoarea albastră ori la nişte piscuri de munţi.

   Cu ce veste prăpăstioasă veni Stoe la noi? Troi nu ne lasă să plecăm sâmbătă acasă.

   – Duminică, Lola îşi ţine ziua. Mie nu-mi pasă. Sâmbătă plec.

   Mergem la Troi.

   – Cum ne-am înţeles? Sâmbătă mergem şi revenim luni cu trenul de şase.

   Troi, indiferent ca o stâncă.

   – Nu merge nimeni.

   Ne-am uitat unii la alţii şi am zâmbit, traversaţi de un calm, numai aşa pot să-i zic, criminal.

   – Bineee… – am zis şi-am ieşit în faţa căminului, la cele două bănci.

   Un cer aşa de negru ca deasupra Suncusului, noi nu mai văzusem. Puzderie de stele, dar cerul, negru, negru negru!

   – Nenorocitul ăsta îşi bate joc de toată lumea!

   În vieţile noastre nu ne-am revoltat, vizibil, public, decât în cadru organizat, la mari manifestaţii, şi atunci, doar împotriva capitalismului.

   Troi depăşise orice urmă de bun simţ. Stoe propuse să facem o tocăniţă de ciuperci şi în porţia lui Troi să băgăm două otrăvitoare, cât s-ajungă la spital.

   – Ce, fără el nu ne putem continua munca pentru care am venit aici?

   – Şi dacă moare?

   – Îl ducem acasă într-un sicriu cu două uşi, cum am văzut în America. La ultima vizită, se deschide numai uşa de deasupra, să-l vezi ca în poza de paşaport, bust.

   A doua zi ne-am împărţit în două echipe. Stoe cu Troi au intrat într-o galerie veche, nemaifolosită de zece ani. Galeria mergea dreaptă cale de aproape un kilometru până la o ramificaţie, de unde cei doi trebuiau să se apuce de măsurat nişte distanţe prin alte galerii adiacente. Ne-am înţeles că facem joncţiunea, cum noi veneam din direcţie opusă, pe galeria principală, cam în jurul orei unu. Ajungem la punctul unde trebuia să ne întâlnim cu ei, stăm şi-i aşteptăm până la trei, mai stăteam, dar  aproape că ni se stingeau lămpile de miner. Ieşim afară. Chiar la gura galeriei era un chioşc. Eram nervoşi, îngrijoraţi. Ne-am interesat de la vânzătoarea chioşcului de unde facem rost de ceva tărie. Ştia cine suntem şi de ce venisem în Suncus, aşa că ne-a dat fără probleme un litru de ţuică extrem de rară, din pere păduree. Am început sticla în spatele unui transformator electric, mare cât un buldozer, stând pe nişte lăzi goale de dinamită. Din când în când, unul dintre noi ieşea de după transformator să vadă dacă apar cei doi.

Cine iese senin, din galeria principală? Stoe.

 – Măi, da Troi unde-i?

 – Nu-i aici?!

 – Tu îl vezi? Nu-i.

 – N-a ieşit?!

 – Pe noi ne întrebi?!

 – L-am lăsat cu aparatul la intersecţie. Eu m-am dus la borna veche. Mi-a făcut semn cu lampa că a dat viză, şi cum ştiam o scurtătură, pe marginea benzii, am urcat pe-acolo.

 – I-ai spus să nu te aştepte?

 – Nu.

 – Du-te atunci după el.

 – Nu mă duc.

– Nici noi nu mergem.

I-am dat şi lui o gură de ţuică. Trece un ceas.

– Du-te, mă, Stoe, după el!

– Din partea mea steie acolo până i-a creşte barba de-un cot!

Și Stoe o luă către cămin.

Era deja către asfinţit. Un soare neverosimil de alb, apatic.

 – Ce facem? Mergem după el, nu mergem?

 – Prânzul l-am pierdut. Haideţi să ne facem ceva de mâncare.

 Vasile face la cameră pe bucătarul,  găteşte nişte varză cu slănină.  Troi nu apare. Iarăşi cerul, hăul acela negru şi în locul lui Troi, printre noi se strecoară nişte liane invizibile, reci ca gheaţa.

   În dimineaţa următoare ne-am grăbit să mergem după Troi, dar când am ieşit din cămin, el şedea  pe bancă. Pierdut. Părăsit. Cu noroi uscat pe salopetă. Cine ştie pe unde se rătăcise. Stoe îi puse cea mai tâmpită întrebare din lume:

 – Unde ai stat atâta?!

   Troi se ridică fără un cuvânt şi intră în cămin. Ne lovi o linişte grea, uleioasă. Nu păţise nimic. După linişte, veni nemulţumirea. Era o persoană care nu mai avea loc în lumea noastră. Brusc.

    Ne-am dus iarăşi, fără el, în galerii. Am lucrat lejeri, nu ne grăbea nimeni.

   Seara ne-am aşezat la poker, deja Stoe se mutase la noi, erau în cameră patru paturi metalice, faimoasele paturi de fier, din toate spitalele şi cazărmile ţării. Şi masa la care jucam făcea parte din acelaşi tip de mobilier. Un poker ca un rottweiler pe care îl plimbi cu botniţă, să nu se ambaleze, să nu ajungem la sume prosteşti. Era o pace în cameră, ca în miezul pădurii, un miez în care se presupune că nu ajunge nici un animal.

   Cum jucam, intră Troi. Sunt conspiraţii spontane, în care toţi din grup se comportă la fel, fără să se fi înţeles în prealabil. Jucam ca şi cum nu l-am fi văzut că a intrat. Stătea lipit de perete şi ne privea, privirea aceea vagă, în care laşi lumea să te pătrundă, domestică, nimic nu te supăra.

   Eram cu toţii într-o pauză binevenită, ca şi alpiniştii înainte de a urca la o altă altitudine, în care aerul rarefiat nu-ţi permite decât mişcări esenţiale. Gata cu pauza, am înţeles că trebuie să urcăm mai sus când Troi zise:

 – Rămânem şi pe duminică aici.

Ne-am continuat jocul, indiferenţa, ca un prosop cu care îţi ştergi transpiraţia fricii.

   Joi ne-am continuat lucrul într-un calm desăvârşit, nici un incident. Am mâncat la cantină, cinci la aceeaşi masă. Seara poker. Vine vinerea. După micul dejun, Troi ne anunţă că merge la sediul intreprinderii să vorbescă la telefon cu directorul institutului nostru.

 – De ce întinzi coarda? Ne-am înţeles ca oamenii, că mergem mâine acasă. Ce urmăreşti?

Ne-a întors spatele şi s-a dus la sediu. L-am aşteptat pe băncile din faţa  căminului. Vine şi ne anunţă distant că nici vorbă să mergem pe mâine acasă, conducerea insistă să rămânem până terminăm lucrul.

 – Măcar Stoe să plece. E ziua lui Lola.

 – Mă mai gândesc.

   Vine seara, cumpărăm o damigeană mare de vin şi ne aşezăm la poker. Liviu îşi aduce radioul cu el. Îl pune pe Vocea Americii. Nu mergea tare. Eram numai noi în căminul pustiu, dar fiind un post despre care se comenta numai între oameni de încredere, şi postul se asculta discret. Cred că şi în acel miez de pădure de care am amintit, Vocea Americii şi Europa Liberă ar fi avut volumul în surdină. La radio, un comentariu plictisitor despre biografia unei cântăreţe de operă, nu politică arzătoare. Jucăm la relanti, faptul că i-am pus lui Troi piciorul în prag cu  „Stoe trebuie să plece” este ca o victorie pentru noi, am scăpat de escaladarea conflictului.

Jucăm, cu geamul fără perdea, plin de negrul unic al noapţii Suncusului, o localitate nu izolată de restul lumii, mai rău, o adunătură de furnici muncitoare ce produc numai caolin.

   Jucăm şi intră un bărbat mic, îndesat, genul de antrenor de box.

 – Ce facem, tovarăşi? Jucăm jocuri de noroc interzise şi ascultăm Europa Liberă? Pe Bucureşti se dă muzică populară.

Ca și cum radioul ar fi fost un greier sâcâietor, merse şi-l stinse.

 – Jocuri de noroc pe bani.

 – Nu pe bani, pe mărunţiş.

 – Dacă adun tot mărunţişul de pe masă, îmi pot cumpăra o pâine, un kilogram de zahăr?

 – Cine eşti, domnule?!

Antrenorul scoate o legitimaţie. Maior de securitate, Ciordoş Vasile.

Nu ne impresiona deloc.

… Când a murit tata lui Vasile, la slujba de la capătul sicriului, preotul a ţinut o predică cu un laitmotiv obsedant, pregăteşte-te, pregăteşte-te, vine moartea, trebuie să fii pregătit. Noi, de când eram adolescenţi, ne pregăteam în discuţiile noastre, pentru momentul când vom da nas în nas cu un securist…

  Deşi individul acela era securistul pe care fiecare dintre noi îl aşteptam de ani de zile, eram răsuflaţi de spaime, nu ne impresiona.

 – Şi ce ni-i face?

– Amendă pentru jocuri de noroc interzise şi anunţarea conducerii intreprinderii de care aparţineţi.

A doua zi veni la cămin, în camera noastră,  un miliţian jovial cu mii de scuze că trebuie să ne amendeze. Jocuri de noroc. Ne completă procesele verbale şi am ieşit cu el în faţa căminului. Am stat  prieteneşte de vorbă, preţ de-o ţigară, aducând în faţa lui mici critici societăţii noastre. De exemplu, la restaurant, pe lângă ce ai comandat ţi se aduce şi un peşte prăjit. El contracară, cetăţenii noştri nu ştiu ce bun aliment este peştele şi în Vest, nu poţi culege ciuperci, toate pădurile sunt particulare. Nu ai voie să calci prin ele.

Era un lucru prea grav să-i amintim de criza alimentară. I-am spus în schimb de programul televizorului. Două ore.

 – Se poate?! Două ore?! exclamă el satisfăcut că discuţia ajunse aici.

Apoi se posomorî şi se uită bănuitor la noi.

 – Ţi-e lene să-ţi lungeşti antena cu încă un metru? Prinzi ungurii, ruşii, bulgarii, sârbii. Ce-ţi mai trebuie?!

Ne închise gura. Înainte de-a ne despărţi se miră:

 –  De cafea nu m-aţi întrebat! Năutul este mai scump decât cafeaua. Dar sănătatea oamenilor este pusă pe primul plan. Există cercetări medicale.

 Mai aveam în damigeană vreo trei litri de vin şi uitasem, în timp ce ne scria procesele verbale pentru amenzi, să-i oferim un pahar. Ne refuză oferta, avea probleme urgente. Pleacă miliţianul, iese din cămin Troi. Iarăşi, fără să ne înţelegem între noi, spontan, l-am luat în şuturi:

 – Chiar atât de căcat nu te-am crezut. Chemi securitatea la noi!

 – Ăsta ţi-e omul, un Iuda!

 – Nemernic, un nemernic!

   Și, lăsându-l acolo, ne-am reîntors în cameră să golim damigeana, puşi pe fapte mari, cum la o seamă de oameni le-am dat de capăt, noi crezusem că au o forţă, nişte muşchi, mari cât umbrele lor în asfinţit, dar  numai cât se vedeau, erau, pe când noi creşteam, creşteam!

   Aveam tren spre casă numai pe la zece. După secarea damigenei, am dat buzna în camera lui Troi şi, sub ochii lui speriaţi, i-am făcut o percheziţie în toată regula, acuzându-l că el singur şi-a ascuns borcanul, motiv să se răzbune pe noi. Nu l-am găsit. Înainte de-a lua trenul i-am strigat ironici:

– Ai grijă de ciupercile noastre, ca de ochii din cap, încă nu s-au uscat destul!

    Ne-am dus apoi cu trenul de zece, acasă. Troi a rămas în Suncus. Fără noi era mort, ce să lucreze?

   Când ne-am terminat treaba în Sunsus şi am ajuns la institut, am răspândit zvonul că Troi este turnător la securitate. 

   Peste câţiva ani am aflat că nici vorbă de aşa ceva, alţii erau, te cruceai cine. Se pare că borcanul îl luase o femeie de serviciu trimisă la cămin să ne măture camerele.

   Ne-am comportat acolo, în Suncus, cu Troi, ca într-un scenariu tiranic. Este drept, nu este drept, faci cum îţi este scris.

Published in: on 30 Iulie 2012 at 9:17 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,