Proză: Adrian BUZDUGAN: Poveste pentru Stela

 The stars in their way

 sow light.

 Haven’t  a haven

 they bright,

 they live

and watch us…

     Te privesc cu duioșie.

     Mâinile împreunate, ce-ţi ţin ceafa uşurel, simţi că prind să te furnice şi te-ntorci încet, pe-o parte, lăsând mâna să mângâie fire reci de iarbă neagră.

     O lumină-şi frânge raza în puzderia de stele. Ca şi-n alte dăţi, uimită, uiţi de tine, de pământ şi cuprinzi din nou neantul împânzit de stele reci; în ochi – singurul lor adăpost aice – fără număr clipocesc. Iute, ca într-o vâltoare, gândurile îşi fac loc: stelele sunt sori departe, îşi fac propria lor lume din căldura ce-o vroiesc jertfă vieţii-adusă. Tu, sămânţă efemeră, semne de-ntregi lumi priveşti!…

     Tu, mic bob de rouă, te-ntristezi şi ochii-ţi reci prind a măsura în silă marea de împărăţii – ea, ce nu concepe nici doreşte ca să aibă vreun egal!…

     Palmele din nou le-aduni, tot sub ceafă, căpătâi. Mica dramă: tu-Fiinţă pare-se c-a luat sfârşit şi m-apropii… şi m-apropii pleoapele să îţi sărut! Ochii-ți calzi se-ntorc spre mine: “Mă iubeşti, nu?”. Dau din cap în semn că da şi o sărutare lungă face ca, la rândul lor, galaxiile vecine să pălească, să se întrebe: ”Cum de-acuma strălucesc?!”.

     Când tot ochii-nchişi îi ţii, îmi întorc privirea iute… când pe cer gemând de stele, meteoric din Lactee lin o altă stea se scurge în neant.

     Te privesc.