Vestea am aflat-o dintr-o postare a lui Valeriu GHERGHEL de pe facebook. Postarea m-a dus la blogul colegului ieșean, iar de acolo am descins direct în pagina ghidului, drept care transcriu și eu link-ul pentru doritorii acestei escapade intelectuale.
Aviz celor care vor citi: această carte nu ocolește chestiunea nazismului heideggerian, discutând-o cinstit. Doar România nu își permite luxul acesta. Oare de ce?
VESTE BUNĂ: Ghid pentru cunoașterea lui Martin HEIDEGGER
Reacții rapide: Dan GULEA: Despre simplele preocupări ale intelectualilor lui Băsescu. Cazul lui Cornea
Care este situaţia.
În concursul organizat de Editura Humanitas la nivelul liceelor, etapa a III-a (17 feb 2012) a adus întrebari formulate de dl Andrei Cornea despre Grecia antică, pe baza Banchetului (ed. Petru Creţia) şi a lui Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle (trad. Liana Lupaş, 2011).
Întrebările au sunat aşa cum le reproduc mai jos (în italice); ele au fost împărţite în cîte două seturi, unul negru (primul set reprodus aici), al doilea gălbui (celălalt set reprodus).
Îmi permit să formulez şi eu cîteva întrebări la formularea acestor întrebări, întrucît consider întrebările dlui Cornea tendenţioase şi deviante; sînt convins că ar fi trebuit să îşi răspundă măcar la cîteva dintre punctele pe care i le adresez. Nu acum, ci mai demult.
Nu cred, pe de altă parte, că dl Andrei Cornea va avea timp să răspundă. Cred că va fi ocupat să redacteze ale cărţi de felul „De la Socrate la Pleşu” (dacă a putut scrie cum ar veni „De la şcoala din Atena la cea din Păltiniş”, no?)
Deci.
Setul negru
1. Cine sunt?
Sculptorul Praxitele, după ce mi-a fost amant, m-a luat drept model pentru statuia Afroditei. Aşa-i că sunt o frumuseţe? Cine sunt?
Vă mai dau un indiciu: Mai înainte, cînd eram fată cuminte, mă chema „cea care-
şi aminteşte de virtute”, dar mai tîrziu, pretinzîndu-se că am ajuns fată rea, mi s-a spus „broasca”. Cică aş fi avut tenul gălbui! Bărbaţii ăştia sunt chiar nesimţiţi!
R: Sunt Phryne. (supliment: mai înainte mă chema Mnesarete)
Aşadar:
a. Întîi amant, apoi sculptor? Nu zău? Nu cumva invers? Sau simultan?
b. Ce înseamnă fată cuminte? Dar fată rea?
3. Ce sunt?
Mi s-a întîmplat, într-o noapte, să fiu presedintele republicii. Din păcate, doar o singură noapte. După asta au dat preşedinţia altuia. (Pardon, nu sunt cine vă gîndiţi!) Ce sunt?
M-au ales prin tragere la sorţi împreună cu ceilalţi 49 de colegi. Locuim cu toţii într-o casă rotundă, Tholos. De multe ori, dormim aolo, ca vai de lume de altfel! Deşi cică am fi magistraţii supremi în stat, nu primim de la democraţia noastră decît un fleac de drahmă pe zi. Ce? Pe la voi nu sunt drahme de loc? Ce trist!
R: Sunt un pritan
Prin urmare:
a. Grecii nu aveau funcţia de preşedinte al republicii, ci pe cea de preşedinte al Adunării celor 50 de pritani; acesta nu era ales noaptea, ci ziua (!);
b. „Numele funcţiei era epistates”. De ce un răspuns alternativ, de ex. „epistates”, nu e posibil? (Flacelière, p. 41-42: „În secolul V, preşedinte al Adunării era pritanul desemnat în fiecare zi prin tragere la sorţi, iar numele funcţiei sale era epistates.”)
c. De unde ştii la ce mă gîndesc?
d. De ce e trist că nu sunt drahme? Unde să fie? Cu ce scop?
e. Preşedintele oricărei republici moderne este unul singur, pe cînd pritanii erau 50. O ambiguitate lipsită de gust sau de discernămînt?
f. Aud?
9. Ce sunt?
Stăpînul meu are un băiat şi m-a pus să-l duc la şcoală şi să-l aduc de acolo în fiecare zi. Dea zeii să nu-l pierd pe drum! Acasă îl pun să repete literele pînă adormim. Ce sunt?
Îi car şi bagajul, tăbliţele pentru scris, ba în ultimul timp chiar şi lira. Îl ţin strîns să nu fugă. Îl cert dacă scoate limba la trecători şi îl învăţ să fie cuviincios. Cînd se mînjeşte cu noroi, îl curăţ. Cînd se ia la harţă cu un cîine strig la el să se astîmpere. La cîine, nu la el. La voi e invers?
R: pedagogul
Deci:
a. Copilul e cumva retardat de se ceartă cu cîinii?
b. Dar pedagogul, de face observaţie cîinilor?
c. Cine se dispreţuieşte atît de mult încît să creadă că „e invers”?
10. Cine sunt?
Se zice că eu sunt cel care a inventat mita electorală. Într-adevăr, chemam pe săraci, în fiecare zi, la supa populară în grădina mea. Tot eu am dat jos gardurile cere-mi înconjurau moşia, pentru atenienii să adune fructe de acolo. Vă încruntaţi? Dar ce era să fac? În Grecia începuse deja criza. Apropo, s-a terminat între timp? Bine, deci cine sunt?
Noi, în familie, suntem generali din tată în fiu. Taică-meu a fost marele Miltiade, care s-a bătut cu perşii la Maraton şi… Deci cum e cu criza?
Păi:
a. Grecia nu exista în vremea ta. Era Atena, da, era Sparta, poate Theba. Dar în nici un caz Grecia.
b. Astfel, neexistînd Grecia, nu existau nici crizele Greciei. Poate ale Atenei, astea da, dar ar fi o reducere la general, no?
c. Doar ca fiul tatălui te poţi prezenta?
11. Cine sunt?
Eram în Sicilia şi comandam armata ateniană. Eram încolţiţi din toate părţile şi am decis să ne retragem. Dar luna s-a întunecat şi prezicătorul mi-a spus că e de rău. L-am ascultat, am stat locului şi duşmanii ne-au făcut fărîme. Cine sunt?
Am fost lăudat de atenieni pentru excepţionalele mele merite de general. M-au citicat doar fiindcă mi-am luat un prezicător incapabil. Cică, pentru o retragere, eclipsa era semn bun. Între noi fie vorba: la numirea prezicătorului au funcţionat ştiutele presiuni politice. De aia s-au umplut funcţiile de răspundere cu incompetenţi!
R: Sunt Nicias.
a. Bon!
b. Eclipsa e de bine au ba? Emiţătorul este 1. prezicătorul; 2. ceilalţi, gura lumii; enunţarea ambiguă a emiţătorului duce la posibilitatea înţelegerii că A şi non A sînt valabile sub acelaşi raport, al emiţătorului.
c. Ce relevanţă au „presiunile politice pentru numirea prezicătorilor” aici?
d. Ce rost are ultimul comentariu, cu incompetenţii. E o punere în abis?
Setul gălbui
2. Ce sunt?
Sunt rotund. Semăn la rotunjime cu Luna din care provin. Am patru mîini şi patru picioare. Cînd merg, mă învîrt în cerc, folosindu-mă de toate cele opt membre. Nu sunt o caracatiţă. Şi ceva cool: sunt pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie. Ce sunt?
Mai sunt şi alţii asemănători mie şi foarte cool, dar unii au sosit din Soare şi alţii din Pămînt şi sunt un pic altfel decît mine. Cu toţii am pierit de mult, fiind tăiaţi în două de Zeus, drept pedeapsă pentru înfumurarea noastră. Voi sunteţi descendenţii noştri şi, cînd vă iubiţi între voi, ne readuceţi cumva la viaţă. (Ura!)
R-: Sunt androgin.
Adică:
a. Ceva sau cineva?
b. O jumătate de bărbat plus o jumătate de femeie egal două jumătăţi. Superioare sau inferioare? Sau şi, şi?
c. „Între noi” adică cum?
4. Ce sunt?
Sunt de lut ars. Servesc la amestecatul vinului cu apă, vin care astfel iese mai mult sau mai puţin tare, după cum decid comesenii. Dar tot un fel de şpriţ rămîne, cum aţi zice voi! Ce sunt?
R: Sunt un crater
Cum ar veni:
- Noi, adică elevii?
- Chiar aşa spunem noi, „şpriţ”? De unde ştii?
5. Cine sunt?
Eu sunt femeia care l-a învăţat pe Socrate tot ce ştie despre amor. Şi ştie destule! Fără ironii, vă rog, fiindcă lecţia mea nu seamănă cu nimic din ceea ce vă gîndiţi! Cine sunt?
Luaţi-mă în serios cu lecţia mea despre amor! Asta fiindcă mai întîi sunt preoteasă şi merit respect. Al doilea, fiindcă sunt musafiră şi vin de departe, tocmai din Mantineea. În fine, fiindcă am reuşit să întîrzii ciuma din Atena cu zece ani. Nu credeţi? Întrebaţi-l pe Platon!
R: Diotima
Adică:
a. De unde ştii că ştie?
b. De unde ştii ce gîndim?
c. De ce crezi că nu te luăm în serios?
Adrian NIȚĂ: Scrisoare deschisă adresată Societăţii Române de Fenomenologie (administrator al Newsletterului de filosofie românească) şi Societăţii Române de Filosofie
Tot mai cunoscutul exeget al lui Leibniz și Noica, polemist în materie de filosofie și deținător al titlului de doctor în domeniu Adrian NIȚĂ semnalează într-o scrisoare nouă inadvertențele procedurale ale colegilor săi de la Societatea Fenomenologilor în materie de redactare a buletinului informativ cu privire la aparițiile românești curente în domeniul filosofiei. Transcriu mai jos textul, însoțindu-l de anexele puse la dispoziția oricui de dl. Niță, sperând că la mijloc se află nu lipsa bunei credințe, ci carențe – sau neglijențe – de informare. Adaug, surâzând, că, de când m-am amuzat să public în presă (dar și pe acest blog) texte polemice vizându-i pe dl. Gabriel Liiceanu și pe apropiații domniei sale, și numele meu lipsește din newsletter-ul la care se face aici referire. Atâta pagubă! Nu am probleme cu noua cenzură a Grupului H.A.H., cum i-am spus, mai în glumă, mai în serios. Dacă evoc acest fapt este numai și numai pentru a aduce încă o probă că newsletter-ul se încropește în funcție de simpatii, idiosincrasii și umori de tot felul. Bravo băieți, tot așa! (O.P.)
Stimaţi colegi
Aş vrea să subliniez, din nou, faptul că nu e vorba aici de mine personal, de faptul că lucrările mele nu ar apărea în Newsletterul de filosofie românească (NFR) (acest lucru mi se pare colateral; are dreptate Christian Ferencz Flatz). Nu e vorba nici de faptul că NRF nu ar fi util; că se lucrează cu materialul clientului; şi nici de faptul că Societatea de Fenomenologie, ca admistrator al acestui buletin informativ, îl realizează aşa cum doreşte. Problema pe care am ridicat-o este una de principiu, legată de ,,filosofia românească”. Suntem o mână de oameni care funcţionăm în câmpul filosofiei şi este pur şi simplu păcat să recurgem la asemenea practici contraproductive şi dăunătoare. În plus, acest buletin informativ trebuie să fie unul realizat profesionist, să dea seama cu adevărat despre starea producţiilor (cărţi, traduceri, articole, conferinţe etc.) din acest câmp, fără nici un fel pe simpatii sau antipatii (pe care fiecare dintre noi le are; acestea nu trebuie să se reflecte în buletinul informativ). Că nu am nimic personal cu cineva din SRF sau NRF o pot spune cărţile şi articolele mele, dar şi toţi cei cărora le-am vorbit despre SRF, NFR etc. În plus, sunt multe fapte pe care nici măcar nu vreau să le fac publice cu privire la sprijinul adus de mine pentru SRF şi NFR (o parte din ele, Cristi Ciocan le cunoaşte).
Faptul că NRF manipulează (adică influenţează comunitatea în legătură cu anumite scopuri care sunt străine de interesele acelei comunităţi) şi dezinformează (adică induce în eroare comunitatea, prin transmiterea de informaţi false, în mod tendenţios) rezultă şi din ultimele luări de poziţii ale persoanelor implicate şi din faptul că nu doresc să schimbe nimic în formatul şi conţinutul buletinului. În plus, vă trimit ataşat lista de cărţi apărute în 2011. În prima parte a listei, (A), se află cărţile indexate în Newsletter. În partea a doua, (B), se află lucrări ce nu se regăsesc în Newsletter. Prima are 16 titluri, a doua are 13 titluri. Unele din cărţile de pe lista B sunt cu adevărat importante, şi nu se poate spune că, dacă autorii respectivi nu au trimis informaţiile, cei care administrează pagina nu ar fi avut interesul să caute informaţiile respective (ce se pot obţine de la edituri, de pe net, de la librării sau biblioteci etc.) ca să se publice în NRF.
Ca să fiu mai bine înţeles, vă rog să-mi daţi voie să vă propun o situaţie imaginară. Să presupunem că eu administrez un buletin informativ de fenomenologie. Public acolo despre activitatea SRF şi a membrilor ei doar sporadic şi masiv public informaţii despre producţii de fenomenologie realizate de X, Y şi Z. Cum vi se pare această situaţie? Oare se poate numi altfel decât dezinformare şi manipulare? Oare este o situaţie profesionistă? Oare face ea bine filosofiei româneşti (ca să nu mai folosesc cuvinte care pe unii îi sperie, cum sunt ,,cultură română”)?
Dacă mă veţi întreba care e soluţia, vă voi spune că nu este dezabonarea mea. Ar fi soluţia asta dacă nu mi-ar păsa şi dacă nu aş avea alte preocupări decât cele filosofice. Dar ca om ce activează în acest câmp, cred că e de datoria mea să fac publică şi să dezbat situaţia apărută, în speranţa unei îmbunătăţiri. Soluţia pe care o văd vizează: fie completarea informaţiilor, fie schimbarea denumirii. În primul caz, ar trebui trecute cele 11 centre ce organizează studii de licenţă în filosofie, toate centrele şi revistele (pe cât e omeneşte posibil; eu v-am numit câteva; sunt sigur că mulţi din cei cărora le trimiteţi buletinul pot contribui la completarea informaţiilor), iar din punctul de vedere al conţinutului ar trebui o atitudine ,,activă”, adică nu simpla aşteptare ca autorii să trimită informaţii (fie că e reală, fie că nu e reală). În cazul al doilea, titlul poate să fie ,,Newsletterul Societăţii X” sau ,,Newsletterul grupului X” (caz în care, desigur, mă voi dezabona).
Adrian Niţă
***
Anul filosofic 2011 (A)
Newsletter: Cărţi
- Anca Manolescu, Stilul religiei in modernitatea tirzie, Polirom, 2011
- Horia Patrascu, Sentimentul metafizic al tristetii, Editura Trei, 2011
- Nicolae Stan, Nietzsche. Ermitul vesel, Editura Economica, 2011
- Andrei Bereschi (coord.) Studii tomiste II, Zeta Books, 2011
- Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, Polirom, 2011
- Viorel Rotilă, „Citește-mă pe mine”. Jurnal de idei, Institutul European, 2011
- Marilena Vlad, Dincolo de ființă. Neoplatonismul și aporiile originii inefabile. Zeta Books, 2011
- Karel Novotný, Taylor S. Hammer, Anne Gléonec, Petr Špecián (eds.), Thinking in Dialogue with Humanities: Paths into the Phenomenology of Merleau-Ponty, Zeta Books, 2011
- Vasile Băncilă: Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
- Vlad-Ionuț Tătaru: Conștiința de sine, Institutul European, Iași, 2011.
- Nicolae Turcan: Credinţa ca filosofie. Marginalii la gândirea tradiţiei, prefață de Radu Preda, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
- Petre Ţuţea: Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
- Marta Petreu, De la junimea la Noica: Studii de cultură românească, Polirom, Iaşi, 2011.
- Nicolae Râmbu, Negru Teodor (ed.), Forme ale alienării culturale în epoca globalizării, Editura UAIC, Iaşi, 2011.
- Alexandru Ştefănescu, Leibniz şi paradigma individualităţii de la ontologie la politică şi înapoi, Editura Paideia, Bucureşti, 2011
- Viorel Ţuţui, Apriorismul contemporan. Dezbateri epistemologice, Editura UAIC, Iaşi, 2011.
Anul filosofic 2011 (B)
Cărţi ce nu se regăsesc în Newsletter
1. Al Surdu, Dragoş Popescu, Dominic Georgescu (coord.), Probleme de logică, vol. XIV, Editua Academiei
2. Studii de istorie a filosofiei româneşti, coord. Al Surdu, M Mamulea, Doru Sinaci, vol. VII, EAR, 2011 (simp Noica de la Arad)
3. Studii de istorie a filosofiei universale, coord. Al Surdu, Claudiu Baciu, Sergiu Bălan, ion Tănăsescu, vol. XIX, EAR, 2011
4. Alexandru Surdu, Sergiu Bălan (coord.), Studii de teoria categoriilor, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 2011
5. Angela Botez et alii (coord.), Categorii şi concepte în filosofia ştiinţei, Bucureşti, Editura Academiei, 2011
6. Mihai Popa, Timp şi istorie. Idei şi concepte din filosofia românească interbelică, EAR
7. Vasile Tonoiu, Altfel de proze, Paideia, 2011
8. Vasile Morar, Morala elementară: stări, praguri, virtuţi, Paideia, 2011
9. Călin Cristian Pop, Problema infinitului la Pascal, Eikon, Cluj
10. Livia Georgeta Suciu, Problema darului şi a donaţiei la Jacques Derrida, Eikon, Cluj
11. Mălin Stan, Haos şi subtilitate, Eikon, Cluj
12. Adrian Niţă, Polemice, Grinta, Cluj, 2011
13. Daniel Sidor, Manual de sex epistemic sau despre cum să scrii o maximă, Eikon, 2011
Continuarea dezbaterii: http://www.observatorcultural.ro/Cine-prejudiciaza-imaginea-Societatii-Romane-de-Fenomenologie*articleID_26639-articles_details.html
Din goana trasului cu ochiul: Heidegger la noi acasă
Nici n-a venit bine decembrie că ne-am și trezit prin librării cu noi traduceri heideggeriene. Este vorba despre texte fundamentale fără care poporul și cultura noastră nu ar putea supraviețui, cu drepturi egale, în republica veșnicei filosofii (dacă există așa ceva!). E și pentru ageamii precum subsemnatul un prilej de mândrie patriotică să poată da nas în nas cu ifosele firoscoase ale magistrului neamț, întors pre rumânie de adulatorii săi loco.
Întrebarea filosoficească de bază rămâne, și de această dată, „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?”
Pricep grija lui M.H. de a distinge între ființă, ființare, fiind, existență, strarea-de-a-fi, în-ființare ș.a.m.d. Totuși, însă: să stea adevărul filosofic și secretul filosofiei în jucărele de limbaj? Merg, mai degrabă, pe mâna lui Ludwig Wittgenstein: „Fiecare propoziție care are un sens are un sens COMPLET, iar ea este o imagine a realității în așa fel încât ceea ce nu este încă spus în cuprinsul ei nu poate pur și simplu aparține sensului ei. (…) Dacă o propoziție ne spune ceva, atunci ea trebuie, așa cum este ea, să fie o imagine a realității, și anume una completă”.
Oricum, vine vremea sărbătorilor și – deși nu i-am neglijat deloc, orice s-ar crede, pe prietenii mei din Grupul HAH (ba din contră: am dat curs rugăminții lor imperative, trecând de pe blog în spațiul public și scriind despre ei în serial, vreme de luni în șir, în prestigioasa revistă Timpul, din Iași) -, le ofer un cadou de sărbători, ca dovadă că lecția de ridicol a lui Heidegger poate fi urmată și prin traduceri mai fidele decât traducerile fidele, măcar în măsura în care spiritul limbii este siluit cu duioșie, de acasă.
Propun deci, tuturor pasionaților de turbulențe filologico-filosofice, câteva conjugări la prezentul absolut, continuu și dezistoricizat, ale verbelor conexe Ființării, Ființei, Existenței, Fiindului ș.a.m.d.
A FIIRE: eu fiireș, tu fiireși, el/ ea fiirează, noi fiirăm, voi fiireți, ei/ ele fiirează;
A FIIND: eu fiind, tu fiinzi, el/ ea fiindă, noi fiindăm, voi fiindați, ei/ ele fiindează;
A FIINDA: eu fiindez, tu fiindezi, el/ea fiindează, noi fiindenăm, voi fiindenați, ei/ ele fiindenează;
A FIINȚARE: eu ființerez, tu ființerezi, el/ ea ființerează, noi ființerăm, voi ființerați, ei/ ele ființerează
A FIINȚÂND: eu ființândez, tu ființândezi, el/ ea ființândează, noi ființândăm, voi ființândați, ei/ ele ființândează
A FOSTA: eu fostez, tu fostezi, el/ ea fostează, noi fostăm, voi fostați, ei/ ele fostează;
A ESTERE: eu estez, tu estezi, el/ ea estează, noi estăm, voi estați, ei/ ele estează
Desigur, limba nostră glosează – și fără noi (aviz, cu un drum, și guguștiucului Al.Ciolan) – pe tema dată, ceea ce Constantin Noica nu ignora (dar nici nu – foarte – îndrăznea, făcând concesii orizontului de așteptare plebeu). Grupul HAH și liderul său, dl. Gabriel Liiceanu nu mai au însă de ce se formaliza, căci cenzurile au căzut între timp iar bunul simț nu mai folosește nici măcar drept paradox, vorba lui Al. Crăifăleanu.
Rămâneți dară cu bine, sfânte firi vizionare, limba română să vă îngăduie și pe mai departe cu umorul ei dintotdeauna!
imagine de Alexandru PECICAN fără nicio legătură cu vreo realitate
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XXI: O CHEMARE ADRESATĂ PROFITORILOR
Pentru retorica de acest tip, exponențial rămâne discursul („de procuror”, spunea Liiceanu însuși, amintindu-și întâmpinările scriitoarei Hertha Müller, într-o discuție publică purtată cu Adam Michnik) exersat în Apel către lichele (scris în 30 decembrie 1989, dar publicat în 1990) de Gabriel Liiceanu. Se cerea acolo – utopic și printr-o retorică încântată de sine însăși – trecerea lichelei comuniste pe banca rezervelor, adică, nici mai mult, nici mai puțin decât retragerea în arierplanul social tocmai a clasei de mijloc emergente. „Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor … şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani.” Ambiguitatea domnește din primele rânduri, incomoditatea istorică a autorului față de temă este trădată de abordarea indecisă. De ce? Pentru că, spuneam, în România acelui moment, proletarizată de sărăcie, singura clasă de mijloc pe care o putea Liiceanu pune la zid era alcătuită din slujbașii partidului (vârfurilor piramidei sociale, de partid și de stat, roșii rămânându-le să îndeplinească rolul de camarilă, de curte a dictatorului). Cum să îi pui la zid, deci, tocmai pe cei de la care ar putea porni reconstrucția? Ceea ce moral se putea încerca, pragmatic era contraproductiv. Și, apoi, până la urmă, sunt multe sau puține lichelele? Răspunsul lui Liiceanu este că am avea de a face cu o mulțime redusă numeric, dar cu o pondere însemnată în destrucția țării și deteriorarea stării poporului. Or, dacă așa stau lucrurile, ce contează mai mult? Numărul sau ponderea? Dacă rarefierea numerică trebuie luată în seamă, atunci merita osteneala să fie abordată în termenii liicenieni, ori trebuia, pur și simplu, să se gândească la o epurare din funcții și privilegii? Iar dacă ponderea trebuie să îngrijoreze, atunci de ce Liiceanu nu este mai drastic, cerând abia „o pauză de respirație” în loc de punerea într-o paranteză istorică a acuzaților? (Din nou, retorica sforăitoare, neverosimilă, îl obligă pe autor să vorbească lung și să spună puțin: „Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă”.)
De fapt, care sunt propunerile (implorările?) lui Liiceanu către lichele? „Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. (…) Nu mai apăreţi la televiziune.// Nu mai scrieţi în ziare.// Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. (…) Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun… Renunţaţi la alibiuri morale.” Etc. Să fie vorba despre o colecție de gingășii, de o implorare lirică? Lumea a interpretat gestul scrierii acestui text ca pe un soi de manifest revoluționar cu conținut moral. Din păcate, citite cu calm, la distanță în timp de momentul emiterii lor, aceste propuneri de abstinență civică aduc a conjurări prudente, menite să smulgă mai degrabă un soi de bunăvoință celor vizați.
Autorul dă, el însuși, în reciprocitate, asigurări de bunăvoință la adresa lor: „Să nu vă fie frică…” El ține deci să își asigure lichelele că nimic rău niu li se poate întâmpla. Altceva e mult mai important pentru Liiceanu: „Căutaţi … un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.” „Intraţi în noul an meditativi.” Ai crede că gânditorul îndeamnă licheaua să se convertească la filozofie, dar nu; preferă să o îndrume către reculegere, remușcări și penitență. (Deși, din două una: ori e lichea sadea, și atunci conjurarea rămâne o inutilitate retorică, ori nu este, și atunci de ce s-ar simți vizată de text?!) În caz că asemenea conduită ar fi urmată, zice Liiceanu – vorbind în numele mulțimii anonime pe care socotește, probabil, că o reprezintă – „… dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi”. Vă vom iubi! Pe… lichele. Rămâni siderat de aplicația creștină, christică, pe care o încearcă autorul… Pentru că, în viziunea moralistului în care se improviza Liiceanu, un pic de penitență postrevoluționară poate șterge mulțimea de ticăloșii întreprinse vreme de ani, chiar dacă, un pic mai sus spusese – contrazicându-se flagrant – „Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele”. Da, renunțați la vechile alibiuri morale, fiindcă vă voi furniza eu altele, ținând de o gesticulație legată de ritualurile thanatice creștine; sau nu. Dar nu este vorba numai de o absolvire grăbită, de o spălare sumară a păcatelor. Gabriel Liiceanu le promite, de-a dreptul, iubirea.
Îmi amintesc cu precizie cum, cu două decenii în urmă, acest text privit de colegii mei intelectuali ca o culme a programatismului revoluționar postcomunist – și celebrat ca atare încă – m-a lăsat complet derutat. Voi fi fost un om insuficient de generos, dar simțeam cu mare precizie că nu îi puteam iubi pe ticăloșii de ieri numai pentru că ar fi făcut un pas înapoi din funcțiile de răspundere pe care le ocupaseră, lăsându-i pe alții să le ia locul. Lichelismul comunist nu avea cum fi extirpat prin trecerea din sectorul de stat în privat și din politica unipartidistă în cea a pluralismului politic. Nici măcar dacă nu s-ar fi regrupat în partidele câștigătoare ale primelor competiții electorale – cea din 1990 și, respectiv, din 1992 – tot nu ar fi fost destul pentru a uita morțile din decembrie 1989, decesele avorturilor pedepsite prin lege în deceniile dinainte sau omuciderile de „frontieriști” (transfugii eșuați prin intervenția grănicerilor), care nici astăzi nu se discută încă… În virtutea acestora, personal mă îndoiam că respectivii ar avea măcar dreptul de a participa la dezbaterea publică inițiată în societatea civilă.
… Și totuși: ce era, ce este în neregulă cu tonul smerit al lui Gabriel Liiceanu în Apel către lichele? În primul rând, graba de a fraterniza într-o îmbrățișare cu cei pe care are toată îndreptățirea să îi disprețuiască, asupritorii de ieri (deranjantă și în Iubiți-l pe fratele Alexandru de Constantin Noica.). Câteva formalități din retorica gestuală și orală a ritualurilor religioase și… gata? Era suficient atât pentru a înlătura din prim-planul social urmele și metodele dictaturii, odată cu susținătorii săi? Merită, zău, să fii atunci o lichea și jumătate, știind că, după absolvirea filosofului, te vei putea reapuca, pe noi baze, cu obrazul spălat, de mai vechi îndeletniciri în numele unor mereu valabile interese egoiste și cinice.
Ce voia Liiceanu să marcheze prin acest text? Desolidarizarea de comuniști? Atunci de ce vorbește de lichele? Chiar domnia sa observa, peste ani, că atunci „Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul (= comunist, n. O.P.), s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc”. (G. Liiceanu, „Din nou despre lichele”, în Cotidianul, 12 mai 2008)
http://old.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html
S-ar spune, deci, că în finalul lui decembrie 1989, când România abia scăpa – măcar formal – de comunism, nu comuniștii îi apăreau lui Liiceanu ținta criticilor și a măsurilor de înlăturare din viața publică românească, ci… lichelele. Dintre comuniști, cei socotiți de bună credință, fanaticii prezumtivi ai idealului roșu meritau erau omiși de la orice punere în criză, lăsați cu ale lor. De ce însă un apel către lichele, nu și către ignari, nătărăii bine intenționați dar destructivi, paranoici sau… cașcavalgii?! Autorul însuși bagă de seamă, retrospectiv, că „… oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa «nu cuprinde lumea» şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. (…) În schimb, «licheaua mea», spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.” (ibidem) În consecință, în lectura târzie a autorului, „Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la «licheaua etern㻓. După douăzeci de ani Liiceanu continuă să creadă că marea schimbare la care se cuvenea să cheme – fie și numai sub raport moral – era o simplă mutație de accent, de pe licheaua comunist pe… lichea în general.
… Nu era deci vorba despre o răsturnare radicală, despre o revoluție; măcar una morală. Nici pomeneală, doar o mică și umilă corectură de accent; revenirea la lichelismul tradițional, universal și românesc; o mutație stilistică, nimic mai mult. Și încă una bazată – până astăzi – pe erori flagrante. Fiindcă lichelismul, așa cum îl descrie în 2008 Liiceanu, atunci când se manifestă public și politic, nu este caracteristic, orice s-ar spune, doar unei anumite ideologii. Nici nazismul sau fascismul nu a fost scutit de lichele, după cum nici feluritele forme de democrație și populism. În ceea ce are ea universal, licheaua se poate manifesta în cele mai diverse ambianțe politice, specificitatea ei neținând de o apartenență ideologică anume. De aici și universalitatea lichelei, semnalată dar nu și pricepută de G. Liiceanu.
Răspunsul autorului apelului la nedumerirea în fața saltului de puric presupus de text, atunci ca și în 2008, tot nu transpare cu claritate. Eu l-aș descifra, nu ca Hertha Muller și Adam Michnik, văzând în el un robespierrism nesăbuit și dur, condamnarea unei întregi pături sociale, ci mai degrabă ca o curățire a umerilor sacoului vechilor șefi de scame, spre a-i pregăti pentru noile cadre de acțiune. De ce ar fi făcut Liiceanu așa ceva? Nu mă voi referi la posibilele motive personale sau conjuncturale, pe care nu le cunosc, ci prefer să întrevăd aici o poziționare (post-)ideologică și istorică: pentru că „lichelele” comunismului puteau deveni – cum Brucan a și teoretizat –, cel mai repede și cel mai bine, clasa de mijloc a postcomunismului.
Ce ar putea fi, deci, Apelul către lichele? O tentativă de a activa conștiința culpabilă a profitorilor comunismului? Poate, întrucâtva; dar cu infinite precauții. Altceva? Desigur, câtă vreme „Apel” se poate traduce prin chemare, și nu, cum s-a tot interpretat (eronat, mi se pare),ca o punere sub acuzare, ca o tentativă de îndepărtare. Primul îndemn adresat clasei de mijloc comuniste, acut frustrate de pierderea – aparentă – a puterii odată cu căderea ceaușismului, a fost cel al lui Gabriel Liiceanu, care chema la primenire și pregătirea pentru creșterea rolului său istoric.
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. X: FILOSOFIA CA REBO ELIPTIC
Deja, din punctul nucleic de pornire al gândirii heideggeriene, devenea vădită mutarea discursului într-un registru total diferit de orizontul tradițional al filosofiei. Diferența nu provenea, pur și simplu, din abordarea chestiunilor specifice interogației filosofice cu ajutorul mijloacelor specifice, ci din mutarea radicală a atenției către altceva decât problematica filosofică pe care o consacrase tradiția dinainte. În aparență, Heidegger vorbește despre Ființă și Timp, elaborând o ontologie regională de factură fenomenologică. Numai că prima grijă a acestei ontologii este să se dispenseze de om și valorile sale, preferând constructe alternative și împingând explorarea către alte orizonturi. Iarăși aparent, am avea de a face cu o lărgire a orizontului filosofic și o împingere a acestuia către noi limite. În fapt, respectiva deplasare poate fi foarte bine interpretată ca schimbare a țintei, îndepărtare a interesului de la adevărul și înțelepciunea legate de om și destinul lui.
Firește, noul scop solicita și un discurs adecvat. De aceea, Heidegger s-a afirmat devreme ca un meșter în forjarea de noi cuvinte. În general, derivarea lor are loc prin compunere, acțiune către care îl încuraja chiar specificul dezvoltării germanei. Astfel, după cum s-a observat deja, Dasein provine din „da” și „sein”. Pășind pe urmele sugestiei de a explora resursele limbii proprii, Constantin Noica se specializa, la maturitate, în depistarea vorbelor cu potențial filosofic din limba română. El recicla anumite cuvinte cu aparență desuetă („petrecere”), evidenția ceea ce socotea a fi valențele profunde ale altora („rostire”, „întru”), accentua sensuri secundare sau terțe pentru a obține aurul ascuns de siliciu. Noica însă iubea limba română și nu o privea de sus. El nu vedea în ea un stadiu prealabil adecvării la buna cunoaștere mediată filosofic, ci instrumentul suficient de flexibil al optimei exprimări a gândului. „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.
Noica nu ar fi socotit, s-ar zice, niciodată oportună mutilarea românei prin „heideggerizare”. Vor fi sunând, elementele noului vocabular filosofic propus de Heidegger, cum vor fi sunând, în germană. Se vor fi putând și traduce în alte limbi, de vreme ce există și reușite recunoscute în acest domeniu. (Dnii Liiceanu și Cioabă apreciază, spre exemplu, traducerile americană, a lui John Macquarrie și Edward Robinson, și franceză, a lui François Vezin, din Sein und Zeit). Ca să îl traduci însă bine pe Heidegger în română ar trebui să ai o cunoaștere a limbii de acasă, de la noi, cel puțin cât Ștefan Augustin Doinaș, traducător din Hölderlin și Goethe, căci preferințele lui Heidegger în materie de utilizare a germanei în registru poetic mergeau către Hölderlin și Stefan George.
Să fie, așadar, vorba de o dificultate a românei de a-l „suporta” pe Heidegger? Să fie lipsa de dibăcie a traducătorilor de până astăzi? Ori este în cauză o caracteristică a înseși filosofiei heideggeriene, intraductibilitatea (relativă)?
Heidegger este, din câte se pot vedea în textele lui, un meșter de cuvinte. Făurirea acestora prin compunere îl definește ca pe un maestru al rebo-ului eliptic (ca să mă exprim în termeni rebusistici). Un exemplu, pentru a se înțelege despre ce vorbesc: In-der-Welt-sein este o făcătură conceptuală în care expresia posibilă „a fi în lume” pretinde un nou statut, acela de concept. Urmarea este că Heidegger o conceptualizează cu ajutorul cratimelor (când vine vorba despre Miteinandersein nu le mai folosește nici măcar pe acelea). Traducătorii români traduc In-der-Welt-sein prin „faptul-de-a-fi-în lume” (se putea, desigur, și „a fi în lume”, „situare-în-lume” sau poate „condiție terestră”, însă convingerea lor este că situația respectivă trebuie descifrată ca… fapt). De ce nu, totuși, lumexistență, mundanitate, sau orice altceva care să spună același lucru? Dincolo de soluțiile discutabile rămâne însă In-der-Welt-sein, care este o manoperă extrem de asemănătoare, deși mai puțin ambițioasă, cu demersul celui care, alăturând sub genericul „Împodobește hainele militarilor”, așeza o ceapă și un mănunchi de praz, așteptând ca inșii pasionați de enigme să ajungă la cuvântul ceap(ă)+praz = ceapraz.
Pentru reboul eliptic evocat, vezi: http://suidualc-suidualc.blogspot.com/2011/03/rebo-eliptic-2.html
Din acest punct de vedere, orice vocabular explicativ heideggerian este o sursă estetică de satisfacții, mai cu seamă pentru amicii rebusului sau ai jocului de scrabble, căci oferă spectacolul desfășurat al unei erudiții puse pe șotii. Cui nu îi ajunge, i-aș recomanda admirabilul roman ininteligibil – dar plin de enigme lingvistice – Finnegan’s Wake, de James Joyce (nu m-ar mira ca și acesta să ajungă să fie tradus în română, într-o bună zi). Dacă, însă, cei care ajung la ediția românească din Sein und Zeit, răsfoind-o, dau de „Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni din Ființă și timp” (pp. 579-625) de dl. G. Liiceanu, și dacă, mai apoi, se vor încurca în indexul tematic și glosarul germano-român preluat și ajustat de dl. Cătălin Cioabă după ediția americană menționată mai sus, socotind că e prea mult pentru ei, le recomand Alfabecedarul lui Paul Goma, nu mai puțin inventat și mult mai imaginativ decât limba heideggeriană.
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VI: HEIDEGGER ȘI CARACTERUL PRIVAT AL POLITICII
De câtva timp încoace – mai exact de la alăturarea vocii mele acelora care, mai prestigioase și mai vechi, dar inaccesibile românilor prin intermediul unor traduceri, acuză relația dintre Heidegger și nazism, sesizând importanța evidențierii ei clare și deschise în spațiul public – am primit semnale tot mai nerăbdătoare că se așteaptă din partea mea o demonstrație „pe text” a acuzelor de nazism aduse lui Heidegger. S-ar dori, totodată, să vin cu explicații mai limpezi cu privire la felul în care s-ar răsfrânge opțiunile politice ale autorului – socotite îndeobște prea generale pentru a avea legătură cu realitatea imediată – și, în același timp, apolitice în opera lui filosofică. Cei care socotesc că un istoric sau un critic al culturii format înafara Facultății de Filozofie (din București, pentru că, altminteri, am absolvit-o pe cea din Cluj) nu are dreptul de a se pronunța asupra chestiunilor de relevanță filosofică actuală, din spațiul românesc, nu doar că au formulat-o, în moduri diverse, dar explicit, în comentariile la postările mele. Aceasta nu îi împiedică, paradoxal, pe aceiași, să îmi ceară, totuși, o întemeiere filosofică a refutărilor mele. Domniile lor vor trebui să se decidă însă. Ori sunt suficient de calificat pentru a purta o astfel de discuție – pe care, oricum, o port, cu avizul sau fără avizul lor -, ori nu sunt, iar atunci… de ce mi-ar mai solicita argumentele? Pentru un diletant sau un ageamiu, ar trebui să fie suficientă semnalarea ca atare…
Așa stând lucrurile, am decis să nu dau curs impulsului de a întoarce spatele celor ce perpetrează acest tip de „dialog”, preferând să mă adresez, ca și până acum, unui public românesc mai larg, interesat de dinamicile personale și de grup din spațiul actual al culturii noastre. Pentru același public, voi duce mai departe demersul prin care intenționez să arăt de ce socotesc că
1. Canalizarea unui efort colectiv și a unor resurse logistice consistente către studierea și transpunerea în română a operei lui Martin Heidegger mi se pare o eroare strategică, de direcție culturală, în dezvoltarea noastră (sau cel puțin o operațiune riscantă);
2. această eroare se datorează fascinației răspândite – dar și resimțite – de dl. Gabriel Liiceanu pe filiera Noica și „Școala de la Păltiniș”, în contextul de a da o consistență acestei din urmă sintagme prin structurarea unei școli tinere proprii, pentru filosofia heideggeriană socotită în mod explicit un summum al filosofiei de după Kant;
3. Lipsa de consistență și anvergură a ontologiei heideggeriene, ca și caracterul factice, artificios, al noului limbaj filosofic construit de Martin Heidegger subminează pretențiile de seriozitate ale grupului de discipoli adunați în jurul maestrului Liiceanu, precum și strădania de a construi, în jurul acestui program, o școală originală filosofică;
4. Nu în ultimul rând, practicile profesionale ale grupului respectiv apar contestabile și contra-productive în raport cu intențiile de articulare a unei grupări filosofice românești originale și față de efortul de a aduce o notă vizibil distinctă în dinamica exegetică internațională (mă refer: la traducere văzută ca act cultural major; la exegeza „în genunchi” sau slab/ light-critică; la obediența absolută față de maestru; la lipsa criticilor scrise și publicate între membrii grupului; la reacțiile de stupoare și chiar de ostilitate exprimate, în general, violent la adresa celei mai mici contestări venite dinafară; la solidaritatea înțeleasă ca „spirit de gașcă”, de violență comună, concordantă și concentrică împotriva celui din exterior și de zid orb în jurul maestrului îndrăgit – cel din scris, ca și cel din proximitate -, fără a exprima cea mai mică umbră de îndoială; la tendința de a subestima limba de origine și, prin ea, cultura de apartenență în calitatea, prezumată, de context inferior, infantil sau degradat, după caz, adică sindromul E. Ionescu).
Pentru a avansa în această direcție mă voi referi, desigur, și la contribuția heideggeriană filosofică propriu-zisă. Nu am să cad, însă, normal, în capcana de a deveni eu însumi un comentator în stilul consacrat de membrii Grupului HAH și criticată de mine tocmai pentru obstinația cu care se explorează de către ei orizonturi filosofice închise ori dezmărginite și imprecise. Nu am să caut cu lumânarea, la nivelul ideilor sau conceptelor, al propozițiilor sau frazelor din Heidegger, asemenea rudimentare afirmații de adeziune, mulțumindu-mă cu pasajul confesiv și revelator, pe care deja l-am semnalat, din corespondența Heidegger – Marcuse.
Această lectură a lui Heidegger și a heideggerismului românesc actual – înțeles ca front de lucru organizat (nu includ aici și inițiativele de cercetare private, pe cont propriu, survenite în alte contexte instituționale decât cel descris expres și vizând programe de cercetare individuală) – nu mă va împiedica însă să observ, împreună cu Poul Lübcke, următoarele: „… Heidegger a încercat de la bun început să traseze o graniță clară între filozofie, pe de o parte, și politică și morală, pe de altă parte. El considera opiniile politice o chestiune privată… Acest lucru nu exclude însă interpretarea criticii heideggeriene referitoare la anumite presupoziții antropologice ca o critică indirectă la adresa anumitor vederi politice. Nu există nicio îndoială în ce privește faptul că filosofia sa se află la antipodul viziunii despre o societate de indivizi responsabili și independenți, care, prin intermediul unui dialog liber de orice constrângeri, încearcă să se apropie de ideea unei societăți bune (subl. O.P.)”. Faptul că Heidegger ar fi încercat așa ceva nu înseamnă că a și reușit. Granițele astfel trasate nu sunt impermeabile și nu rămân lipsite de rezonanță cu „mediul” de viață în care se manifestă scrisul heideggerian. La fel, faptul că Martin Heidegger socotea politica o problemă privată nu înseamnă automat că viziunea lui în materie a devenit, numai prin asta, obligatorie sau că ar avea dreptate.
Politica nu o exersăm în fața televizorului, în pijama sau șezând pe colacul de la toaletă, ci în spațiul public. Nu doar politica are dimensiuni publice indiscutabile, ci și religia, apartenența și adeziunea religioasă. Or, dacă problema salvării sufletului și a drumului în această direcție reverberează cu putere în social și politic, ducând la expresii care depășesc dialogul interior cu divinitatea și ajung, practic instantaneu, în zona ecleziasticului, a apartenenței la o ecclesia, ba chiar și la practici și acte publice motivate religios, atunci cu atât mai mult, când vine vorba despre politică, lucrurile stau altfel, căci, prin excelență, aceasta din urmă își leagă destinul de rei publica și de polis.
Poul Lübcke are dreptate în finalul fragmentului citat. Într-adevăr, este vorba de un contrast puternic între înțelesurile filosofice ale heideggerismului, pe de o parte, și ceea ce, să zicem, pe de altă parte, întemeindu-se pe valorile revoluției franceze din 1789 și pe alte documente și poziționări compatibile cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, încearcă să configureze proiectul european comunitar postbelic ca societate de cetățeni responsabili și independenți, beneficiari ai libertății dialogale.
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. II: UN GURU DE PE DÂMBOVIȚA
Mă voi menține deocamdată la unele considerații generice asupra Grupului HAH, încercând să deslușesc mai bine liniile sale de forță și sursele unui tip de comportament cum este cel pe care îl vădesc manifestările menționate (Se va observa că mă reazem pe faptele strict documentabile prezente pe acest blog și pe informații de circulație publică.) În acest sens, nu este lipsit de interes portretul celui care le inspiră tinerilor filosofi o fizionomie intelectuală după chipul și asemănarea sa.
Membrii grupului au fost selectați și îl recunosc ca lider incontestabil – instituțional și de direcție – pe dl. Gabriel Liiceanu, stimat și iubit în mai multe ipostaze: de filosof, de profesor, de șef ierarhic, de editor, de admirator al lui Heidegger. Domnia sa a ținut să se afirme încă din finalul anilor 70 ai secolului trecut – când i-am întâlnit personal, pe domnia sa și pe dl. Thomas Kleininger, angajați în traducerea unor texte heideggeriene care urmau să fie ulterior înglobate în culegerea Originea operei de artă (1981) într-un sat din Timiș, unde se retrăseseră pentru a lucra nestingheriți – ca interesat într-o măsură considerabilă de filosofia lui Martin Heidegger. Acest interes și-a dovedit continuitatea și prin traducerea unui nou mănunchi de contribuții heideggeriene în Repere pe drumul gândirii (1987, tot împreună cu Th. Kleininger), prin publicarea la Frankfurt pe Main a unei exegeze proprii – „Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (1989), prin revenirea cu o nouă recoltă heideggeriană în Introducere în metafizică (1995, cu același Th. Kleininger) și, în fine, prin traducerea lui Sein und Zeit (2002, împreună cu Cătălin Cioabă). Practic, de mai bine de trei decenii, dl. Liiceanu dedică o mare parte a interesului său filosofic tălmăcirilor din Martin Heidegger, făcând, din acesta, în aparență, un centru al interesului său filosofic.
Așa par să stea lucrurile întâi pentru că singura abordare monografică din câmpul filosofiei pe care cultura noastră o datorează dlui Liiceanu este teza de doctorat a domniei sale, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975). Apoi, fiindcă alte contribuții de relevanță filosofică sunt eseurile din Încercare în politropia omului și a culturii (1981, republicat cu titlu schimbat în Om si simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei și filozofia culturii, 2005), Cearta cu filozofia (1992) și Despre limită (1994).
Celelalte lucrări ale dlui Gabriel Liiceanu sunt jurnalul de model eckermanian dedicat evocării lui Constantin Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983), colectarea corespondenței cu alți intelectuali români din Epistolar (1988), panegiricele din Declarație de iubire (2001), publicistica civică din Apel către lichele (1992), continuată în Despre minciună (2006). Placheta Itinerariile unei vieți: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran reprezintă transcrierea unui dialog filmat cu Cioran, la Paris, fiind un interviu cu un filosof, deci o contribuție publicistică, nu una de filozofie. Mai sunt de menționat eseurile din Despre ură (2007) și Despre seducție (2007), scrise cu intenții de moralist (dl. Liiceanu iubește predicile laice și rechizitoriile, socotindu-se – după părerea lui Adam Michnik – un… procuror), dar arondabile literaturii, la fel ca și romanele lui Milan Kundera Lentoarea, Ignoranța și Identitatea, traduse și publicate la Humanitas, în serie de autor, din voia dlui Liiceanu, ceea ce sugerează o emulație dinspre autorul ceh stabilit la Paris către cel din Vâlcea, așezat pe Dâmbovița. Tot o fascinație literară evocă și jurnalele – autorul se răsfață numindu-le „ego-literatură”, și nu văd vreun motiv pentru a-l contrazice că ele aparțin arealului literar confesiv – Ușa interzisă (2002) și Scrisori către fiul meu (2008). Numai că, pe când Jurnalul de la Păltiniș paria pe formula lui Eckermann (aceeași linie au urmat-o și cartea lui Radu Preda despre Petre Țuțea, și volumele despre același Noica ale lui Gabriel Petric și Teodor Tanco), în notațiile de senectute modelul devine mai curând stendhalian.
Astfel stând lucrurile, Gabriel Liiceanu apare mai degrabă ca un ucenic filosof care a predat armele pentru a se realiza ca traducător de filozofie și literat. S-ar putea spune că domnia sa a operat o disjuncție între pretențiile sale de autor original, deplasându-le în zona literară, și cele de iubitor de sophia, menținându-le doar în sfera tălmăcirilor de filozofie. De literatură, acest autor s-a atașat mai cu seamă prin valențele stilistice și expresive ale scrisului său, nefiind vorba despre o creație beletristică care ar miza pe creativitate și invențiune nicio clipă. Literatura pe care o produce are un caracter intimist și narcisiac, în pofida tonului său didactic, specific predicării (nu predicațiilor).
Cu privire la celălalt aspect, cel al efortului de a filosofa, lucrurile par să stea după cum urmează. Paradoxul face ca dl. Liiceanu să nu (mai) traducă din limbile clasice pe care le cunoaște – ca ucenic al lui Noica și în calitate de absolvent al unei facultăți de profil (în anul 1973) -, lăsând să apară ca un fapt singular ediția sa din David Armeanul (1977). Domnia sa preferă să se miște pe terenul ceva mai nesigur al tălmăcirilor dintr-unul din cei mai dificili autori de limbă germană, Martin Heidegger. Nu este, de aceea, de mirare că toate traducerile sale din respectivul fenomenolog sunt realizate în colaborare cu Thomas Kleininger (primele trei) și, respectiv, Cătălin Cioabă (ultima).
M-am întrebat adeseori ce se va fi întâmplat cu atât de promițătorul tânăr noician, cu un debut nemarxist în filozofie, în vremurile dominației oficiale a marxismului, și clasicist angajat în opera de transpunere a lui Platon, ba chiar și a altor clasici antici (David Armeanul, iată!), care, odată cu decesul maestrului de la Păltiniș, a lăsat hățurile în voie, plecând către alte teritorii.
A survenit, de la o vreme o… cotitură (hahaha, desigur, vorbim despre „Kehre”)? Fără ghidajul maestrului vocația inițială s-a diluat? Sau ea s-a străduit de aici înainte să pună în marș testamentul lui Noica însuși („- Dă-le românilor noștri, Gabi dragă, Heidegger pe pâine!”)? Cert este că după 1987, mai exact, după 1989, viitura istorică preschimbătoare de context l-a târât după sine și pe dl. Liiceanu. Și ceea ce părea să fie o circumstanță solid favorabilă pentru domnia sa – intrarea în posesia Ed. Politice, transformate în Humanitas -, a dat o lovitură autorului de producții filosofice originale metamorfozându-l într-un abil manager editorial, bun comersant, autor de operă culturală prin tipărire de carte bună, ba chiar și literat în genurile minore (eseu, ego-literatură, interviu)… Dar… nu filosof!
Și totuși: dl. Liiceanu devenea în 1995 conferențiar – pentru un semestru -, iar apoi profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Probabil că pasiunea de odinioară continua să se manifeste, dar numai în limitele genurilor didactice (cursuri și seminarii), ca și în preocuparea pentru traduceri din filosofia germană. Consecvent pasiunii manifestate anterior, dl. Liiceanu s-a ocupat tot mai mult de punerea la punct a unei serii de traduceri heideggeriene, atât prin eforturi proprii, cât și prin selectarea, treptată, a unui grup de colaboratori apropiați dintre tinerii discipoli.
Scriitorul Vasile Gogea are dreptate: de fapt, cui sunt destinate traducerile din Heidegger? Paradoxal, cei care le devoră în primul rând sunt și cei care cunosc limba în care operele gânditorului respectiv sunt scrise. Germana nu este o limbă exotică și impopulară, pe care să nu o știe nimeni, mai ales în România, unde jumătate de țară a stat mai bine de două sute de ani sub Habsburgi, iar cealaltă jumătate a prosperat sub o dinastie de origine tedescă. În loc să traducem români în limbi care să le asigure o circulație universală, noi procedăm invers. Tălmăcim lucruri pe care pretindem că alții decât noi, cei care le citim în original, nici nu sunt în stare să le înțeleagă! Atunci?…
Nu l-aș psihanaliza pe Gabriel Liiceanu, dar întregul lui interes filosofic pare transferat în zona celui care îi apare drept pisc de nedepășit al fenomenologiei: Martin Heidegger. Iar propriul program a devenit, mi se pare, un decalc după al lui Noica. Acesta din urmă a participat la întocmirea unei ediții Corydaleu, dar a asumat coordonarea primei ediții în română, ce se dorea completă, din Platon. (Lasă că și ediția Platon a fost reluată la Humanitas, lipsită fiind de introducerile lui Noica, plănuite, probabil, să apară ca operă de sine stătătoare, în alt context editorial; poate chiar în lent publicata serie de opere Noica.) După moartea lui Noica și asumarea explicită a tradiției „păltinișene”, G. Liiceanu nu s-a grăbit nici să sprijine finalizarea proiectului Noica, nici să îl reia da capo, pe cont propriu, punând la cale o nouă traducere a tuturor operelor platoniciene. În schimb, tacit, a gândit aducerea pre rumânește a lui Heidegger; nu într-o ediție coerentă, ci pe sărite, după puteri (ori după alte, obscure, proiecții.) Astăzi, nu avem nici Platon complet, nici o înaintare rapidă a ediției Noica, și nici o ediție Martin Heidegger. Avem în schimb o neliniștitoare concentrare de forțe în zona exegezei și traducerilor rapsodice din Martin Heidegger, fără a ști de ce neapărat el și nu altul, pentru ce așa și nu altminteri.
ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. I: BILANȚ PRELIMINAR
Schimbul meu de opinii cu morocănosul domn I.M. și cu educatul domn Cristian Mladin, ca și multe dintre comentariile survenite în timpul acestuia din partea partizanilor heideggerieni ai dlui Liiceanu – de nu cumva a partizanilor liicenieni ai lui Heidegger (formulări aparent interșanjabile) – a adus în prim-plan câteva evidențe. O enumerare a lor, ca bilanț de etapă, înainte de a porni mai departe, merită să fie întreprinsă.
Întâi de toate, modalitatea mea necanonică de a atrage atenția asupra unei erori de orientare a stârnit reacții de o anume violență, fapt care indică atingerea țintei în puncte-cheie. Iată-le pe unele dintr-o ele, într-o succintă trecere în revistă:
– focalizare asupra unui filosof faimos nu doar prin contribuția lui la explorarea orizonturilor ontologice, ci și prin complicitatea cu nazismul (maladia Janus bifrons);
– expertiza filosofică înțeleasă ca investigare și transpunere terminologică în română (filosofia redusă la filologie);
– refugiul într-un argou pestriț, populat de cuvinte cvasi-intraductibile, preluate ca atare din limba germană, cultivarea unei limbi române rebarbative (sindromul „Hegel – Heidegger”, adică H.-H., pentru a-i pomeni pe cei mai „morocănoși stiliști” dintre filosofii germani);
– filosofarea „în genunchi”, abandonarea anvergurii gândului și supunerea alexandrină la marginalii filosofice (complexul Pythagora, substituirea celor șapte ani de tăcere cu o perioadă indeterminată de subordonare atentă la imperativele șefului școlii);
– postura ancilară în raport cu maestrul de aproape, Liiceanu, și cel de departe, Heidegger (gurul este perfect și nu poate fi criticat, prețuirea față de el trebuie să aducă cu adulația);
– continuitatea în raport cu gândirea fundamentalist-ortodoxistă a lui Nae Ionescu și cu cea a tânărului Noica, nu foarte departe de adeziunile ideologice ale profesorului său (tradiția gândirii de extremă dreaptă românească, ultraconservatorism);
– preluarea temelor și „tratamentelor” liiceniene (copierea atitudinilor fundamentale ale gurului ca substitut al originalității și, totodată, ca probă de lealitate);
– suspiciunea de îmbinare a intereselor teoretice cu cele pragmatice de felul burselor, slujbelor, înscrierilor în planuri editoriale (aplicarea dictonului „o mână spală pe cealaltă”).
Recursul la comentariul anonim, virulența contradictorie a contestărilor (negarea valorii adversarului, dar, cu toate acestea, continuarea dialogului; încercarea de delegitimare prin minimizare, dar acceptarea, de voie, de nevoie, a agendei tematice propuse de acesta; lipsa elementarului protocol al politeții venind dinspre educație și indiferența ostilă a unor oameni din mediul academic față de un coleg cu mai multă experiență culturală și mai calificat, prin titlul său universitar; canonizarea proprie după o carte sau două și disprețul suveran față de munca celuilalt, concretizată în mai multe zeci de cărți; etc.) au subminat, în modul cel mai concret cu putință, pretenția de elită a respectivilor. În același timp, însă, aceeași abordare comună a dialogului în contradictoriu a subliniat existența unui stil al grupului, a unei înțelegeri trans-personale a dialogului.
Neenunțată ca atare, subiacentă, dar nu mai puțin vizibilă, a fost atitudinea de dispreț față de (cel puțin unii) oameni de cultură veniți dinafara specializării în care adepții direcției descrise anterior se ilustrează (specializare fără orizont și contextualizare, sectarism, limitare drastică la un repertoriu de teme și prețuirea celuilalt în funcție de competența strict dovedită în raport cu temele date).
În legătură cu atitudinea de mai sus, autoizolantă în raport cu celelalte contexte instituționale sau informale din cadrul culturii române, dar cu tentă fuzionantă, în cazul fiecăruia dintre cei vizați în raport cu ceilalți, puțini, care împărtășesc aceeași atitudine și același set de convingeri, ea permite înțelegerea grupului respectiv prin desemnarea arealului specific de acțiune (preocupări pentru filosofia lui Heidegger, includere a lucrărilor lor de către șeful școlii în colecția „Academica” publicată la Humanitas), de unde și denumirea propusă de grupul HAH.
Elitismul, închiderea în cadrele tehnice ale dezbaterii – necritice, în sensul dezavuării anumitor idei și motive sau a anumitor tratamente la care sunt supuse acestea – pe teme și motive heideggeriene, fidelitatea (tot necritică, și ea) față de prestația mentorului/ editorului/ angajatorului lor, distanța față de celelalte tendințe din filosofia și din cultura română izolează orgolios și recomandă fără dubiu Grupul HAH ca pe un grup cu tentă esoterică. Nu e de exclus din explicarea acestor comportamente și practici o anume influență, mediată de prestigiul mitic al anticilor greci, survenită prin lecturi asidue (procesate cam adolescentin) din Diogene Laertios, știut fiind că aidoma se prezentau pitagoreicii și că Platon deosebea discipolii cu acces la învățăturile lui esoterice de ceilalți, cărora le preda cunoașterea exoterică.
ATELIERE CRITICE LA BISTRIȚA: 3 lansări de carte și discuții
Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud &
Uniunea Artiștilor Plastici
organizează
miercuri 16 februarie 2011, ora 18,
la Galeriile Arcade 24 ale U.A.P. Bistrița
o discuție despre cele mai recente cărți ale lui David DORIAN (Iubire la imperfect, roman),
Alexandru-Cristian MILOȘ (Filosofii siderale S.F., eseuri)
și Ovidiu PECICAN (Mituri publice, mitologii cotidiene, polemici)
Pe lângă autori – și despre ei – vor vorbi Vasile Filip, Oliv Mircea și Alexandru Uiuiu
Prilej unic de a discuta nestingherit cu autorii și invitații, de a pune întrebări și de a primi răspunsuri, de a obține contra cost exemplare din cărțile respective, împreună cu autografele autorilor!
De la stânga spre dreapta: criticul de artă Oliv Mircea, etnologul Vasile Filip, Ovidiu Pecican, scritorul science fiction Cristian Alexandru Miloș, poetul și romancierul David Dorian (foto Melania Cuc)
Ovidiupecican's Blog 