Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (5)

(urmare)

În birou, cei doi bărbaţi, şeful staţiei, încă desculţ şi cu stupefacţia întipărită pe faţă, şi acarul, îngheţat şi de frig, şi de spaime nebănuite, stau unul înaintea celuilalt, primul, în fotoliu, al doilea, pe scaunul destinat musafirilor, musafiri, da, pentru că, iată, după trei luni de zile în care a fost vizitat doar de bătrân, acarul ocupă scaunul de această dată. Încă uluiţi, cu mintea răvăşită de cele văzute şi întâmplate, cei doi sunt incapabili să lege un dialog, abia într-un târziu, acarul, venindu-i inima la loc, izbuteşte să exclame, Aţi avut dreptate, dom şef, era miros de trandafiri, Ai reuşit să pătrunzi în tren, întreabă şeful cuprins de o vie emoţie şi de o curiozitate nemărginită, Da, am reuşit, mai bine nu reuşeam, că ce mi-a fost dat să trăiesc e greu de crezut şi de înţeles, Ce, ce, povesteşte-mi, nu mă mai fierbe, simt că-mi plesneşte inima şi că mintea mi-o ia razna, Dom şef, ultima mea imagine a fost cu chipul dumneavoastră îngrozit şi cu fântâna, apoi, m-am gândit că fac cea mai mare prostie din viaţa mea, şi m-a fulgerat ideea de a mă arunca în şanţul cu iarbă, o puteam face, viteza nu era prea mare, şi aş fi făcut-o dacă nu s-ar fi deschis uşa brusc şi dacă ceva, o mână, mai mult ca sigur, nu m-ar fi apucat de gulerul vestonului, trăgându-mă înăuntru, într-o beznă totală, unde, lovit mai apoi în moalele capului, am căzut lat, pe duşumeaua coridorului, Şi n-ai mai văzut nimic, Atunci nu, când s-a deschis uşa vagonului, un miros puternic de trandafiri mi-a umplut nările, cu izul ăsta am intrat în leşin şi tot cu el m-am trezit, cât să fi stat eu aşa, fără cunoştinţă, habar n-am, când mi-am venit în fire, primul lucru simţit a fost acelaşi miros, mai apoi, zgomotul sacadat al roţilor de tren şi un întuneric total, ce s-a risipit întrucâtva pe măsură ce ochii mi s-au dedat cu bezna, am încercat să înţeleg unde mă aflu, ce-i cu mine şi ce fac, eram întins pe o saltea şi acoperit cu o pătură până sub bărbie, aveam căluş în gură, mâinile legate la spate şi amorţite, că stăteam pe ele, picioarele, de asemenea, legate, am dat să mă ridic şi m-am lovit cu fruntea de ceva, m-am gândit că sunt două paturi suprapuse, că mă aflu într-un vagon de dormit, mi-am adus apoi aminte că aveam în buzunarul stâng al pantalonilor o lanternă, cea micuţă, o ştiţi dumneavoastră, m-am răsucit pe partea stângă şi pe burtă, ca să simt cu trupul dacă mai este acolo sau nu, nu era, m-am întors pe dreapta, socoteam că am uitat unde am pus-o, nu se afla nici acolo, oi fi pierdut-o când am sărit pe treapta vagonului, mi-am zis, ori mi-au luat-o cei ce m-au pescuit de pe scară, m-am ridicat din nou în capul oaselor, dar n-am apucat să fac mai mult de-atât, că s-a auzit o cheie rotită în broască şi s-a deschis uşa, au intrat doi zdrahoni, erau mari sau doar îmi păreau mie, în lumina puţină a unei lanterne, nu a mea, că a mea lumina spre verde, astalaltă, spre roşu, am putut zări prima dată fereastra, mare şi neagră, n-avea perdele, cum aţi zis, mai mult ca sigur că sticla era dată cu vopsea neagră, sau cu catran, aşa cum am presupus noi, iar alături, printre cei doi gardieni, am bănuit asta luându-mă după îmbrăcămintea lor, pantaloni şi veston din piele, tot neagră, sau aşa mi s-a părut, printre ei, am zărit două paturi, unul peste altul, iar în fiecare, acoperit cu acelaşi fel de pătură, părea a zăcea un om, învelit cu totul, din vârful picioarelor până în creştetul capului, dinspre trupuri venea acel miros de trandafiri, şi m-a cutremurat gândul că sunt morţi şi îmbălsămaţi, şi că balsamul emană acel iz puternic, unul dintre gardieni m-a prins de braţ cu mâna dreaptă, i-am zărit în cealaltă mână o seringă, cu un ac lung, poate numai mi s-a părut a fi lung, toate acestea le vedeam mai mult sau mai puţin clar după cum îşi mişca celălalt lanterna, apoi, ceva s-a petrecut, că au părăsit în grabă compartimentul, fără a-l încuia, aşa cum a fost înainte de a intra ei, m-am sculat din nou în şezut, mi-am dat picioarele jos din pat, m-am ridicat în tălpi  şi m-am apropiat de uşă sărind, m-am întors cu spatele la ea ca să pot prinde clanţa cu mâinile, am apăsat pe călcător, în mod ciudat, părea a fi o clanţă precum cele de la uşile caselor, dar cu mânerul învelit într-o pânză pufoasă şi moale, am tras de el şi am ieşit ţopăind în hol, aceeaşi beznă, aceleaşi ferestre vopsite în negru, în fapt mai mult ghiceam decât vedeam, mă ghidam după instinctul meu şi experienţa de lucrător la calea ferată, m-am deplasat în lungul coridorului prin ţopăieli, străduindu-mă să nu fac larmă prea mare, oricum, zgomotul sacadat al roţilor era de partea mea, cum ajungeam în dreptul unei uşi, cum acel miros era mai pătrunzător, am încercat mânerul uneia, era blocat, următorul, de asemenea, aşa că am renunţat, era de prisos, cam pe când să ajung, după calculele mele, în capătul holului, s-a deschis o uşă, iar doi gardieni, aceiaşi sau alţii, habar n-am, au pus mâna pe mine, unul m-a ţinut de braţ, celălalt mi-a făcut injecţia, în cercul de lumină roşiatică al lanternei am putut zări, prin deschizătura uşii, în interiorul compartimentului, aceleaşi paturi, ultima imagine rămasă în minte a fost cu cele două trupuri aşezate fiecare pe un pat şi acoperite cu pătură, dinspre care răzbătea binecunoscutul miros, apoi am leşinat şi am intrat într-un vis lung şi ciudat, când m-am trezit eram culcat în zăpadă, pe peron, iar în faţă stăteaţi dumneavoastră, dom şef, cu picioarele desculţe, înfundate în nea până mai sus de glezne. Lumina se stinge pe neaşteptate, se aude un freamăt nedesluşit, iar nările şefului gării sunt invadate greu de mirosul de trandafiri.

Ai auzit, muiere, ceva, întreabă şoptit moşul, trezit brusc din somn, Ce să aud, bărbate, ba, n-am auzit nimica, Un tren, muiere, un tren, Eşti bolund, ce tren la noi, aşa, din senin, ca să nu mai zic că şi-n toiul nopţii, pune-te la loc şi te culcă, ţi s-o fi năzărit, la etatea ta nu-i de mirare. Dimineaţa, bătrânul nu avea stare, se plimba de colo-colo, cu mâinile la spate, Eu mă duc să văd, Stai locului, omule, te agâmbă, nu vezi că nici nu s-a mijit bine de ziuă, Şi care-i treaba, de zărit ceva tot se zăreşte, Vrei să-l scoli pe om înainte de vreme, Oi fi eu bătrân, dar când am visuri am visuri, când am vedenii am vedenii, când aud aievea aud aievea, nu-s nici bolund şi nici dat cu totul în mintea copiilor, nu zăbovesc, doar ce arunc o uitătură şi-s înapoi, Dacă te frige la tălpi, du-te, ce să zic, n-ai ascultat de vorba mea nicicând, nu văd de ce-ai asculta amu, numai să nu-l trezeşti din somn că nu-i lucru fain, N-ai grijă, o linişteşte bătrânul şi iese pe uşă afară. Încă ninge, cu fulgi mari de această dată, însă nu deşi, se crapă de ziuă, şi prima zare a dimineţii, şi luciul zăpezii oferă, împreună, o lumină îndestulătoare ca să vezi pe unde calci, ba chiar şi mai mult, bătrânul trage portiţa de la curte după el, traversează drumul principal şi o ia pe uliţa gării, trece prin faţa porţii metalice a depozitului de fier vechi, o coteşte la stânga şi se îndreaptă spre clădirea staţiei, fosta lui casă, înaintând cu paşi grăbiţi prin zăpada afânată. Ajuns în faţa sălii de aşteptare, constată lipsa câinelui, primul semn că nu-i a bună, ursu ar fi trebuit să fie aici, tolănit lângă peretele clădirii, sub streaşină, la adăpost de ninsoare, alte semne sunt acele urme de paşi de-a latul peronului, încă vizibile, deoarece fulgii de nea, deşi mari şi spornici, nu au reuşit să le astupe pe de-a-ntregul, iar stratul de nea ce acoperă şinele primei linii pare mai subţire decât cel de pe liniile doi, trei şi patru, poate fi doar o părere, poate nu. Oprit în faţa uşii, bătrânul ezită să bată, în cele din urmă ciocăneşte scurt şi uşor în tocul ei, nu se aude nimic, mai face o încercare, mai îndrăzneaţă şi mai stăruitoare, acelaşi rezultat, apasă clanţa şi descoperă, cu uimire, că uşa nu e zăvorâtă pe dinăuntru, intră în sala de aşteptare, se opreşte locului şi-l strigă cu voce scăzută pe şeful staţiei, Dom şef, sunt eu, mi s-a părut ceva nelalocul lui şi a fost musai să vin să văd, niciun răspuns, Dom şef, să nu vă speriaţi, că intru în birou, bătrânul deschide uşa, cu gândul să ajungă la cealaltă, cea care leagă biroul de dormitor, unde se odihneşte gazda, mai mult ca sigur iar a adormit abia spre dimineaţă, gândeşte musafirul nepoftit, s-o fi muncit toată noaptea cu gândul la ziua de mâine, l-o fi ţinut treaz multă vreme întrebarea de ce a fost chemat tocmai la directorul regionalei, prin urmare, încă e cuprins de dulceaţa somnului, a unui somn adânc, ia să mai încerce o strigare, chiar cu voce mai ridicată, Dom şef, să nu vă speriaţi, sunt eu.

Şeful nu s-a speriat, însă înfiorarea a pus stăpânire pe bătrân când a dat cu ochii de trupul mătăhălos al şefului tolănit în fotoliu, lumina, deşi slabă, îi permite moşului să observe că omul e desculţ, că ţine o mână în poală, cealaltă atârnându-i nefiresc peste braţul fotoliului, iar capul lui, lăsat într-o parte, îl înspăimântă nu prin poziţia sa, nefirească şi ea pentru o persoană ce doarme, ci prin ochii larg deschişi, sticloşi, lipsiţi de lucirea proprie şi cuprinşi de o groază fără seamăn. Primul gând al moşului e să iasă din încăpere şi să o ia la sănătoasa, dar, prinzând curaj, înţelege că nu poate părăsi locul fără a constata dacă bărbatul din fotoliu e mort de-a binelea sau e doar leşinat, ca atare, se apropie de chipul celui presupus decedat, se apleacă şi-l ascultă cu urechea, într-adevăr, nu mai respiră, şi-a dat duhul, odată decesul constatat, bătrânul se îndreaptă de şale, şi, când să facă stânga-mprejur, se petrece un fapt ce-l bagă în toate boalele, gura mortului se deschide dintr-odată, producând un zgomot sec şi eliberând în jur un miros discret de roze.

P.S. Acest post-scriptum se vrea a fi un argument pentru scrierea povestirii de mai sus. Naraţiunea Trenul de noapte, semnată de Ioan Groşan, îndeosebi finalul ei, m-a fascinat şi m-a incitat într-atât, încât m-am văzut nevoit să aştern pe hârtie propria mea poveste, spre a oferi cititorului o continuare, un posibil răspuns la întrebările iscate. Am ştiut, încă de la început, că unele lucruri vor fi schimbate şi că sfârşitul acesteia nu va dezlega misterul, şi nu o face, ba, dimpotrivă, îl adânceşte şi mai tare, lansând, astfel, o nouă provocare.

Published in: on 16 Decembrie 2011 at 10:22 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/12/16/proza-leon-iosif-grapini-capat-de-linie-5/trackback/

RSS feed for comments on this post.

6 comentariiLasă un comentariu

  1. Oh, da, tulburător !

    • Mulţumiri! Mă bucură comentariul.

      Leon-Iosif Grapini

  2. Domnule Leon-Iosif Grapini, v-am citit lucrarea cu mult interes. Felicitări!

  3. Dacă v-am oferit o lectură interesantă înseamna că am reuşit. Mulţumiri!

  4. Domnule Ovidiu Pecican, ilustraţia aleasă de dumneavoastră nu doar că îmi place, dar pune în valoare (şi mai mare) textul. Va multumesc pentru publicarea povestirii si pentru selectarea imaginilor!

    Leon-Iosif Grapini

  5. Stimate Domnule Grapini,

    Mulțumesc pentru feed-back-ul încurajator. Vă mai aștept și cu alte texte.

    Sărbători fericite!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: