ISTORIA (ADIȚIONALĂ) A MUZICII TIMIȘORENE TINERE. (ANII 1960-1970)

Apariția cărții lui Johnny Bota, Istoria jazzului. Breviar, Sighetu Marmației, Ed. Valea Verde, 2011 constituie o surpriză plăcută pentru cunoașterea peisajului muzical din anii comunismului, în partea de vest a țării, prin detaliile pe care le reține din succesiunea prezențelor artistice din Timișoara și împrejurimi (Băile Herculane, de pildă). Nu degeaba cartea a fost de curând premiată cu Premiul pentru publicistică pe anul 2011, în cadrul Galei Premiilor de Jazz, organizată în 6 aprilie la Bucureşti, de către fundaţia Muzza şi Uniunea Compozitorilor.

Cu toate acestea rămân destule omisiuni și, implicit, erori în reconstituirea istoriei acelor ani, care la o ediție ulterioară ar trebui îndreptate. Profitând de faptul că am privilegiul de a fi fratele unuia dintre protagoniștii acelor momente speciale, de neuitat, l-am contactat pe Cszászár Constantin pentru a-mi împrospăta memoria (mie) și pentru a-l ajuta pe Johnny Bota să își completeze informațiile în eventualitatea ediției ce va veni, îmbogățite.

Astfel, rămâne întristător că, pe lângă atmosfera începuturilor muzicii beat, rock, pop și jazz prezente în memoriile lui Nicu Covaci (Phoenix, însă eu) și ale lui Béla Kamocsa (Blues de Timișoara. O autobiografie), ceea ce aduce nou Johnny Bota rămâne parțial și capricios informat. Pentru cunoașterea mai exactă a celei de a doua jumătăți a anilor 60 este de menționat că mai multe tinere personalități ale muzicii timișorene – provenind din Arad – au animat atmosfera studențească a momentului în orașul de pe Bega. Astfel, în 1967 la medicină, la cantina studenților, într-o formulă cu Speeders, cu Laly Miltaller (voce, muzicuță, fluier, chitară armonie), Stelian Crișan (tobe) și Tibi Căpraș (bas). În același an, la Casa Studenților și la Facultatea de Medicină, cu Radu Opincaru (bas), Traian Lupu (tobe), la Festivalul Artei și Creației studențești.

Anii 70 au însemnat o profesionalizare și trecerea de la cluburile underground în showbusiness.

În decembrie 1971 formația Mini Max, compusă din Cszaszar Constantin (chitară solo), Gabi Debreczeni (șeful trupei, clape), Edi Kiss (tobe) și Mircea Cruceanu-Birlic (bas și voce), a cântat la barul de noapte al Hotelului Continental. Barul beneficia, în mod excepțional, de aprobare pentru program până la 5 dimineața – vremurile erau de control polițienesc -, existând și o colaborare cu Opera din Timișoara (Francisc Valkay etc.). Sus, în restaurant, erau Sandi Tatarici (trompetă, voce) și Tony Kühn (chitară, voce), împreună cu ceilalți componenți ai formației prezente acolo, amintiți în volum.

După petrecerea sezonului estival la mare, pe litoral, trupa s-a întors, în 1972, la același bar timișorean, de astă dată cu Ady Șerban în locul lui Gabi Debreczeni (plecat cu contract să cânte în Finlanda), ceea ce a dus și la schimbarea numelui trupei. În restaurant, acum cânta trupa Stelele, cu frații Crăciunescu.

A urmat, desigur, un nou episod la mare, în vară, iar în 1973, și vara, și iarna, aceiași muzicieni menționați mai sus și-au continuat activitatea muzicală la barul Continental.

Pe parcursul anilor care au urmat, Costy, cum îl știa și îl știe lumea muzicală pe Cszászár Constantin, a făcut parte din mai multe formații vizibile în Timișoara. A existat, prin 1974-1975, după separarea lui Ilie Stepan de Progresiv TV, și un proiect nou, Pro Musica, care îi includea pe Ilie Stepan, Cszászár Constantin și Miși Farcaș. Neavând bani, Costy a trecut la Hotel Central – cu o trupă profilată pe jazz și modern – cu Tubi Holcz la pian, fostul interpret la clape al lui Sandi Tatarici, la tobe Puiu Ursulescu și Ștefi (aruncătorul de cuțite de la circ) la saxofon. Prin 1975, după ce a terminat armata, și a venit în formație Mircea Marcovici – Ciulică. Toamna, la motelul Pădurea Verde, Cszászár Constantin a cântat cu Ady Șerban, Puiu Popa (tobe), Țucu Rădescu (suflător, clape)… Prin 1976 același Costy a cântat cu Clasic XX.

Asemenea prestații muzicale, artistice, nu pot fi trecute cu vederea într-o carte cu ambiții recapitulative, istorice, fie și succintă, concepută ca breviar. Pentru o mai bună cunoaștere a complexității peisajului muzical timișorean, a protagoniștilor lui și o mai exigentă informare a publicului, asemenea informații se cuvin aduse la cunoștință, și chiar completate cu cele venind din partea altor cunoscători ai epocii. Sper să pot veni în curând însprijinul celor spuse și cu imagini rare, păstrate în arhiva personală a fratelui meu.

Reclame

Djura MIOCINOVIC: Muzică de autor. Din Belgrad

Prietenul Djura MIOCINOVIC mi-a trimis link-uri spre două piese ale lui, Leptir și Carpe diem.

Excelent cunoscător de limbă și literatură română, în ultimii ani Djura a îmbogățit cunoașterea autorilor români de proză și eseuri, introducând înj circuitul culturii sârbe actuale câteva cărți românești foarte izbutite și câteva nume prestigioase de autori.

Mă bucur că am acordul acestui talentat artist și traducător de a propune vizitatorilor blogului cele două piese menționate.

Din Belgrad, pentru români, Djura MIOCINOVIC!

http://soundcloud.com/ura-mio-inovi 

La mulți ani, Djura!

Și mulțumiri.

Published in: on 29 decembrie 2011 at 11:50 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

EUGENIA ŞARVARI: Zile de sărbătoare la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă”

Între 11 şi 13 martie, Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” din Cluj şi-a aniversat şaizeci de ani de existenţă. Sărbătoarea a început în seara de 13 martie, cînd, în sala Auditorium Maximum a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj a avut loc un concert extraordinar susţinut de elevi ai şcolii.

În prima parte a manifestării, corul Junior Vip şi Transylvania Voces, dirijat de Anca-Mona Mariaş a interpretat cu eleganţă, prospeţime şi gingăşie mai multe Cîntece cu amintiri la 15 ani…. Corul claselor I-IV, dirijat de Kállay-Miklós Tünde a interpretat o serie de Cîntece populare maghiare, cu acompaniament instrumental. Ioana Gădălean a dirijat Corul claselor V-VIII, care a interpretat, într-o explozie de armonie, melodii de A. Paşcanu, M. Eisikovici, P. Liljestrand. Partea a doua a serbării a fost un festin armonic asigurat de orchestra claselor VII-VIII, care a interpretat cu siguranţă, aplomb şi sensibilitate Uvertura la opera „Giulio Cezare” de Händel şi Simfonia în Sol major de Albinoni. Micii artişti au fost dirijaţi de profesorul Balogh Örs. Profesorul Francisc Mureşan, dirijorul orchestrei claselor mari ale liceului (XI-XII) şi-a condus instrumentiştii pe un drum al virtuozităţii, acordurile Rapsodiei Române op.11, nr. 1 de Enescu încîntînd auditoriul cu o „pleiadă”  de sunete foarte bine stăpînite. Este greu de cuantificat cîtă muncă se ascunde în spatele unei asemenea performanţe. Seara s-a încheiat cu Cantata „Mîntuire“ de Gh. Firca interpretată de aceeaşi orchestră, care a acompaniat corpul mixt al claselor XI-XII condus de Demeter Andras.

A fost o sărbătoare a muzicii bune, o încoronare a nesfîrşitelor ore şi zile de repetiţii asidue. Răsplata: multe şi îndelungi aplauze.

3. Quaestio pentru RADU ŢUCULESCU

PROZĂ, MUZICĂ, IMAGINE…

 

– Dragă Radu, care e relaţia dintre proza ta, pasiunea pentru muzică (devenită, la un moment dat, şi meseria de bază), lucrul cu imaginea – ca om de televiziune ce eşti – şi, desigur, insomniile tale?

– În mod cert, proza mea este influenţată şi de numeroşii ani de studii muzicale. Am început să scriu proză (poveşti, aventuri etc…) cam deodată cu studiul viorii, la şase ani. În mod inconştient, desigur, muzica a fost cea care şi-a pus amprenta asupra ei. Structura, în special, a romanelor este una polifonică, cu teme principale şi relativele lor (majore ori minore), cu leitmotive care se dezvoltă pe parcurs, cu ritmuri evidente ori ascunse. Frazele au o anume sonoritate, cuvintele se orînduiesc în funcţie de temă ori teme. Construcţia este nu doar pe orizontală ci şi pe verticală, precum o partitură de orchestră. Romanul Degetele lui Marsias (Ed. Dacia, 1986) a fost conceput, în mod intenţionat, după ”legile” clare ale unei simfonii. Cu mici ”măsuri” care se dezvoltă, treptat, apoi cu leitmotive etc. Cu voci ale diferitelor ”instrumente” (personaje) care se completează ori intră în contrapunct, dezvoltînd un canon pe mai multe voci, o fugă, un intermezzo, toate constituind materia primă care umple lucrarea simfonică… adică cea literară, normal. Şi în recentul romanul Stalin cu sapa-nainte (Ed.Cartea Românească, 2009), temele-planuri sînt evidente de la bun început, Do majorul şi relativa lui minoră, pentru ca la sfîrşit, cele două tonalităţi să se topească într-una singură, trecutul şi prezentul împletindu-se într-o singură funie care nu lasă să se (mai) întrevadă nici o speranţă… De aceea, o lectură doar pe orizontală e superficială şi nu poate trece dincolo de înşelătoarele evidenţe, provocînd ”interpretări” pline de falseturi. Dar, mă repet, de cele mai multe ori structura muzicală a prozei mele se naşte inconştient, fiind în fond structura mea personală.

Experienţa de redactor radio şi, în ultimii 20 de ani, cea de televiziune, este şi ea benefică. Dincolo de munca cu ”imaginea” există contactul cu oameni extrem de diverşi, din toate straturile (şi substraturile…) sociale pe care mie îmi place, la nebunie, să-i ascult, să-i provoc la a povesti. Şi-apoi, uite aşa, poveştile auzite ori chiar ”văzute” încep, tiptil, să se înşire pe nevăzute portative…

Radu Ţuculescu (1.O1.1949, Tg.Mureş), absolvent Academia de Muzică, vioară. Autor de romane (Ora păianjenului, Umbra penei de gîscă, Povestirile mameibătrîne etc.), de proză scurtă, jurnale de călătorii şi teatru. Traducător de literatură germană. A condus trupe de teatru studenţeşti şi profesioniste cu participări internaţionale în Europa, Africa de Nord, Canada. Tradus în Rusia, Ungaria (cu volum), Austria (cu volum), Cehia, Elveţia. La Praga, de 3 stagiuni, i se joacă piesa Grădina de vară sau Hai să-i batem (Teatrul Orfeus).

Published in: on 16 februarie 2010 at 4:15 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,