Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (3)

(urmare)

            În cameră se lasă tăcerea, o tăcere încremenită şi austeră. Cei doi bărbaţi aşezaţi pe canapea continuă să privească în gol, pe chipul lor, frapant de asemănător, nu se poate citi nimic, ochii nu lasă ferestre deschise prin care ai putea vedea în sufletul lor, al oamenilor, fireşte. Doamna aruncă priviri iscoditoare spre cel interogat, acesta, după ce constată, fără nicio noimă, că pasărea nu şi-a schimbat poziţia avută încă de la intrarea lui în apartament, lasă capul în pământ, copleşit de dialogul purtat şi răscolit de întrebările, de posibilele răspunsuri, de certitudinile şi supoziţiile ce-i inundă mintea, ce vor, de ce l-au vizitat, cine sunt cu adevărat, cum se va finaliza totul, ce le va spune despre zbor, a fost real sau nu, chiar l-a văzut zburând şi această cucoană în roşu, ştiu cumva, ea şi însoţitorii ei sobri şi misterioşi, dacă a ieşit la rampă sau nu, dacă a mai interpretat balada, vor fi vrând să afle cum e cu putinţă să zbori, poate fac cercetări despre levitaţie, la repetiţie prezenţa asistenţilor a fost justificată, aveau o misiune precisă, clară, să-l asculte şi să hotărască dacă va intra sau nu piesa lui în spectacol, dar acum, acum ce misiune au cei trei, cine i-a trimis, cu ce scop, ce se va întâmpla cu el, ce se petrece cu tovarăşa lui de apartament, de ce nu zboară, de ce nu fluieră sau ţipă, de ce nu mişcă, de unde această tăcere sinistră aşternută nefiresc peste ei şi peste lucruri. Toate acestea se învârt ameţitor în capul său, iureşul gândurilor fiindu-i oprit brusc de cuvintele interogative ale femeii ce se aud ca o pleznitură de bici în liniştea apăsătoare, Dar zborul, l-ai conştientizat. Tânărul meditează preţ de câteva clipe, apoi, ridicându-şi privirea şi uitându-se direct în ochii interlocutoarei, rosteşte senin, uşurat parcă de povara îndoielii, Da, l-am conştientizat, m-aţi văzut zburând, Desigur, nu toţi au observat plutirea ta deasupra mulţimii, dar cei cu capacităţi paranormale te-au văzut, bineînţeles, Adică, vreţi să spuneţi că pentru toţi ceilalţi lipsiţi de aceste însuşiri eu eram acolo, pe scenă, Presupun că da, Presupuneţi doar, Aşa cum ai auzit, pentru mine erai prezent în aer, pentru ceilalţi, bănuiesc, pe scenă, Vreţi să cred că e vorba de o evadare a spiritului din trup, Nu, nu puteai fi în două locuri deodată, sufletul în aer, iar trupul pe pământ, mai exact, pe scenă, revin, acest lucru e posibil, dar nu aşa, fără spirit carnea este moartă sau adormită, or tu îţi vedeai mai departe de arcuş şi de vioară, umplând de bucurie inimile spectatorilor, n-ai fi putut interpreta partitura dacă sufletul ar fi părăsit corpul, Nu mai înţeleg nimic, Nici noi nu înţelegem prea multe, ştim doar pentru ce ne găsim aici, Pentru ce, o întrerupe violonistul oarecum încurcat de gafă, firesc ar fi fost să nu intervină cu întrebarea, s-o lase pe musafiră să-şi justifice prezenţa, aşadar, se vede obligat să lase capul în pământ, ruşinându-se de greşeala comisă, Ne interesează capacitatea şi dispoziţia umană de a învinge gravitaţia, practic nu pe noi ne preocupă, ci pe cel de sus, răspunde femeia făcând un gest scurt cu capul şi indicând, astfel, o poziţie înaltă în ierarhia socială, Cât de sus, îşi exprimă curiozitatea gazda, fără a-şi masca uimirea, şi pentru ce, Tocmai la vârf, pentru ce e lesne de priceput, cine deţine acest control poate controla pe alţii, Aha, se dumireşte interlocutorul.

            În jur, nicio schimbare de atmosferă, poate doar lumina să mai fi pierdut din consistenţă, dând mână liberă semiobscurităţii să-şi sporească intensitatea în spatele obiectelor. Simt nevoia să beau un pahar cu apă, mai vrea cineva, întreabă violonistul, cum nimeni nu zice nimic, se ridică, iese în hol, intră în bucătărie, clăteşte paharul cu urme şi cu miros de votcă sub jetul de apă de la robinet, îl umple şi-l soarbe pe nerăsuflate, apoi revine şi-şi reia locul pe scaun. Să înţeleg că dumneavoastră, se adresează el femeii, aveţi aceste capacităţi paranormale, Să zicem, Dacă-i aşa, îmi puteţi spune, şi chiar vă rog, dacă am ieşit la rampă sau dacă am mai interpretat balada, La toate vei primi un răspuns, nu va fi întrebare nesatisfăcută, dar nu acum şi nu aici, acum va trebui să ne însoţeşti, Unde, întreabă compozitorul cu voce aproape răstită, glasul şi înfăţişarea trădându-i teama, Nu te speria, nu ai motive, te asigur că nimic rău nu ţi se va întâmpla, mergem doar pentru câteva ore la sediu, pentru a lărgi şi a aprofunda discuţia de până acum, atât şi nimic mai mult, În regulă, aş vrea, dacă se poate, să mă schimb, Nu-i nevoie, îl întrerupe conlocutoarea, în frac e foarte bine, un compozitor şi un interpret de talia ta, aflat la începutul unei lungi cariere de succes, e bine să fie văzut şi pe stradă în ţinuta de spectacol, spre a fi mai lesne recunoscut, şi în frac, permite-mi, te rog, acest mic compliment, arăţi mai elegant decât într-un costum oarecare, iar unde mergem vestimentaţia elegantă e prevăzută de etichetă, să nu uiţi vioara şi arcuşul, fără ele n-am făcut nimic.

            Câteva minute mai târziu, tânărul compozitor şi interpret se înghesuie între cei doi bărbaţi pe bancheta din spate a unui automobil negru, pe scaunul din faţă, în dreapta, stă doamna în roşu, având centura de siguranţă pusă, în vreme ce şoferul, un domn într-un costum gri-petrol şi cu ochelari fumurii pe nas, conduce cu mâna stângă pe volan şi cu dreapta pe schimbătorul de viteze. Înscrisă în trafic şi rulând cu viteză redusă, maşina o ia pe străzi şi pe străduţe cunoscute violonistului, opreşte în intersecţii la semafor, coteşte la stânga sau la dreapta, după cum îi dictează şoferului traseul spre sediu. La un moment dat, tânărul observă prin geamul din faţă, la nici o sută de metri, chioşcul cu dulciuri şi sucuri răcoritoare, unde, înainte de concert, s-a oprit pentru a-şi astâmpăra setea şi a-şi alunga emoţiile cu un pahar de apă minerală. Îşi aminteşte de frumoasa domnişoară ce s-a lăsat cucerită de ochii lui mari, oferindu-i gratis un pahar cu sifon, el, drept mulţumire, a invitat-o la spectacol, iar fata, scuzându-se că lucrează până seara târziu, l-a refuzat politicos, numai că i-a făcut o plăcută surpriză, cumva o fi aranjat cu şeful ei sau cu vreo colegă de a reuşit să ajungă la spectacol şi să prindă un loc în ultimul rând. El nu ar fi avut cum s-o zărească în semiîntunericul sălii dacă nu şi-ar fi luat zborul, dar aşa, ridicându-se în aer şi plutind pe deasupra capetelor spectatorilor, a văzut-o aşezată în rând, alături de alţi iubitori de muzică, surâzând veselă şi aplaudând entuziasmată. Dacă s-a întors cumva la serviciul ei monoton, acum e o bună ocazie să-i mulţumească pentru prezenţa la concert, fireşte, numai dacă şefa de maşină aprobă. O încercare nu strică, şi îndrăzneşte, Aş putea avea o rugăminte, convinsă că numai ei i se putea adresa, doamna în roşu îşi iţeşte capul de după perna scaunului şi-l priveşte curioasă, aşteptând să audă doleanţa, Dacă nu încurc, aş vrea să cobor doar pentru trei minute la chioşcul cu acoperiş verde, din faţă, de pe dreapta, Doreşti un suc, întreabă aceasta, arătându-şi disponibilitatea de a da curs cererii tânărului, poate coborî colegul din dreapta să-ţi aducă, Nu, nu pentru asta, o cunosc pe vânzătoare, e o fată drăguţă ce şi-a făcut timp să mă onoreze cu prezenţa la spectacol, şi vreau să-i mulţumesc, Doar pentru atât, desigur, opreşte, te rog, în dreptul chioşcului, îi spune şoferului pe un ton alb, fără inflexiuni.

            Tânăra, cu ochi albaştri, visători, şi cu părul castaniu, împletit într-o coadă adusă pe umărul stâng, îşi caută de lucru la aparatul de cafea, în faţa tejghelei nu se află nimeni, violonistul, uşor jenat, cu obrajii înroşiţi de emoţia revederii, îşi aşază coatele pe tăblia de metal, acoperită cu o muşama marmorată, şi, privind-o din profil, i se adresează fetei cu voce scăzută, caldă şi mângâietoare, Dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru strădanie, domnişoară, vânzătoarea îşi întoarce capul, îl priveşte contrariată, dar şi încântată să-l revadă, Ce strădanie, nu înţeleg, dacă te referi la paharul de sifon e bine să ştii că mi-a făcut plăcere să ţi-l ofer, Nu, nu despre asta e vorba, îţi sunt recunoscător că m-ai onorat cu prezenţa la concert, Unde, întreabă nedumerită vânzătoarea, La concert, astăzi, Când, Astăzi, în urmă cu câteva ore, te-ai scuzat că nu poţi veni, însă ţi-ai găsit timp să-mi faci o surpriză plăcută cu prezenţa ta agreabilă, te-am văzut, erai în ultimul rând, aproape la mijloc, Eu, întreabă aceasta uluită, eu, stimate domn, nu am părăsit o clipă chioşcul, cum aş fi îndrăznit să-mi abandonez serviciul, Dar erai acolo, nu aveam cum să te confund, te-am văzut de aproape, de sus, mă aflam chiar deasupra ta, în aer, pluteam peste mulţime, te-am văzut la fel de clar cum te văd acum. Vânzătoarea face un pas în spate, înfricoşată de-a binelea, prinde cu mâna mânerul uşii, pregătindu-se să iasă din chioşc şi s-o ia la sănătoasa dacă tânărul în frac mai spune o vorbă şi dacă bărbatul în negru ce tocmai se apropie are de gând să i se adreseze. Tânărul poate că ar fi insistat, dar o mână fermă îl prinde de braţ şi-l trage deoparte, e unul dintre domnii de pe bancheta automobilului, care, apoi, îl conduce spre maşină, împingându-l uşor din spate. Pe scaunul din faţă, învăluindu-l cu privirea ei întunecată şi scormonitoare, doamna în roşu surâde amar, cu compasiune.

            Maşina pleacă de pe loc, iar violonistul, uitându-se spre chioşc, reuşeşte să surprindă pentru câteva fracţiuni de secundă chipul fetei cu ochi albaştri, visători, de această dată cuprinşi de o spaimă nestăvilită.

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (1)

Lui Radu Ţuculescu

 

             Copleşit de cele întâmplate, violonistul intră pe uşa apartamentului, aducând cu el, în stofa fracului, mirosul încărcat de felurite exalaţii ale sălii de spectacol, iar în urechi, sunetele prelungi, sfâşietoare, ale ultimelor trăsături de arcuş din partea a doua a concertului, acoperite de zgomotul frenetic al aplauzelor. Un fapt neobişnuit îl aşteaptă încă de la intrare, papagalul, o femelă cât un pumn de copil, cu penajul viu colorat, nu-l întâmpină aşezându-i-se pe umăr şi înclinându-şi graţios capul într-o parte, aşa cum au obiceiul femeile pentru a capta atenţia şi duioşia partenerului, de această dată preferă să rămână aşezat pe micul trapez ce ţine loc de balansoar, în colivie, privindu-l lung, din mărgeluţele ochilor radiind contrarietate şi suspiciune. Nu înţelegi nici tu, cum nu înţeleg nici eu cele petrecute, îi justifică reticenţa violonistul în timp ce-şi lasă vioara şi arcuşul pe scaunul tapiţat din faţa oglinzii. Sub privirile atente şi iscoditoare ale păsării, tânărul deschide debaraua, ia de pe poliţă o sticlă pe jumătate plină cu votcă, toarnă din lichid cam de două degete într-un pahar ce leneveşte pe tăblia mesei şi bea conţinutul din două înghiţituri, făcând o scurtă pauză între ele, spre a savura gustul şi a simţi cum focul băuturii îi arde gâtlejul. Aştepţi o explicaţie, o bagă din nou în seamă pe micuţa zburătoare, şi eu la fel, dar cine să ne-o dea, nimeni nu a înţeles bizareria petrecută, nici măcar eu care am fost protagonistul ei, de la grimase şi înclinări ale corpului, de la mutarea inconştientă dintr-un loc în altul şi până la zbor nu a fost decât un sunet, ca să zic aşa, ceva nefiresc se produce, ia să-ţi adresez o întrebare, notele lungi, lente şi înălţătoare pot face posibilă plutirea în aer, tu ai putea şti mai bine, doar zborul este fireasca ta deplasare prin spaţiu, dar ce zic eu, chiar dacă îţi sunt cunoscute acestea, statutul tău de fiinţă necuvântătoare nu-ţi permite comunicarea verbală, cu toate că, dacă ai pricepe cuvintele mele, n-am cum şti asta, ai putea să-mi faci un semn, o clipire din ochi sau o scurtă înclinare a capului. Papagalul continuă să stea ghemuit pe bara de lemn, groasă cât un creion, cu capul îngropat în pene şi cu privirea atentă la mişcările proprietarului casei. În mica bucătărie îşi duc veacul un aragaz pătat din abundenţă cu urme de grăsime şi de ulei încins, un frigider minuscul, aşezat pe o comodă de lemn lăcuit în interiorul căreia odihnesc în dezordine tacâmuri, farfurii, pahare şi cratiţe, o masă pătrată mărginită pe două laturi de câte un scaun fără spătar, o floare de cactus ale cărei frunze, prăfuite din belşug, încearcă să supravieţuiască în lumina puţină, filtrată de perdeaua groasă şi murdară, pe un perete atârnă o etajeră improvizată ce susţine o farfurie şi două oale de lut, iar pe altul, cuşca micuţă, din vergele de metal, a păsării. Apartamentul mai are o încăpere mobilată cu un dulap de haine, câteva rafturi răstignite pe un perete ce gem sub greutatea cărţilor vechi şi noi, îndeosebi literatură, dar şi volume de ştiinţă a artelor, muzicologie, mai ales, o canapea ponosită, două scaune tapiţate, un birou de lucru, cu un scaun rotativ, şi stativul pentru partituri, un hol, o baie, o debara doldora de haine şi încălţăminte, cele mai multe vechituri, pe care beneficiarul lor le-a păstrat doar din apatie şi indolenţă, şi un balconaş la camera de zi, şi de noapte, totodată, al cărui spaţiu strâmt este şi mai redus din pricina unor cutii de lemn şi de carton, pline cu nimicuri, stivuite una peste alta, într-o ordine aleatoare.

            După ce îngurgitează încă o doză de votcă, violonistul iese din bucătărie, traversează din trei paşi holul îngust şi pătrunde în camera de lucru şi de somn, ia hainele aruncate pe canapea şi le agaţă de spătarul unuia dintre scaune, se întinde epuizat pe salteaua de burete învelit în pânză de pluş, fără a ţine cont că este îmbrăcat în frac, dacă se şifonează fier de călcat are, bunăvoinţă şi chef nu prea, dar până mâine, când trebuie să-l returneze firmei de închirieri, e timp suficient, un efort în acest sens tot va face, dacă nu azi, atunci mâine-dimineaţă. Uşor ameţit, cu palma dreaptă aşezată pe fruntea caldă, e în aşteptarea somnului care, deşi chemat cu insistenţă de moliciunea şi încălzirea trupului, nu-i dă târcoale, e ţinut la distanţă de mintea chinuită de întrebări şi avidă de răspunsuri. Până când aţipeala îl va îmbrăţişa cu dragoste şi apetenţă, ia să treacă el în revistă evenimentele ultimelor zile. Totul a început acum două săptămâni la una dintre repetiţii. Instrumentiştii, zgribuliţi de frig din pricina caloriferelor reci, programul centralei termice nu coincide în niciun an cu cel al iernii, manifestau nerăbdare şi nervozitate, suflând nu în instrumente, ci în degete, spre a şi le dezmorţi, dar erau mai puţin nervoşi ca în alte dăţi, reţinerile fiindu-le dictate de prezenţa persoanelor din rândul zece venite anume să asculte concertul, pentru a-şi exprima o părere autorizată şi decisivă asupra ţinerii sau nu a acestuia la data prevăzută. Dintre toţi membrii orchestrei doar el părea lipsit de emoţie, entuziasmat şi în afara oricăror influenţe ale aerului rece din sală, singura stânjeneală ce l-a încercat a fost atunci când i s-a cerut să-şi explice grimasele feţei şi înclinările trupului din timpul părţii a doua a concertului, ba nu, a mai fost cuprins de sfială chiar la început, după ce a ajuns pe scenă, în faţa colegilor şi în stânga dirijorului, când s-a gândit din nou, roşindu-se până în vârful urechilor, la hainele sale prea largi ce stăteau pe el ca agăţate pe un umeraş, dându-i un aspect caraghios, şi la părul lui tuns scurt, ştrengăreşte, în totală discordanţă cu înfăţişarea unui violonist, pletele fiind o componentă principală şi definitorie a unui chip transfigurat de notele adânci şi ameţitoare scoase de arcuşul tras patetic peste corzile viorii. La acea repetiţie, toate cele trei părţi au fost executate cu măiestrie, dar partea din mijloc s-a bucurat de o interpretare impecabilă, epitetul are susţinere în reacţia dirijorului, aceea de a-i trage cu ochiul, satisfăcut, şi în exprimările lipsite de echivoc şi de grandilocvenţă ale asistenţilor din rândul zece. Din discuţia avută cu aceştia, a reţinut aprecierile laudative, sincere, la adresa compoziţiei muzicale şi a interpretării, în special cele referitoare la partea a doua, care, mai mult ca sigur, au înclinat balanţa în favoarea lui şi a influenţat hotărâtor decizia finală, concertul va avea loc la data şi la ora stabilite, desigur, fără acele grimase şi mişcări necontrolate, de care violonistul, prin antrenamente susţinute în faţa oglinzii, se poate uşor debarasa. Aşa că, ajuns acasă, a demontat oglinda din baie, singura din toată locuinţa, a rezemat-o şi a montat-o pe stativ în poziţie oblică, şi a trecut la exersare, nu muzica îl interesa, fiind compoziţie proprie şi repetând-o la nesfârşit, interpretarea îi ieşea de fiecare dată fără cusur, ci îl preocupau mişcările trupului, cele ascunse, mai bine zis involuntare, neconştientizate, numite de unul dintre bărbaţii veniţi la repetiţie strâmbături ale gurii şi balansări exagerate ale corpului, odată oglinda montată, a început exersările, zi de zi, de dimineaţa până seara, timp de două săptămâni, s-a concentrat asupra gesturilor, încercând de fiecare dată să ţină ochii larg deschişi spre a le putea urmări şi controla, însă, atunci când sunetele stranii, celeste, sfâşietoare din finalul părţii a doua îl chemau să le urmeze într-o plutire lină, în ritmul liniei melodice, pleoapele îi cădeau grele, şi se trezea, cuprins de o beatitudine paradoxală, alături, în afara oglinzii în care, încântat de noua pasăre multicoloră descoperită în magia lumii de sticlă reflectorizantă, doar papagalul continua a-şi oglindi imaginea. Dacă toate acestea par bizare, zborul său din timpul concertului rămâne mai mult decât straniu, asupra lui insistă a privi cu ochii minţii, spre a-i surprinde toate detaliile desfăşurării, încercând a repera în străfundurile memoriei elementele ce l-ar putea face să discearnă dacă a fost o simplă fantezie, o iluzie, sau pur şi simplu un fapt real, inexplicabil, dar real. Când a atacat primele măsuri ale părţii cu pricina, trupul i s-a subţiat şi s-a lungit ca un fir, apoi, în ritmul acordurilor divine, a început să plutească, întâi pe deasupra capetelor membrilor orchestrei, care îşi vedeau mai departe de cântat, ulterior, peste mulţimea ce umplea până la refuz sala, zbura lin peste frizuri îngrijite şi peste cocuri fistichii sau elegante, observând în semiîntunericul dimprejur feţele transpuse, prinse, înduioşate, transfigurate, încântate ale spectatorilor, în câmpul său vizual, dată fiind înălţimea zborului, intrând şi chipurile animate de aceleaşi sentimente ale persoanelor instalate confortabil în loji, cu toţii privind cu atenţie la scenă, puţini ochi, patru la cinci perechi, urmărindu-i deplasarea lentă prin aer, dar şi aceia cu indiferenţă şi pentru scurt timp. Abia acum, când se forţează să reconstituie zborul, îşi aminteşte că în spatele sălii, pe ultimul rând, a observat-o pe fata de la chioşcul cu dulciuri şi băuturi răcoritoare, care, cu privirea fixă la orchestră şi cu urechile ciulite la sunetele tânguitoare scoase de mişcarea arcuşului, nu l-a observat, nici pe el, nici gestul lui de mulţumire pentru zbaterea ei de a fi prezentă la spectacol, gest făcut prin ducerea mâinii drepte la inimă, cum la fel de bine îşi aduce aminte că în loja a doua stăteau femeia şi doi dintre bărbaţii prezenţi la repetiţie, doar ea urmărindu-i cu luare-aminte şi îngăduinţă plutirea. Însă momentul revenirii sale pe scenă, oricât efort mintal ar face, nu-l poate repera, se revede speriat, buimac, cu privirea rătăcită, căutându-şi chipul în oglindă, şi fâstâcit când, conştientizând prezenţa lui ca protagonist al concertului, a tresărit la ropotul de aplauze prelungi, sincere şi dăruite cu bucurie şi mulţumire nespusă de întreaga sală. A urmat, firesc, partea a treia, cea săltăreaţă şi veselă, pe urmă, deşi trebuia să iasă la rampă la chemarea insistentă a mulţimii, nu a mai făcut asta, nici măcar nu a interpretat celebra baladă, ca răsplată pentru aplauzele furibunde ale spectatorilor, chiar dacă se concentrează la maxim, nu descoperă decât un gol în minte, filmul s-a rupt odată cu retragerea sa în culise şi a reînceput din momentul intrării lui în apartament. A fost vis sau realitate zborul, iată întrebarea zilei, dacă nu chiar a vieţii sale.

(va urma)

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Substituirea (2)

(urmare)

            Omul păşeşte rar, cu străduinţă, prin zăpada vârtoasă, ridicându-şi picioarele cu greutate, uneori fiind nevoit să se ajute cu braţele pentru a-şi scoate ţurloaiele din omătul gros, aşternut din abundenţă pe obrazul pământului, alteori văzându-se obligat să se oprească şi să se rezeme de trunchiul unui măr sau prun, spre a-şi trage suflul şi a-şi reface forţele necesare urcuşului. Cum se termină grădina, poala dealului începe domoală, ca mai apoi să o ia pieziş, îngreunând suişul şi solicitând eforturi susţinute călătorului. Înaintând prin beznă, sub bătaia rece a vântului ce bulversează dansul fulgilor de nea, bărbatul urmează o cărăruie imaginară, cunoscută din trecerile-i repetate de-a lungul vieţii peste dealul dezgolit, presărat pe alocuri cu pruni şi meri pădureţi, rămăşiţe ale unei livezi întinse, defrişate cu multă vreme în urmă, din mândreţea şi bogăţia ei rămânând câţiva pomi sălbăticiţi, spre a aminti lumii că versantul a fost cândva o vastă şi rodnică livadă. În jur, doar noapte neagră, mută şi rece, o ninsoare spornică, haotică şi stăruitoare, o linişte bizară, tainică şi nemiloasă, niciun lătrat de câine, niciun ţipăt înfricoşător de cucuvea, niciun urlet lugubru de lup înfometat, niciun strigăt de copil speriat de coşmaruri nu biciuieşte tăcerea atotstăpânitoare şi stranie. Mai are de făcut o ultimă sforţare şi e pe culme, îşi strânge în jurul taliei pieptarul, încercând să nu risipească bruma de căldură degajată de trupul înfrigurat, păşeşte anevoie prin neaua ce creşte neostenit sub năvala fulgilor grăbiţi să-şi găsească odihna de pe urmă, încă un pas, doi şi, gata, ajunge sus. Odată ajuns pe spinarea dealului, se produce un fapt ce-l sperie şi-l încântă, totodată, se face brusc lumină, ca şi cum cineva cu tăişul unei săbii uriaşe ar despica de jur-împrejur întunericul, înlăturând un calup rotund de beznă, în faţă se deschide un spaţiu în interiorul căruia strălucirea lunii capătă puterea soarelui, învăluind pământul acestui cerc într-o zare lăptoasă, bogată, dar rece, şi îndepărtând cea mai mică umbră. El intră în acest ţarc ca şi cum ar pătrunde din negura de afară într-o odaie puternic luminată, ca şi cum ar ieşi din întunecimea unei ape la suprafaţa ei însorită, minunându-se şi înfricoşându-se în acelaşi timp, face câţiva paşi, apoi se opreşte locului, mirat şi înspăimântat. De jur-împrejur, din zăpadă până în tăria cerului, întunericul se înalţă ca un perete de sticlă dat cu catran, delimitând un stâlp de lumină ce înghite înlăuntrul său o bună parte din pădurea de la răsărit, panta piezişă şi, ulterior, domoală a dealului dinspre lac, lacul, smârcurile din jur, o mică porţiune din drumeagul ce leagă satul de localitatea învecinată, aflată la miazănoapte, mult dincolo de peretele de smoală, toate acestea, acoperite de zăpada strălucitoare şi învăluite în acea lumină albă şi rece. Deşi e frig, trupul bărbatului se încălzeşte treptat, o căldură înăbuşitoare îl cuprinde din tălpi până în creştetul capului, încât simte nevoia de a se descotorosi de haine, îşi dă jos pieptarul şi îşi descheie nasturii de la gât ai cămeşii din pânză de cânepă. Abia acum îi vine în minte finalul visului, pe care nu a reuşit în niciun chip să şi-l amintească, şi ştie cu siguranţă că brazda din vis a fost trasă până lângă puţul adânc, fără fund, ce ţine loc de fântână cu apă de băut pentru trecători, puţ lângă care, dacă priveşte mai cu aspreală şi cu interes mărit, vede o pată neagră, singura formă neacoperită de ninsoare, şi, dacă îşi iuţeşte şi mai mult uitătura, forţând-o să înţeleagă ce anume închipuie acea mică ridicătură de pe malul lacului, descoperă, nu fără uimire, că e spatele şi ceafa unui bărbat îmbrăcat în bundă şi aşezat la odihnă pe o buturugă. Nu-i poate vedea faţa, dar simte că străinul îl aşteaptă, acest simţământ îl străbate ca o fulgerare, făcându-l să se cutremure, da, totul se sfârşeşte aici, în acest stâlp de lumină, femeia şi pruncii au rămas în urmă, în negura vieţii, iar el a ajuns aici, în lumina morţii. Cine o fi necunoscutul din marginea lacului e întrebarea ce-i aţâţă curiozitatea şi-i pune în mişcare picioarele, numai apropiindu-se şi văzându-i chipul va găsi un răspuns, aşa că, eliberat de boală, de friguri şi regrete, se îndreaptă aţă spre locul cu pricina, păşind, fără să-şi dea seama, pe deasupra zăpezii. Când mai are de făcut câţiva paşi doar şi este pe punctul de a da bineţe, persoana necunoscută se ridică în picioare, îşi aranjează bunda şi se întoarce cu faţa spre el, înlemnindu-l.

 

*

           

Intră în casă, îi spune femeii fratele său, nu mai vărsa lacrimi, du-te şi vezi de copii, eu o iau din loc, poate nu a îngheţat cu totul, o mai fi având o fărâmă de viaţă în el, alerg cât pot de iute, numai nu te vrednici a plânge, te-a prinde boala de supărare, şi asta ar mai lipsi, intră în casă, eu am fugit.

            Pe cerul marmorat al dimineţii, trei ciori îşi întind aripile într-un zbor liniar, trecând pe deasupra satului îngropat în zăpadă. Ninsoarea a încetat, vântul nu bate, împrejurul, trezit din somn, îşi dezmorţeşte încheieturile înţepenite de frigul nopţii.

            Femeia intră în odaie şi se apucă să facă focul, ia vătraiul şi împrăştie cenuşa alburie şi tăciunii stinşi, eliberând grătarul, aşază paie şi surcele şi le aprinde, flacăra palidă înghiţind pai după pai şi surcea după surcea, apoi se apropie de patul copiilor, netreziţi, îi înveleşte cu cerga şi îi sărută pe frunte, lăcrimând.

            Nimeni nu l-a oprit să-şi urmeze ursita, gândeşte ea, stând lipită cu spatele de trunchiul cald încă al cuptorului, eu, biata de mine, toropită de durere, de chin şi de somn, am adormit cu capul pe masă, fratele meu s-a dus acasă când s-o fi dus, iar el s-a ridicat din pat pe furiş şi a luat-o pe urma visului, cine ştie dacă mai trăieşte ori ba, aşa beteag şi pe gerul ăsta nu-i cum să fi rămas în viaţă. Îşi lasă basmaua să-i cadă pe umeri, îşi petrece degetele prin părul mătăsos, înlocuind cu mişcări repetate pieptănătura de dimineaţa, îşi acoperă capul cu năframa, înnodându-i colţurile sub bărbie, ia găleata de tablă de după uşă, iese în tindă şi, de-acolo, în curte, îndreptându-se spre portiţă, când simte că ceva o strânge de spate, se opreşte locului şi întoarce doar capul, înfricoşată, privind în lungul grădinii.

            Prin zăpadă, cu paşi siguri şi hotărâţi, se apropie bărbatul ei, vine direct spre ea, surâzând, chipul lui, mâncat de boală până aseară, plezneşte de sănătate, ba chiar mai mult, pare întinerit, iar privirea tăioasă şi sfredelitoare de această dată este străbătută de o lumină stranie ce-i împrumută reflexe îngheţate, nefireşti.

            Privindu-l, femeia îşi simte inima străpunsă de un sloi de gheaţă şi, adunându-şi puterile, scoate un ţipăt ascuţit ce sfarmă liniştea proaspetei dimineţi.

 sfârșit

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Substituirea (1)

Nu, publicarea în serial a romanului (meu) BOKIA nu înseamnă sistarea celorlalte postări de proză. Iată dovada – în două părți – pe care talentul de povestitor al domnului Leon Iosif GRAPINI mi-o prilejuiește (O.P.) 

Lui Pavel Dan

            Întunericul se ia la trântă cu ninsoarea, disputa, care să pună mai grabnic stăpânire pe întinderea cerului şi a pământului, o luptă din încleştarea căreia pierde teren nimeni altul decât cuprinsul, înghesuit şi strâmtorat fiind într-o întunecime oarbă precum adâncul unei ape tulburi, nămoloase.

            Împins afară de gândul încolţit în urma visului avut în somnul scurt şi răscolitor de peste zi şi crescut în mintea sa precum o buruiană greu de smuls din ţelină, omul păşeşte cu anevoie prin omătul gros, zdrobindu-i moliciunea şi prospeţimea sub talpa piciorului, răzbătând greu prin stratul aşternut mai bine de un cot pe pielea îngheţată a gliei. Merge pe bâjbâite, smoala nopţii şi înghesuiala haotică a fulgilor de nea îi chinuiesc ochii, a căror putere de pătrundere în beznă s-a vlăguit până la epuizare, însă, în ciuda vitregiilor nocturne, înaintarea lui e sigură, e un fel de a spune, că urmele sale, asemenea unor scorburi înguste şi adânci, aşternute în zig-zag, dovedesc un mers de om cu mintea tulburată de viciul băuturii. Dar el se clatină nu din această pricină, ci din cauza bolii, o boală ce s-a cuibărit ca un şarpe în trupul său, înveninându-i vintrele, ca un vierme într-un măr, rozându-l şi măcinându-l pe dinăuntru. Să tot fie şase săptămâni de când a căzut la pat, a slăbit şi s-a împuţinat zi după zi de n-a rămas din bradul falnic ce era decât un ciot putregăios, ochii i s-au retras în orbite, ca nişte pui ascunşi în fundul cuibului la trecerea şoimului flămând, şi i s-au înroşit precum jarul viu din sobă, pielea feţei, cândva sănătoasă, arsă de soare, s-a făcut albă şi străvezie, înfăţişând o pânză de vinişoare sângerii şi fine ca firul de păianjen, buzele subţiate şi răstignite pe maxilare au îmbrăcat culoarea pământie, carnea trupului i-a scăzut de a rămas doar pielea şi osul din el.

             Până a se hotărî să plece a bolit în capul patului, înfofolit în bundă, cu căciula pe ţeastă şi acoperit cu cergi şi plăpumi care, cu toată folosinţa şi cu rostul lor, nu reuşeau să răpună frigul din oase, un frig venit dinlăuntrul său, că în odaie, deşi nu te năduşeai de cald, răcoare nu era nici măcar pe timp de noapte, soba, încărcată în permanenţă cu paie şi cu lemne, nu făcea ochi mort, era prezentă la datorie. Nevasta lui, după ce l-a doftoricit cu leacuri băbeşti, cunoscute de la bătrânele meştere ale satului, văzând că zilele trec, iar boala îşi vede mai departe de treaba ei, a chemat doctorul, acesta, după ce şi-a consumat şi priceperea, şi medicamentele, s-a dat bătut, în faţa morţii cu toţii suntem neputincioşi, a fost, spre spaima şi deznădejdea consoartei, concluzia sa finală. Dar femeia avea de crescut doi copii, de lucrat pământul de primăvara devreme până toamna târziu, de îngrijit animalele din bătătură, de răzbit cu vecinii hrăpăreţi şi vicleni, de trăit într-o lume potrivnică, în care ura şi invidia fac front comun spre a-i înfrânge voinţa şi a o arunca în colbul ruşinii, aşa că, de una singură nu avea cum să izbutească a lua taurul vieţii de coarne, prin urmare, boala bărbatului nu se putea stinge prin moarte, trebuia găsită vindecarea. Când nu ajută doctorul şi leacurile, e de folos preotul şi rugăciunea, ca atare a dat slujbe la biserici şi mănăstiri, i s-a citit bolnavului pe cap din Sfânta Scriptură, i-a făcut rugă, ea şi cu trei copile nevinovate, cu masa întoarsă, cu lumânări aprinse în talpa picioarelor de lemn, cu mătănii şi citit cu voce tare din cărţile sfinte la fiecare colţ şi latură de masă, fără urmări însă, omul se prăpădea cu zile, dar nădejdea ei încă nu, a cerut sfatul babelor a căror cunoaştere într-ale farmecelor nu poate fi pusă nicicum sub semnul îndoielii, i-a descântat în pământ şi la nouă femei cu apă de la nouă izvoare, dar toate acestea, doftorii, rugi şi descântece, după cum limpede se vede, au fost în zadar.

            Totul a început în ziua când s-a întors din pădure ud până în măduva oaselor de-l puteai stoarce ca pe o cămaşă scoasă din apă, a plecat dimineaţa, pe o ploaie măruntă şi rece, la munte, să dea gata până seara un car de buşteni, era în noiembrie, luna trecută, după ploaia cernută ce n-a contenit cât e ziua de lungă, ziceai că-i toamnă, după cerul bolovănit de nori şi îmbâcsit de pâclă şi după frigul ce-ţi tăia faţa şi mâinile, credeai că iarna e sosită gata, pe astfel de vreme a lucrat cu ţapina, cu joagărul şi cu securea, de la răsărit până la apus, Vai, bărbate, l-a întâmpinat soţia la întoarcere, ajutându-l să deshame caii daţi în foc de trudă şi de ploaie, amu ţi-ai găsit să faci tu lemne, o să dea boala în tine de nu-i fi bun de nimica zile în şir. Parcă a avut gura drăcuită, că el s-a trezit în tăria nopţii cu o durere de cap de parcă cineva i l-ar fi strâns într-o menghină, simţea un cuţit înfipt la rădăcina sprâncenelor şi un vânt rece şerpuindu-i în lungul spinării, iar ochii şi nasul se eliberau necurmat de scursorile trupului, nici fierturile băute sau inhalate şi nici pietrele înfierbântate, lipite de tălpi şi de coapse, nu l-au scăpat de dureri şi de friguri, cum nu l-au scăpat toate găselniţele omului, leacuri, rugăciuni şi descântece. A căzut la pat şi acolo şi-a dus amărâtul şi chinuitul trai până în noaptea asta, noapte în care s-a hotărât să dea curs visului avut în somnul de peste zi, un somn adânc precum o moarte. Se făcea că mamă-sa, trecută în lumea drepţilor cu mult timp în urmă, a venit la ei în vizită, s-a trezit cu ea în capul mesei, cu faţa în palme şi cu coatele înfipte în tăblie, privind oblu la uşa sobei, prin orificiile căreia văpăile focului desenau forme nedesluşite pe duşumeaua murdară, era îmbrăcată în alb, contrar obiceiului şi tradiţiei, nicio femeie bătrână nu cutează a se înveşmânta astfel, decât în culori mohorâte şi cernite, Cum de te-ai înţolit aşa, mamă, a întrebat-o el, ridicându-se în capul oaselor, Lasă asta, mai bine m-ai întreba cu ce temei am venit la tine, i-a răspuns femeia, nedezlipindu-şi ochii de pe uşiţa sobei. Abia atunci a observat că în odaie nu erau decât ei doi, nevasta şi copiii fiind pe-afară, Am venit să-ţi spun ce ai de făcut, a continuat bătrâna cu glas liniştit, scăzut, ce părea să nu tulbure liniştea încăperii, ca şi cum vorbele şi-ar fi răsturnat clinchetul şi înţelesul doar în mintea lui, să-ţi spun ce ai de împlinit, dragul mamii, trebuie cât mai grabnic să te duci la lacul din pădure, e acolo fântâna cea adâncă, puţul fără fund, cum îi cunoscut, şi să-ţi ridici casă nouă deasupra lui, în care să te muţi de unul singur, nevasta şi copiii trebuie să rămână în hruba de-aici, Dar cum poţi, mamă, să-mi ceri una ca asta, o întrerupe bolnavul, cum să locuiesc fără ei, ce vor zice sătenii, şi-a lăsat muierea şi pruncii în locuinţa veche, iar el şi-a ridicat alta nouă, pe marginea lacului, Nu te necăji, sătenii din lumea ta şi a mea nu poartă grija altuia, fiecare îşi vede de rosturile sale, ridică-te numai din pat şi leagă calul la teleguţă, vom trage cu plugul o brazdă din pragul casei până lângă puţul cel adânc, Prin omăt vrei să tragem brazdă, mamă, şi pe ninsoarea asta, N-ai ieşit de mult afară, cu mintea tulbure şi cu privirea slăbită, n-aveai cum să-ţi dai seama că se scutură de floare cireşii, hai degrabă că mi-i târziu, nu pot sta mult, nu-mi este îngăduit. La îndemnul bătrânei, a ieşit din casă, într-adevăr, afară ningea cu flori de cireş, pământul, zvântat, era acoperit cu un covor subţire de petale alb-sângerii. Ţinut de scurt de mamă-sa, a intrat în şură, a scos în curte teleguţa şi plugul, a prins calul între lanţuri, a înfipt lama plugului în ţelina din faţa prispei, apăsând cu tărie pe coarne, şi a îndemnat animalul la drum, bidiviul, prins de dârlogi de femeia în alb, se opintea, nu cu prea mare efort, să iasă din ogradă, prin grădină, pe tăpşanul din spatele casei, iar de acolo, peste coamă, spre lac. Au trecut culmea, lăsând în urmă o brazdă adâncă şi îngustă, o tăietură întunecată pe obrazul alb-trandafiriu al pământului, dar dacă au ajuns la fântână nu poate şti, deoarece s-a trezit înfricoşat, lac de sudoare, rotindu-şi ochii învăpăiaţi de boală şi încercând cu disperare a se agăţa cu ei de realitatea crudă, însă liniştitoare, visul îngrozindu-l peste măsură.

            Nevasta, aşezată pe scăunel, cu furca înfiptă în gaura rostuită anume în acest scop, torcea tăcută, trăgând cu degetele mâinii stângi, în care scuipa din când în când, din pulpa albă şi moale a lânii firişoarele fine şi întortocheate, răsucindu-le într-un fir subţire ce, spânzurându-i deasupra şorţului, se aduna spornic pe fusul răsucit cu cealaltă mână, copiii se hârjoneau prin bătătură, bucurându-se de fulgii mari ce dansau în văzduhul iernii abia începute. Să-i povestească soţiei visul, s-a întrebat în sinea lui, o va speria şi mai tare, mai bine amână spre seară, când va fi şi cumnatul de faţă, venit, ca de obicei, să vadă ce face bolnavul, aşa, să nu zică lumea că nu-i preocupat de soarta lui, nu-l condamnă, să vii zi de zi şi să constaţi că nimic nu se îmbunătăţeşte, ba, dimpotrivă, că lucrurile se îndreaptă mai mult ca sigur spre un sfârşit nedorit de nimeni, de la o vreme îngrijorarea şi interesul par a fi de formă. Om bun fratele soţiei sale, deşi se arată cam indiferent în ultimul timp, e de înţeles, are şi el familie, griji şi alergătură, toate în seama sa, cu el se ştie de mic, s-au ţinut prieteni toată viaţa, prin el a cunoscut-o pe nevastă, când a zărit-o întâiaşi dată era o băieţică zglobie ce frământa noroiul primăverii cu picioarele desculţe, cu un entuziasm copilăresc pe care doar firea nevinovată ţi-l poate da. Însă n-a băgat-o în seamă, lucru firesc, pe atunci era şi el copil cu mintea la jocuri şi la pozne, abia mai târziu, când firele de păr ale bărbăţiei s-au înghesuit, moi, deasupra buzelor şi în lungul perciunilor, privirea ei scânteietoare a început să-i cutremure fiinţa ori de câte ori era îndreptată asupra lui, simţind şi înţelegând că flacăra dragostei i-a învăluit deja inima. Nu-i vorbă, şi codana, până mai ieri tovarăşă de zbenguieli şi de şotii, se roşea până în vârful urechilor când el o cuprindea în uitătura sa adâncă, plină de înţelesuri. A iubit-o pe ascuns mai bine de un an de zile, până când, împovărat şi copleşit de atâta dragoste, a îndrăznit să-i ceară mâna, spre bucuria ei şi a tuturor neamurilor, şi ale lui, şi ale fetei. Au făcut nuntă, cu colăcari şi cu druşte, cu cai şi cu steaguri, cu perechi multe de naşi, cu masă bogată de pe care nu s-a ciuntit băutura şi mâncarea, aşa, ca la familiile înstărite, de vază şi cu renume în ţinut, cu toate că nici numele, nici porecla, nici pământurile avute nu ar fi trebuit să-i îndemne a face un aşa mare ospăţ. În scurtă vreme au venit copiii, doi, un băiat şi o fată, frumoşi ca lumina soarelui, şi, odată cu ei, au tăbărât şi necazurile, şi nevoile, şi neajunsurile. Din sudoarea frunţii şi din bătăturile palmelor sale s-au ales cu această căsuţă, cu şura şi grajdul, cu două vaci, doi cai, zece oi şi cu câteva orătănii în bătătură, dar uite că de o lună şi jumătate boleşte, frigurile nu-l mai lasă din gheare, boala îşi face albie tot mai adâncă în carnea şi oasele sale, iar moartea, vigilentă, cum i-e firea, îşi iţeşte capul tot mai des la fereastra sufletului său îndurerat şi chinuit de gândul că va părăsi această lume, iar familia îi va rămâne de izbelişte în vâltoarea vieţii. Din acest motiv l-a rugat pe cumnat să-i aibă în grija şi paza lui nevasta şi copiii, că el se duce. Unde să te duci, omule, i-a spus fratele soţiei, stai colea şi te linişteşte, ai prunci de crescut şi muiere de ţinut, Mă duc, i-a spus cu lacrimi în ochi, abia reuşind a se abţine să nu plângă ca un copil, şi le-a povestit amănunţit visul de peste zi, asta mi-i ursita, nu mă pot împotrivi, Dă-o-ncolo de ursită, i-a zis musafirul, la urma urmei nimeni nu şi-o cunoaşte, câte ursitoare n-au ursit într-un fel, şi viaţa s-a găsit să rostuiască lucrurile pe o cu totul altă cale, visele sunt vise, le ai şi le uiţi, ce vezi cu mintea în somn rămâne în somn. Dar el era şi este încredinţat că sfârşitul nu-i poate fi altul decât înecat în apa rece ca gheaţa a lacului din pădure. Aşa că, fiind convins de ursita sa, când cei ai casei dormeau somnul adânc şi dulce, a ieşit tiptil pe uşă afară, nu înainte de a-şi aranja bunda sub cergă şi căciula pe pernă pentru a da de înţeles celor ai casei, când îşi vor arunca ochii spre pat, că el încă doarme, a ieşit pe uşa tindei şi a luat-o, prin fundul grădinii, spre deal, urmând arătura trasă în vis şi în mintea sa.

(va urma)

Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (3)

(urmare)

          Lucrurile au mers aşa mult timp, încât sătenii s-au trezit la un moment dat că nu mai au felcer, că nu mai au domni în şcoală, că nu mai au om al legii, că nu mai au cap peste suflarea omenească, Sfatul bătrânilor s-a înjumătăţit, până şi popa s-a văzut nevoit să ţină slujba de unul singur, fără diac, fără cântăreţi, fără alte ajutoare, toate învălmăşindu-se şi încâlcindu-se de numai ştia nimeni cum vor fi desluşite şi descâlcite, cum vor fi puse pe făgaşul lor normal. Înspăimântător era şi faptul că pe zi ce trecea poporul era tot mai puţin numeros şi se ajunsese acolo încât, fără a pune la socoteală babele care în afară de dat mărunt din buze şi de aruncat blesteme într-o parte şi în alta nu erau bune de nimic sau ologii războiului încă nemorţi, cei zdraveni la cap şi buni de dus lupta mai departe erau tot mai puţini, tot mai neajutoraţi, tot mai strâmtoraţi şi, cu toate că şi inamicul şi-a rărit mult trupele, nu mai nădăjduiau că într-una din zile toată această răfuială va lua sfârşit şi se vor putea bucura cu adevărat de victoria finală. Multe alte lucruri erau la fel de îngrozitoare, copii nu mai vedeai pe uliţele satului, cine mai avea vreme de făcut copii, că bărbaţii erau ocupaţi cu vânarea smintiţilor, iar muierile, cele puţine rămase dincoace de porţile bolniţei, se ascundeau şi se piteau şi-n gaură de şarpe ca să nu fie găsite de bolunzii mânaţi de pofte greu de stăvilit şi de hrănit, iar atunci când bărbaţii se mai gândeau că din carne sunt şi ei făcuţi şi nu din altceva, iar cărnii trebuie să-i dai din când în când ceea ce-ţi cere, dacă vrei să nu te strici de cap, tot degeaba, că spaimele şi neliniştile îmbuibate în sufletele muierilor de pe urma unor coşmaruri trăite aievea îi speriau şi pe ei de nu le mai ardea de nimic, aşa că plozii scăpaţi netrecuţi dincolo, că se mai stricau de cap şi ei, scrânteala nefăcând deosebiri între vârste, cu timpul s-au făcut vlăjgani şi au îngroşat rândurile fie ale oamenilor-vânători, fie ale neoamenilor-vânaţi, iar copilele ajunse fete bune de măritat, dacă n-au mai apucat să-şi ia pe cap un luptător numai bun de pus în ramă, că la altceva la ce să-l pui, şi-au tăiat cozile, şi-au pus pe cap cuşmă sau clop, după vreme, şi-au strâns pieptul cu legători, şi-au tras nădragi şi chimir, sfori şi sârme, şi s-au pierdut în mulţimea războinicilor.

          Zile de linişte erau puţine, şi nu zile, mai degrabă ceasuri în care se mai adunau doi cu doi şi puneau la cale ce ar mai putea fi făcut pentru a salva ceea ce se mai putea salva. Atunci reînvia întrebarea ce sfredelea necontenit creierul şi la care nimeni a dat un răspuns bun de luat în seamă, oare ce-or fi făcând nebunii în Palat. Presupuneri erau cu duiumul, că nimic nu e mai uşor pe lumea asta decât să-ţi dai cu părerea, aşa, ca să te afli şi tu în treabă, ba că se războiesc unii cu alţii, îşi scot ochii, îşi taie mădularele cele mai de preţ, ba că s-au organizat într-o obşte ce-şi duce viaţa ca oricare alta, cu legi nejudecate şi necumpănite, cu nebuni-dregători şi cu nebuni-slujbaşi, cu smintiţi aşezaţi în scaune de domnie ce conduc cu mintea lor smintită acea lume de smintiţi, ba că au murit cu toţii, că pământurile încăpute în cuprinsul Cetăţii nu puteau hrăni atâta mulţime strânsă laolaltă, ba că cei băgaţi acolo din motive de răzbunare au ridicat un palat mai mic în care îi închid pe cei cu adevărat căpiaţi, şi câte şi mai câte asemenea păreri, una mai tâmpită decât alta, dar bune de luat în seamă, că doar nu era să intre înlăuntru şi să verifice dacă e aşa sau nu, o asemenea soluţie rămânând în afara oricăror calcule şi socoteli, întrucât e mult mai bine să-ţi dai cu presupusul şi să crezi cu tărie că aşa este, decât să te apuci să verifici dacă un balamuc mai este sau nu balamuc.

          De la o vreme, bătăliile purtate între cele două părţi potrivnice au zgândărit mândrii, mai fiecare bărbat, în urma victoriilor câştigate, dorea să fie şef, să conducă, dacă nu satul, măcar una dintre cete, mai fiecare râvnea la un loc în Sfatul bătrânilor, motiv pentru care mulţi înţelepţi au fost vânaţi pe ascuns, chiar dacă neaua părului nu le atesta vârsta înţelepciunii depline, nimeni nu le putea pune la îndoială iscusinţa şi îndemânarea câştigate în luptă, iar acest Sfat nu mai avea de luat te miri ce hotărâri obşteşti, că toată treaba aşezării se limita la acest conflict fără sfârşit, dorinţa fiecăruia de a ajunge în Consiliu fiind îndreptăţită şi de faptul că bătrânii erau tot mai puţini, fie că au murit de moarte bună, caz mai rar întâlnit, fie au fost duşi în ospiciu pentru a scăpa lumea de moşnegi zurlii, rămânând astfel în urma lor locuri goale în Sfat, numai bune de ocupat de cei convinşi că iscusinţa cârmuirii este cea mai de preţ virtute a lor.

          Tot acest război se purta în vatra satului şi în împrejurimile lui, până la munţii ridicaţi de Dumnezeu, în zilele facerii lumii, ca o pavăză pentru aşezare, vânătorii neajungând niciodată până la crestele lor, că nici vânaţii nu mai aveau atâta minte câtă să-i îndemne să treacă dincolo de ele, deşi hăitaşii, dacă s-ar fi aventurat din vreme până pe culmi, ar fi aflat adevărul cel mai groaznic de când a început toată această poveste, dar nu au făcut-o pentru că duşmanul nu s-a gândit, nici nu avea cu ce, de fapt, să părăsească locul de bătălie, iar locul de bătălie era rotunjit de jur-împrejurul satului.

          Dacă ei nu au trecut dincolo de munţi, ştirea despre ceea ce fac ei dincoace a trecut, şi nu numai că a trecut, dar a făcut mare vâlvă în satele vecine, ba chiar şi mai departe, în marile târguri de unde veneau străini să vadă ce şi cum, numai că de la o vreme numărul acestora s-a împuţinat mult, ba într-una din seri, când oamenii îşi făceau obişnuitul bilanţ, a fost destul ca unul dintre ei să spună că a trecut ceva timp de când nu a mai venit niciun  străin să se intereseze de nebunia ce i-a cuprins, ca să-şi dea seama că de fapt nu le-a mai călcat picior străin prin sat de ani buni, lucru ce i-a pus pe gânduri, dar cum gândurile sunt zămislite pentru a zbura care încotro, au uitat să se mai întrebe din ce pricină nu se mai interesează nimeni de încăierarea lor. Şi nu s-ar mai fi întrebat, poate, niciodată, dacă într-una din zile una dintre cete nu ar fi venit cu vestea cea mai mare şi cea mai cutremurătoare, cum că, urmărind un scrântit până dincolo de Pădurea cea întunecoasă, au dat, fapt cu totul în afara înţelegerii lor, de un zid înalt, cât de înalt, mai înalt decât zidul Cetăţii înălţate de ei pe buboiul din mijlocul satului, unde, tocmai pe creasta munţilor dinspre miazănoapte, dar ce căutau ei până la creastă, nu au ajuns chiar până la ea,  dar se vedea desluşit în lumina cerului marele zid, şi cine l-a ridicat, de unde să ştie ei cine, şi cât de lung e, apoi să tot fie cam cât au putut vedea ei cu ochii. Vestea a făcut înconjurul satului şi a dat multe bătăi de cap minţilor luminate ce ar fi putut pricepe, dar au refuzat să priceapă că a încerca o limpezire a acestei ciudăţenii era totuna cu a înţelege ceea ce refuzi cu încăpăţânare să înţelegi. Dar cum oamenii cereau cu insistenţă să fie lămuriţi cu ceea ce se petrece, iar desluşirea era grabnică mai ales din cauza înfruntărilor ce nu puteau suporta nici cea mai mică amânare, Marele Sfat al Înţelepţilor s-a văzut nevoit, după ani buni, să ia şi o hotărâre în afara celor ce ţineau de prinderea zănaticilor. Aşa că au plănuit ce trebuia făcut întâi şi-ntâi. Pentru prima dată de la izbucnirea marelui război dus împotriva idioţilor, oamenii neidioţi au oprit vânătoarea şi s-au organizat în cete de cercetaşi-constatatori, cu misiunea de a cerceta, verifica şi constata la faţa locului despre ce zid e vorba, cine l-a înălţat, din a cui poruncă, în ce scop, cât este de înalt, dacă are posibilităţi de trecere dincolo de el, cum s-a putut face una ca asta fără ca ei să aibă de ştire, cât timp a durat ridicarea lui şi multe altele care, după zile şi nopţi de cercetare-constatare, au rămas în bună parte nelămurite. Lămurite au fost doar câteva lucruri, destule însă pentru a face o constatare ce poate tulbura mintea, dacă eşti dispus s-o accepţi, doar câteva întrebări aveau un răspuns aproape clar, zidul era atât de lung, încât ai fi putut spune că nu se termină, dacă nu ai fi înţeles că de fapt se întâlneşte cu el însuşi în locul de unde a pornit, este atât de înalt, încât nici nu se pune problema să te gândeşti măcar că ai putea să urci până pe spinarea lui, nu are nici cea mai neînsemnată cale de pătruns dincolo de el, a fost ridicat pe creasta munţilor ce străjuiesc de jur-împrejur găvanul unde odihneşte satul lor, iar scopul ridicării lui este un mare mister şi aşa va rămâne pentru totdeauna, pentru că minţile lor nu vor să-l dezlege, şi nu vor vrea niciodată să-i dea de cale, că a vrea să înţelegi de ce i-a închis cineva într-o uriaşă cetate, la fel cum au făcut ei cu bolunzii lor, e totuna cu a vrea să înţelegi o mare nebunie.

(sfârșit)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (2)

(urmare)

          Problema cea mai anevoioasă a fost nu strângerea paralelor, nu aducerea materialelor şi a cunoscătorilor în ridicat case pentru smintiţi, nu stabilirea rândului la pază şi a prescripţiilor pentru străjeri, nu înălţarea căsoaiei ce până la urmă s-a dovedit a fi un ditamai castel, înconjurat din toate părţile de ziduri uriaşe peste care nu puteai să treci cum nu puteai să treci peste Muntele cel Mare, nu aducerea actelor doveditoare, gata ştampilate şi parafate, cum că ceea ce fac ei e bine şi nu e împotriva rânduielilor înstăpânite în ţară, ci marea greutate a fost prinderea nebunilor care, ca un făcut, tocmai atunci nu mai puteau fi amăgiţi cu zaharicale şi cu fel de fel de dode ce le luau ochii, că minţile cum să le mai ia, de parcă, printr-un înţeles de neînţeles pentru cei ce mai aveau puterea de a înţelege, şi-ar fi dat seama că sunt amăgiţi şi atraşi spre cetatea de piatră, şi în învălmăşeala minţii lor cu siguranţă că ceva se întâmpla de fugeau rupându-şi picioarele, numai de zidurile castelului să nu dea cu ochii.

          Treaba s-a văzut a fi tare încâlcită şi încurcată, că, dacă înainte nu-ţi venea să ieşi din casă de teama de-a nu da piept cu bolunzii, acum nu mai găseai unul să-l prinzi şi să-l arunci dincolo de zidurile înalte cât cerul, ba la un moment dat s-a pus problema de a se muta chiar ei, oameni cu minţile acasă, în castel, că doar nu era să-l lase să se părăginească fără ai da o folosinţă, numai că cei care au venit cu ideea erau cât pe ce să fie trecuţi în rândul idioţilor, cum adică, ei să ajungă la ospiciu, nu vă grăbiţi, cu siguranţă că, nu după multă vreme, vor apărea de prin văgăunile pe unde s-au pitit, răbdare să fie numai, că aşa va fi, şi aşa a şi fost, din motive nelămurite de cei ce ar fi putut să le lămurească, ţicniţii au început să iasă la iveală, câte unul, câte doi, numai bine pentru a fi prinşi cu uşurinţă şi închişi pentru totdeauna în cetate.

          Când prindeau câte unul rătăcit prin pădure sau pe tăpşanele de la poalele munţilor, îl legau fedeleş cu sârmă şi cu sfori purtate de oameni tot timpul asupra lor, legate în jurul trupurilor, deasupra chimirelor, devenind astfel părţi nepreţuite ale portului popular, dar şi însemne ale curajului şi vitejiei, că mult curaj şi vitejie trebuia să ai ca să te apropii de sălbăticiune, s-o hârjoneşti şi s-o struneşti, s-o prinzi şi s-o legi fără să te alegi cu muşcături sau cu zgârieturi ce te-ar pune în situaţia de a fi tu, la rândul tău, urmărit şi hăituit, iar după ce îl legau, îi puneau un căluş în gură, făcut din ghemotoace de cârpe pe care le aveau burduşite în buzunarele sumanelor şi ale iţarilor, şi-l duceau pe sus, legat cu mâinile şi cu picioarele de un par, până la casa de nebuni, în vreme ce toată suflarea satului se aduna ca la potop, cânta de bucurie şi ţipa de plăcere că, în sfârşit, a mai fost prins unul. Prinderea descreieraţilor, aşa cum s-a dovedit nu după mult timp, era o treabă mai mult decât anevoioasă, care îţi lua şi timp, şi putere, şi curaj şi, mai ales, îţi dădea bătaie de cap. În ceea ce priveşte durata acestei dandanale, s-a ajuns la concluzia că răul va fi stăpânit cândva, nu se ştie când, deoarece numărul căpiaţilor creştea cu fiecare zi, prin urmare, se cerea cu prisosinţă o mai bună îndrumare a luptei, că era o luptă nu mai încape discuţie, mai multă dibăcie, şi asta cu atât mai mult, cu cât cei fără de minte păreau în toate minţile, o dată ce găseau cu cale să se ascundă ca să nu fie prinşi, să se strângă laolaltă şi să atace împreună, astfel încât, privit din afară, totul părea un joc de-a hoţii şi vardiştii, dar un joc tot atât de periculos precum războiul care l-a generat. Aşa stând lucrurile, cei cu capul rămas bun de pus la contribuţie au ajuns să stabilească felurite planuri de bătaie, puse la punct până în cele mai mici amănunte, ba au ajuns să facă întreceri cine stabileşte cel mai bun plan de acţiune, încât până la urmă era mai important să gândeşti un fel practic de aducere a zănaticilor în palatul de pe buboi, decât aducerea lor de fapt. Era o vânătoare continuă, în care vânătorul putea ajunge vânat, iar vânaţii, cu priceperea născută dintr-o minte atât de drăcească, încât putea naşte idei diavoleşti, îi vânau şi ei, la rândul lor, pe vânători, lucrurile petrecându-se aşa multă vreme, încât, de la un moment anume, singurul rost de a fi al sătenilor era acela de a scăpa cât mai repede, dar şi cât mai năstruşnic posibil, de cei cu socoteala rătăcită, iar ceea ce a fost odată această aşezare omenească acum nu mai era, toate cutumele şi obiceiurile fiind date peste cap, cu alte cuvinte nimeni nu mai avea vreme de lucru la câmp, de lucru la pădure, de lucru în bătătură, de nunţi, botezuri sau înmormântări, zi de zi, de dimineaţa şi până noaptea târziu, localnicii, adunaţi în cete şi organizaţi ca pentru un adevărat război, hălăduiau pe toate coclaurile în căutarea nebunilor, iar când prindeau vreunul se bucurau ca nişte nebuni şi, după ce-l azvârleau dincolo de zidurile cele înalte şi albe ale castelului, o luau de la capăt, până ce întunericul le tăia pornirea şi pofta de căutat chiar şi în gaură de şarpe, apoi se adunau în faţa bisericii şi, la lumina lunii care până şi ea părea prinsă în acest joc nebunesc, îşi făceau socoteala, câţi au fost prinşi şi câţi au mai rămas de prins, ceea ce era foarte greu de stabilit, câţi dintre ei nu mai sunt printre ei, ci au trecut, e drept, fără voia lor, în tabăra vrăjmaşă, cum trebuia dusă lupta în ziua următoare, cine are cel mai bun plan de bătaie pentru a fi pus în aplicare, cine câştigă trofeul Cel mai bun prinzător de nebuni, câţi au mai trecut prin sat să se intereseze de isteria ce i-a cuprins, cam ce necazuri au paznicii nebunilor, batăr că nu mai avea niciun  rost să-i păzească, deoarece nu au fost încercări de evadare din cetate, cine strică rânduiala şi s-a apucat de altceva decât de vânat bolunzi, şi câte şi mai câte, de-i apuca miezul nopţii la taifas şi abia de mai prindeau câteva jumătăţi de ceas cu pleoapele trase peste vedere, într-un somn ce numai somn nu era, că războiul continua şi pe tărâmul viselor, dar cu alte forţe şi cu alte măiestrii, iar dimineaţa când încă nu se crăpa de ziuă, o luau de la capăt, că vânătoarea, ca orice vânătoare ce se vrea o reuşită, trebuie începută cu noaptea în cap şi terminată cu noaptea în picioare. Greu le era şi străjerilor cu apărarea porţilor azilului de nebuni, nu că paza acestora le-ar fi încercat prea mult curajul, atenţia şi iscusinţa, deoarece, porţile odată închise, nimeni nu mai avea cum să mai iasă de acolo, şi, ca un făcut, cel ce era aruncat dincolo de ele nu dădea niciun  semn că i-ar fi trecut prin gândul idiot să vrea să iasă afară, de parcă ar fi intrat în cine ştie ce rai, dar le era greu că trebuiau, în anumite zile, să sufere ore în şir lătrăturile, mugetele, miorlăiturile, orăcăielile celor închişi, iar toate acestea erau atât de nefireşti, încât îi băgau în toate boalele şi-i puneau pe dezmorţit picioarele prin fugă, însă nu şi le dezmorţeau prea departe, că misiunea era misiune, şi dacă nu de voie, cel puţin de nevoie făceau ce făceau, Sfatul bătrânilor stabilind drept pedeapsă pentru cei ce-şi părăsesc postul de străjer nimic altceva decât aruncarea celui în cauză dincolo de ziduri, în mijlocul acelor sălbăticiuni, iar pedeapsă mai mare ca asta nici că-ţi trebuia. E drept că erau zile la rând când de dincolo nu venea nici cel mai mic zgomot, fapt ce-i punea pe gânduri pe străjeri, dându-le prilejul de a face fel de fel de presupuneri, una mai năstruşnică decât alta, fie că sălbaticii s-au mâncat unii pe alţi, fie că a dat o altă molimă în ei şi s-au prăpădit cu toţii, fie că de atâta urlat li s-au uscat limba şi gâtlejul şi de bună seamă nu mai au cu ce urla, fie că ce-au avut de împărţit au împărţit şi nu mai e cazul să se certe, însă, nu după multă vreme, lucrurile reintrau în normal, dacă normal este să te perpeleşti toată ziua şi toată noaptea în acel vacarm asurzitor ce-ţi răscolea întreaga făptură şi-ţi punea pe jăratec toată neînfricarea şi toată dorinţa de a nu-ţi fi teamă şi de a nu le băga în seamă.

          Cât a durat toată această vânătoare nu se ştie, că nu a avut nimeni vreme de stat şi de numărat anotimpurile sau anii de răfuială, războiul care le-a adus pe cap acest blestem şi le-a dat de lucru, poate pentru tot restul vieţii, fusese dat cu totul uitării, dar nu au fost uitate măiestriile învăţate în luptă, pentru că ele trebuiau folosite în actualul război ce se desfăşura din plin în împrejurimile satului, mai mare război ca acela dintre oameni şi neoameni nici că puteai găsi, oricum, de-a lungul anilor, au obosit şi unii, şi alţii, pândarii înţelegând în cele din urmă că bătălia poate dura o veşnicie, pentru că, deşi tot mai mulţi dintre sălbăticiţi erau ferecaţi în ospiciu, la fel de mulţi dintre ei treceau de cealaltă parte, iar această oboseală ce le-a marcat sufletele şi trupurile era pusă pe seama neputinţei de a sfârşi odată cu acest balamuc.

          Ceea ce era însă şi mai grav şi i-a făcut să se gândească cu mai multă luare-aminte asupra coşmarului prin care treceau era că răzbunările mocnite şi adormite în oameni ani la rând au început să se trezească şi să prindă viaţă, ura dintre săteni, pricinuită de te miri ce neînţelegere sau lucru rămas rezolvat în pierdere, a dat la iveală mârşăvia din oameni, cei mai mulţi dintre ei socotind că, în sfârşit, a sosit vremea socotelilor şi a răfuielilor, aşa că se organizau în cete separate şi porneau o vânătoare cruntă împotriva celor ce le-au stat ani în şir ca un ghimpe în coastă, îi prindeau şi, după ce-i legau butuc şi le înfundau gura cu cârpe, îi cărau de-a lungul satului spre palat, strigând în gura mare că au prins un căpiat, mulţimea mai puţin ştiutoare răsufla uşurată, cea bănuitoare privea mirată neînţelegând sau înţelegând prea bine ce se întâmplă, ştiind că bolundul legat cu frânghii şi  cu sârme s-ar putea să nu fie bolund, dar avea cineva curaj să se apropie de năpăstuit şi să verifice, dacă muşcă, dacă zgârie, dacă nu muşcă şi nu zgârie a doua zi aveai de-a face cu vânătorii răzbunători, aşa că, decât să ajungi tu însuţi la balamuc, mai bine laşi lucrurile să meargă de la sine, ceea ce şi făceau, încercând pe cât posibil să se ferească fiecare de duşmanii avuţi de-o viaţă. Lucrurile s-au încurcat într-atât, încât bătăliile se purtau mai mult între cete de oameni întregi la minte, dacă se poate spune că cei ce urmăresc să-şi răzbune nedreptăţile ce li s-au făcut sau numai li s-au părut că li se fac au mintea întreagă, acum sosind vremea răfuielilor, fiecare răzbunându-se pe fiecare, pentru o simplă uitătură peste gardul vecinului la vecina ori pentru cea mai neînsemnată vorbă spusă când şi unde nu trebuie sau cine ştie pentru orice altceva, te pomeneai prins şi băgat în palatul cu tâmpiţi.

(va urma)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (1)

Anii războiului au trecut de mult şi au luat o dată cu ei nenorocirile abătute asupra sătenilor, nenorociri care nu au fost cu nimic mai prejos decât celelalte rele îndurate de oamenii locului de-a lungul vremilor scurse de la începuturile venirii lor în acest capăt de lume şi până în zilele de astăzi, dar au venit altele pe capul lor, că viaţa asta e făcută numai viaţă să nu fie, pentru că bucuriile nu prea au loc de încăput în sufletele oamenilor, iar atunci când mai găsesc un colţişor unde să se înghesuie, se înghesuie, însă nu fac mulţi pureci acolo, dar când e vorba să încapă necazurile, apoi încap, şi nu unul sau două, ci cu ghiotura, şi le cuprind toată fiinţa de nu mai intră în cuprinsul ei nimic altceva decât supărări, lacrimi, griji şi nădejdi, iar când nădejdile nu mai prind nici ele a se întrupa, rămâne loc destul pentru sudălmi, că viaţa asta, grijania mamii ei, nu te lasă să răsufli din necazuri şi nenorociri. Dacă toate au trecut cum au trecut, ceea ce avea să se abată asupra lor, aşa cum vor constata după ani buni de lupte purtate cu ei înşişi, se va dovedi a fi molima cea mai năpăstuitoare dintre toate molimele acestei lumi, boala cea mai cruntă cu putinţă, că ce boală a trupului, cunoscută sau chiar necunoscută, poate fi mai grea decât boala de minte.

Războiul a fost rău nu din cauza plecării pe front a bărbaţilor, unora venindu-le înapoi doar numele, spre marea deznădejde a nevestelor şi a mamelor rămase dintr-o dată fără niciun sprijin la casă, iar casa încăpea între pereţii ei o droaie de copii numai buni de hrănit şi de îmbrăcat, altora venindu-le mai întâi scrisorile prin care îşi anunţau sosirea acasă nu peste multă vreme, spre marea bucurie a femeilor care mulţumeau lui Dumnezeu că nu le-a pus la socoteală toate păcatele şi nu le-a pedepsit cu pedeapsa de-a rămâne văduve sau mame fără niciun reazem la bătrâneţe, bucurie ce nu a ţinut decât până la venirea semnatarilor acelor misive, semnatari ajunşi în sat fără mâini, de te întrebai ce-o să te faci o viaţă întreagă cu slutul căruia îi va trebui să-i duci tu lingura la gură, sau fără picioare, de ţi-ai fi dorit, în ciuda tuturor belelelor ce s-ar putea abate asupra ta din pricina acestor gânduri mârşave, să nu-i fi adus în spate cei ce i-au adus până aici, sau, chiar şi mai rău, şi fără unele, şi fără altele, de păreau nişte butuci vorbitori cărora, în cel mai bun caz, nu-ţi rămânea altceva mai bun să le doreşti decât să-i strângă Atotputernicul de pe faţa pământului şi de pe capul tău ca să nu-i vezi cum se chinuiesc şi cum te chinuiesc, nu a fost rău războiul nici din pricină că foametea a făcut atâtea victime câte nu au putut face toate ponoasele de până atunci, de s-a umplut cimitirul din deal înainte de vreme, astfel încât preotul s-a văzut nevoit să încheie fiecare slujbă cu rugămintea sau, în cele din urmă, chiar cu porunca de a se atribui un alt loc pentru îngroparea celor trecuţi în lumea de apoi, loc ce nu avea unde să se găsească, deoarece nevolnici cum erau şi zgârciţi din pricina puţinelor bucăţi de pământ avute în folosinţă, de unde să mai rupă teren şi pentru asta, aşa că popa îşi răcea gura degeaba, şi nu şi-ar fi răcit-o, dacă ar fi ştiut ce se va întâmpla nu peste multă vreme, când cimitirul, după cum se va vedea, va fi de prisos, nu a fost războiul rău nici din cauză că multe fete de măritat au rămas cu burta la gură, ceea ce nici măcar cea mai înţelegătoare minte bărbătească nu le-o va putea ierta, cele care au luat asupra lor păcatul de moarte, făcând moarte de om încă neajuns om, tot în rândul celor ce vor muri fete bătrâne se vor număra, că cine, chiar slut de mâini şi de picioare să fie, va vrea să-şi ia în casă o nevastă pe care s-o arate cu degetul muierile satului pentru tot restul vieţii, cele măritate deja, cu toate că au trecut prin păcatul de a-şi fi înşelat bărbatul fără voia lor, asta, pentru unele, poate pentru cele mai multe dintre ele neînsemnând neapărat că şi fără mulţumirea lor tăinuită , au scăpat basma curată fie că bărbaţii li s-au întors de pe front neîntregi, fapt ce nu le dădea dreptul de a mai avea nicio pretenţie, fie că nu li s-au mai întors, ceea ce însemna că nu mai avea cine să le ia la sudălmi şi la păruială, nici pentru pustiirea adusă nu poate fi spus că războiul a fost rău, pustiire ce s-a abătut de două ori asupra satului, o dată când duşmanul a trecut pe acolo, împingând frontul dincolo de munţii cei înalţi, tot mai departe, spre soare răsare, până unde ei nu au ajuns nici măcar atunci când treceau culmile şi luau drumul Târgului cu unele de vândut şi cu altele de cumpărat, timp în care s-au instalat toate relele ocupaţiei, mai ales pentru codane şi pentru nevestele rămase fără bărbaţi, chiar dacă pentru unele nu au fost tocmai rele, şi a doua oară când netrebnicii s-au retras, trecând mult dincolo de munţii dinspre soare apune, când frontul a revenit acolo de unde a plecat, ba s-a dus şi mai încolo, că doar nu era să-i laşi pe cotropitori să se adune şi să se pornească iar încoace, ci războiul a fost rău pentru că a făcut din oameni neoameni, cei mai mulţi dintre săteni scăpând cu minţile întregi ca şi până atunci, dar s-au găsit destui care, trecuţi prin vâltoarea nenorocirilor, au rămas cu părul albit înainte de vreme şi, ce-i şi mai rău, atât pentru ei, cât şi pentru toţi ceilalţi, cu judecata fugită din scăfârlie cine ştie pe unde, iar nenorociţii, belele pe capul familiei şi pe întregul sat, îngrozeau oamenii limpezi la gânditoare într-atât, încât aceştia nu mai puteau ieşi noaptea din casă şi ziua din bătătură, deoarece neoamenii se năpusteau asupra lor ca jivinele, îi muşcau şi îi zgâriau, iar mulţi dintre cei căzuţi pradă sălbăticiunilor omeneşti, de spaimă, de groază sau din cine ştie ce alt motiv, înnebuneau şi ei, aşa încât trebuia găsită o rezolvare cât mai grabnică a năpastei abătute din cauza războiului, fireşte, asupra satului.

Descâlcirea acestei mari urgii era cu atât mai necesară, cu cât numărul celor bolnavi la cap se îngroşa pe zi ce trecea, această năpastă dovedindu-se a fi o molimă de neînţeles, explicaţiile celor întrebaţi, nu mulţi, că nu mulţi aveau pretenţia că le ştiu pe toate şi le şi ştiau cu adevărat, deşi fiecare în parte îşi dădea cu presupusul, lucru uşor de altfel, asta ca să arate că nu poartă capul pe umeri numai pentru a nu le ploua în gât , desluşirile lor erau diferite, în funcţie şi de şcolile mai mult sau mai puţin înalte prin care şi-au purtat picioarele, ba că nebunia se ia numai de către cei ce nu-şi pot stăvili şirul gândurilor negre, ba că asta este din cauză că la unii mintea stă în largul ei în căpăţână, iar la o hurducătură mai zdravănă se poate împrăştia în lărgimea în care se hâţână, prin urmare, nemaifiind adunată la un loc, nu mai are omul cu ce cugeta cum se cuvine, că judecata izvorăşte din întreg, şi nu din bucăţele, ba că nebunia se ia prin muşcătură şi prin zgârietură, că s-au auzit poveşti cum că mulţi dintre bolunzi aveau urme de dinţi şi de unghii pe tot trupul, şi nu are cum să nu se ia aşa, întrucât sângele este cel ce împrospătează creierul, celor care îl au, bineînţeles, aşa că, stricat fiind de veninul nebuniei, sângele ce poate face altceva decât să strice mintea şi stricată s-o lase pentru totdeauna, ba că nenorocirea ce s-a abătut asupra satului e semn că Necuratul a intrat cu totul în oamenii cu judecata întunecată de gânduri spurcate, ceea ce înseamnă că, în scurtă vreme, toţi vor fi sălaşul Spurcăciunii, pentru că nu poţi spune că vreunul dintre ei măcar o dată nu a gândit la lucruri slabe, lucruri pe care nu le-au putut întrupa în cuvinte fără a se face de ruşine, ba că asta e din cauza nesocotirii legilor şi poruncilor, că cine nu se supune rânduielilor numai nebun poţi spune că e, ba că molima e înainte-mergătoarea altora şi mai şi, ce vor veni mai pe urmă, de să nici nu ştii dacă lumea mai e sau nu lume, ba că una, ba că alta, încât nimeni nu mai ştia după care din marii învăţaţi ai satului să se ia, rămânând totuşi cu o socoteală asupra căreia au căzut cu toţii la învoială, să nu te găseşti niciodată prin preajma vreunuia cu judecata smintită, iar cum asta nu se poate înfăptui, pentru că neoamenii umblă care pe unde îi taie capul lor bolund, trebuie găsită de urgenţă o înlăturare a năpastei.

Să zici e una, iar să faci e alta. Iată o judecată demnă de toată mândria pentru mulţi dintre cei puşi pe fapte mari. Şi aşa şi este, pentru că de la vorbă până la faptă e cale lungă, şi asta numai pentru că erau mai mulţi cei ce gândeau, decât cei ce lucrau, erau mai mulţi cei ce le ştiau pe toate, decât cei ce le făceau pe toate. Fie şi aşa, până la a face ceea ce spui că vrei să faci, întâi şi întâi trebuie să spui ce vrei să faci, or, să spui ce vrei să faci cu o droaie de nerozi nu e lucru tocmai uşor. Până la a găsi o soluţie, toate bune şi frumoase, asta ştiau toţi că trebuie făcut, dar cum anume trebuie făcut cine ştie, aici e marea problemă. Părerile nu au întârziat să apară, cel mai bine ar fi ca tâmpiţii să fie omorâţi, auzi vorbă, păi, în cazul ăsta tâmpit e cel ce gândeşte aşa, că doar nu au bolunzit bolunzii de capul lor, ci sminteala le-a venit din pricini care nu ţin de vrerea lor, atunci cel mai bine ar fi să-i strângă pe toţi, să-i ducă în Târg şi să-i vândă ca pe sclavi, nimeni nu se poate supăra pe ei, întrucât neoamenii, oricum, într-o altă lume rătăcesc cu socoata, asta chiar că întrece orice măsură, păi, dacă e să treci peste prostia din capul celor cu idei de idioţi şi să faci asta, cine şi-ar cumpăra pentru lucru în bătătură un sărit de pe fix, fără decât tot un sărit de pe fix, nu merge, cel mai nimerit ar fi cum ziceau ceilalţi, adică tot la Târg să fie duşi, dar să fie predaţi la casa de nebuni, păi da, nu e rău, numai că cine poate crede că ăia de acolo au o aşa casă mare în care să încapă toţi ţăcăniţii lor din sat, altceva, altceva ar fi să-i închidă într-o casă chiar la ei în sat, că şi aşa sunt nebunii lor, uite o idee nu rea, poate e cel mai bine astfel, dar au ei o aşa ditamai casă, nu au, nu au, dar o pot ridica. Ca atare, au hotărât să pună mână de la mână, cei săraci numai atât cât să nu zică alţii că nu au dat şi ei, şi să construiască pe tăpşanul înălţat ca un mare buboi în chiar inima aşezării o bolniţă, un spital, azil, ospiciu, sanatoriu sau cum i-or mai zice, unde să-i înghesuie pe smintiţi, să-i închidă, treaba lor ce-or face ei acolo, şi să-i păzească, atât cât va fi nevoie, toţi, pe rândul satului.

(va urma)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Șase mii de capete de vită (4)

(urmare)

… Stimabile domn, intervine fericitul momentului, o explicaţie, dacă vrei, are tânărul de acolo, el a citit multe, despre universuri paralele, despre fante şi bucle în timp, despre câte-n lună şi-n stele, dacă doreşti, mai bine ca el nu te lămureşte nimeni, ia zi-i, şefule, ce-i cu fanta şi cu toate bazaconiile tale. Domnule, insistă vârstnicul privind insistent la proprietarul localului, căruia, de jenă şi de spaimă, îi venea să se bage în pământ, ce se întâmplă la dumneata în cârciumă, Se întâmplă ceea ce auziţi, îngaimă acesta, venindu-şi întrucâtva în fire, ah, iată hârtia, e în faţa mea, şi eu nu o vedeam, Lasă hârtia, intervine afaceristul, spune-i ce mi-ai spus mie, cum a murit şi cum l-au îngropat pe el, dar şi pe madam şi pe servitoare, Ce madam, întreabă stupefiat bătrânelul, şi ce servitoare, Cea la care ai stat în chirie, îl lămureşte străinul, Dar dumneata cine eşti, găseşte de cuviinţă judecătorul să se adreseze şi altei persoane, nu doar cârciumarului, Cum, sare tânărul, agăţându-se de întrebarea bătrânului ca de-o creangă salvatoare de la înec, nu-l cunoşti, Ar trebui să-l cunosc, El zice că da, Nu l-am văzut în viaţa mea pe acest domn turbulent, al cărui entuziasm nu numai că nu-l înţeleg, dar, o spun cu scuzele de rigoare, mă şi irită, Ştiam eu, vezi, domnul, se adresează tânărul bărbatului cu pălărie, care, puţin dezumflat, bate în retragere, dumneata l-ai văzut, însă domnul judecător nu te cunoaşte, pentru că nu te-a văzut, exact ce spuneam, Dacă-i exact ce spuneai, prinde acesta din nou curaj şi contraatacă în forţă, acum în ce fel de fantă ne aflăm, Domnilor, se întoarce cu faţa spre sală bătrânul, nu părăsesc încăperea până nu mi se explică despre ce discutaţi şi ce se întâmplă, Atunci, stimabile domn, dacă tot văd că preferi vinul ca şi mine, ia te rog loc la masa mea, meştere, fac cinste, cu vin şi cu ţuică, uite, tinere şef, un rând de tărie de la mine, om de încredere şi de viitor. Judecătorul ia loc, dar la o masă alăturată, cârciumarul îi aduce un pahar, îl umple cu vin, turnând dintr-o nouă carafă, apoi aşază carafa pe masa străinului, muncitorilor uitând să le servească ţuica promisă de acesta.

            Au urmat explicaţiile cerute de vârstnicul client, unele au fost oferite de către cârciumar, altele de către tânăr, cele mai multe fiind date de către străin, muncitorii, singurii care nu au participat la discuţii, cu toate că şi-au revenit din stupoare, au preferat să tacă şi să asculte. Şi atunci, vă întreb, domnule judecător, i se adresează tânărul, dumneavoastră cum vă explicaţi toate acestea, Naiba să mă ia dacă ştiu, răspunde bătrânul, renunţând la formalism şi la etichetă, ce ştiu însă e că sunt viu ca voi toţi, de ce nu l-am văzut pe dumnealui în adăpost, iarăşi nu am de ştire, poate eram concentrat asupra discuţiei cu madam, oricum, îmi amintesc bine, eram extrem de nervos, voia să mă dea afară, că nu i-am plătit chiria pe ultima lună, aşa că e posibil să nu-l fi observat din cauza nervilor şi a concentrării pe disputa cu madam, Şi v-a dat afară, întreabă partenerul de dialog, zâmbind ironic şi aşteptând un răspuns previzibil, convenabil teoriei sale, Poate că m-ar fi dat, dar de unde, casa a căzut sub bombe. Nu, nu acest răspuns aştepta junele, ceea ce aude îi încurcă şi mai tare supoziţiile, Deci nu locuiţi la numărul şaptezeci şi patru, la casa mare cu grilaj, insistă acesta sperând în continuare să afle ceea ce-şi doreşte, Tinere domn, am înţeles din toate explicaţiile primite că ai lucrat acolo o săptămână întreagă la curăţarea străzii, cum poţi să-mi adresezi o asemenea întrebare, fără numai dacă ai cumva impresia că nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, casa mare cu grilaj nu mai există, o ştii dumneata, o ştiu eu, o ştie toată lumea, Vă cer scuze, sincer, Eu, îl întrerupe bătrânul, locuiesc într-o mansardă la capătul dinspre apus al străzii cu grădini, şi, ca să elimin din start şi alte nedumeriri, până astăzi nu m-aţi văzut pe aici deoarece am fost plecat la băi, nu veneam nici astăzi dacă nu mi s-ar fi făcut dor de amicul meu, cârciumarul, am venit din acest motiv, nu pentru vin, până la localul ăsta sunt atâtea altele în drum, Şi madam cu servitoarea, întreabă crâşmarul, Ce-i cu ele, Unde locuiesc, Am înţeles de la un fost coleg de breaslă că undeva în centru, la o soră de-a lui madam, şi că ar urma să se mute la casa ei de la ţară, dacă nu cumva sunt mutate, posibil, n-am mai auzit de ele, Şi poveştile oamenilor de pe stradă cum că aţi murit în bombardament, intervine cu insistenţă adeptul teoriei universurilor paralele, Bine ai spus, poveşti, ce să zic, răutăţi, invidii, ofuscări, ce mai, baliverne pentru impresie şi epatare, Ceva totuşi nu se leagă, perseverează tânărul muncitor, Anume, se arată bătrânul a nu înţelege, Nu ştiu ce să zic, pare a fi un vis, un vis din care ne vom trezi, nu mă îndoiesc de asta, dar poate numai unii dintre noi, Tinere domn, viaţa întreagă e un vis, Probabil în acest moment, într-un alt spaţiu şi alt timp, alţii, dar tot noi, trăiesc fără a şti de existenţa noastră, sau ştiutori, poate tot într-o cârciumă, poate chiar în acest loc, Ştii ceva, îi sare ţandăra bărbatului cu pălărie, ia mai las-o moartă cu universurile tale, dacă ele există sunt numai în capul tău, la câtă ţuică ai băut nu două universuri, ci o mie se învârt în mintea ta, dacă o mai ţii mult aşa te scot de la inimă şi-ţi retrag statutul de om de viitor, ia mai bine ieşi tu pe fanta uşii afară, trage o gură, două de aer curat în piept şi revino, poate astfel reuşeşti să te cobori şi tu printre noi, că prea eşti cu capul în nori şi cu judecata fixată pe drăcovenii citite prin cine ştie ce cărţi cu aiureli, meştere, ia fă lampă, că nu ne mai vedem unii pe alţii, s-a lăsat înserarea. Cârciumarul apasă întrerupătorul aflat pe peretele din spatele tejghelei, în stânga uscătorului de pahare, aprinzând un bec mic, bolnav, spânzurat de tavan. Noi mai stăm, întreabă unul dintre muncitorii cu salopeta albastră pe tânăr, confirmând astfel supoziţia omului de afaceri că junele e şeful echipei, Mai bem un rând şi o luăm din loc, Meştere, mai adu-mi şi mie vin, dar numai un pahar, că de mai beau încă o carafă mă apuc şi eu de teorii idioate, zice clientul din provincie, apoi, către bătrân, stimabile domn, chiar nicio înghiţitură, Nu, mulţumesc, de altfel e vremea s-o iau către casă, Mai am timp, meştere, să ajung la tren, La ce tren, intervine judecătorul, calea ferată a fost aruncată în aer, Ce ţi-am zis, omule, sare cu reproş bărbatul asupra cârciumarului, de parcă acesta ar fi bombardat gara, acum ce mă fac, Dacă nu vrei să rămâi la mine, sau la un hotel, ai cursă în jur de doişpe noaptea, încearcă să-l îmbuneze proprietarul birtului, Ce cursă, se arată atotştiutor judecătorul, poate mâine-dimineaţă, autobuzele de noaptea s-au scos de mult, de când cu restricţiile astea, eu, în locul dumitale, nu mi-aş mai obosi picioarele până la un hotel, mansarda amicului meu, o ştiu, e la fel de curată şi de primitoare, De acord, încuviinţează omul de afaceri.

            Discuţia este întreruptă de zgomote venite din stradă prin geamul bătut în scânduri, un huruit de maşină grea, glasuri răstite, milităreşti, ţipetele unui copil, strigătele înăbuşite ale unei femei, vociferări, lătrat de câine. Nedumeriţi, bărbaţii din cârciumă se întreabă din priviri unul pe altul ce poate fi, tânărul dă păhărelul de ţuică peste cap, se ridică de pe scaun, hotărât să iasă afară spre a vedea ce se întâmplă, mişcarea lui fiind însoţită de cea a străinului, animat de acelaşi gând, dar nu apucă niciunul să facă nici măcar un pas, că uşa cârciumii se deschide dintr-odată, cu un gest nervos, de mugesc ţâţânile, şi în deschizătura ei se iveşte un soldat înalt, voinic şi frumos la chip, îmbrăcat într-o uniformă neagră, lucioasă, cu pantaloni mulaţi pe picior, cu centură cu diagonală, bonetă pe cap şi cu cizme ofiţereşti, unse şi lustruite de îţi iau ochii, poartă în mâini o armă cu pat rabatabil, scurtă şi brunată, a cărei curea de piele stă întinsă peste umărul său drept, îi priveşte tăios, pătrunzător, şi le ordonă cu voce severă şi răstită, Afară. Cum cei din încăpere, luaţi prin surprindere şi speriaţi, nu reacţionează, soldatul îndreaptă arma spre bătrân şi repetă, Afară, aveţi două minute să îmbarcaţi. Încă buimaci, oamenii, sub ameninţarea armei, îmbrâncindu-se, ies în graba cea mai mare din încăpere, ostaşul, fără a închide uşa în urma sa, îi zoreşte, Hai, hai, cine depăşeşte două minute primeşte un glonţ în scăfârlie. În stradă, la vreo cincizeci de metri de cârciumă, aproape de casa funcţionarului de la finanţe, staţionează un camion uriaş, de culoare închisă, un fel de salon de campanie, în spatele căruia, vreo zece, cincisprezece persoane, bărbaţi, femei şi un copil, sunt zorite de trei militari să urce sus, de o parte şi de alta a cabinei, cu faţa la trotuarul străzii, stau de veche două santinele, cu arma la şold, împietrite în poziţia drepţi, în cabină, şoferul, soldat şi el, şi un alt militar, posibil subofiţer, lumina puţină nu permite a se stinge felul treselor, în spatele camionului aşteaptă un automobil negru, în care nu se zăreşte a fi decât şoferul, Hai, hai, mai repede, că timpul ne presează, se aude iarăşi vocea nervoasă, imperativă, a soldatului din cârciumă. Primii din micul grup împins de la spate sunt cei doi muncitori, urmaţi de tânăr şi de străin ce aleargă umăr la umăr, îi urmează bătrânul, întregitorul formaţiei fiind cârciumarul, ce ţine aproape cu dificultate din pricina piciorului bolnav, soldatul, cu ţeava armei proptită în spatele acestuia, îl impulsionează spre a nu rămâne în urmă. Omul din provincie, ajuns în dreptul camionului, îşi aruncă privirea la ferestrele mici şi pătrate, înşiruite în lungul salonului, şi distinge în lumina palidă a uneia dintre ele două chipuri, le recunoaşte cu surprindere, e madam şi servitoarea, însă nu se poate concentra asupra acestei descoperiri că bătrânul, îmboldit din spate, îl împinge spre oamenii îngrămădiţi la îmbarcare. Îmbrânceli, comenzi ale soldaţilor, vociferări, scâncetele copilului, plânsul mamei, nimeni alta decât tânăra doamnă cu sifonul, şi, surpriză, printre capetele a două femei, străinul îl zăreşte pe finanţist, el este, cu mustaţă, tuns scurt, purtând ochelari de vedere, doar pălăria îi lipseşte, o fi pierdut-o în alergătură sau nu o fi avut timp să şi-o pună, cel zărit, pentru o clipă, îşi aruncă ochii în direcţia lui, privirile li se încrucişează, ascuţite ale unuia, rugătoare ale celuilalt. Dar nu de finanţist are el vreme acum, un gând nu-i dă pace încă de la ieşirea din cârciumă, trebuie să le spună militarilor că el nu-i de pe această stradă, nici măcar din capitală nu-i, e dintr-un oraş de provincie, nu înţelege ce se întâmplă, de ce-i adună şi unde-i duc, poate cei din altă localitate au scăpare, trebuie să afle, dar nu a îndrăznit să le spună, grabă mare, ordine repezite, împinsături, alergătură, însă acum, sosit în spatele camionului, până urcă cei din faţă, câteva clipe tot are spre a-i informa pe militari că el nu-i de loc din capitală, se uită în stânga, în dreapta, cu teamă, e un munte de om, şi totuşi frica îl face mărunt, neînsemnat, inima îi bate de stă să se spargă, îşi adună bruma de curaj, face un pas îndărăt, stârnind curiozitatea tânărului muncitor care-l observă, îşi apropie capul de urechea soldatului cel frumos şi murmură temător, Ştiţi, eu sunt din alt oraş, am venit în vizită, cred că se face o încurcătură cu mine, Treci în rând şi lasă vorba, îl repede soldatul ale cărui priviri scânteiază straniu, înfricoşător, ştiu de unde eşti, dar asta nu mai contează, odată ajunşi la noi toţi trebuie să daţi socoteală, aşa că gura şi îmbarcarea.

            În timp ce urcă scara metalică, scurtă, a salonului, bărbatului îi cade pălăria din cap, vrea să o prindă, însă nu reuşeşte, cineva îl înghionteşte din spate, îi vin în minte cuvintele soldatului, oare ce a vrut să spună, se întreabă, apoi, în mod bizar, retrăieşte clipa de linişte de după bombardamentul de astăzi, acea linişte mormântală, şi iar vorbele soldatului îi inundă mintea, în cele din urmă un gând fugar îl face să tresară înspăimântat, soldatul acesta e frumos precum un înger al morţii.

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Șase mii de capete de vită (3)

(urmare)

… femeia priveşte spre uşă, în gol, stând rezemată cu spatele de tejghea, încă nu se dă dusă, aşteaptă, poate, pe cârciumar, poate, continuarea discuţiei despre universuri, despre fante şi bucle temporale în a căror existenţă crede fără rezerve, din când în când întoarce capul spre tânăr, îi zâmbeşte scurt şi dulce, apoi revine cu mintea şi cu ochii în locurile de dinainte, doar afaceristul pare posomorât şi agasat, ţinându-şi coatele pe masă şi căutătura îndreptată spre gâtlejul lung al carafei, se gândeşte, aşa e, şi la amiază, când i-a spus că pezevenghiul de la finanţe s-a mutat de pe strada lor, cârciumarul i-a tras cu ochiul, dându-i de înţeles că vorbele sunt doar pentru urechile celor doi şoferi intraţi la o ţuică, însă el nu s-a prins, a crezut că are omul un tic nervos, acum e limpede ca bună ziua, chiar dacă a negat cu vorba, prin gest a confirmat spusele tinerei doamne, nu-i nimic, după ce-şi pune burta la cale, îl mai calcă o dată pe finanţist, şi nu-şi ia degetul de pe sonerie până nu-i deschide cineva sau până nu se aprinde casa, din două, una, mama lui de hoţ, să-i ia banii, trei milioane, vă daţi seama ce sumă, şi să-l poarte pe drumuri, el trebuia să fie mâine-seară la graniţă, şase mii de capete de vite, numai una şi una, le luceşte părul de grase ce sunt, patruzeci de milioane pierde dacă, dar farfuria aşezată cu zgomot pe masă şi clinchetul tacâmurilor îl readuc cu picioarele pe pământ. Femeia a părăsit încăperea, nu a băgat de seamă când s-a retras, au rămas muncitorii, domnişorul, el şi cârciumarul, acesta din urmă, trăgându-şi piciorul drept după el, se îndreaptă spre masa celor trei, Vă mai aduc una, Da, încă una şi gata, comandă tânărul, care, în ciuda vârstei, afaceristului îi pare a fi şef peste ceilalţi doi, sau e o simplă impresie, curajul lui de a face prinsoare cu el şi pariul câştigat îl îndreptăţesc să vorbească în numele muncitorilor, să fie guraliv, vesel şi darnic, îşi permite, a făcut dintr-un foc, fără să mişte un deget, câteva bancnote, contravaloarea unei damigene de ţuică, până a-i vorbi de universuri şi de fanta dintre ele, chit că a observat că-l ia peste picior, l-a crezut pământean, om de încredere, acum, când s-a dat în stambă cu ştiinţa lui, se dovedeşte a fi aerian, filfizon, auzi acolo, fantă deci, păi dacă era o fantă prin care să poată trece s-ar fi dus la mamă-sa, Dumnezeu s-o ierte, ori la tatăl său, că şi el s-a grăbit a pleca la cele veşnice, să-i întrebe cum e pe acolo, nu într-un buncăr cu trei ciudaţi, ce mai, sunt duşi cu pluta toţi, nebuni, nu alta. Odată farfuria golită, străinul îşi şterge cu batista colţurile gurii şi fruntea, se lasă pe spate, ia paharul plin şi-l răstoarnă cu plăcere pe gâtlej, nu înainte de a-şi clăti gura, se ridică leneş de la masă, mâncarea şi băutura i-au căzut bine, dar parcă l-au moleşit, Eu am treabă, se adresează cu voce ridicată cârciumarului, plec, o iau spre casa stimabilului, tot îl găsesc, de nu ne mai vedem, deşi nu-i exclus să dorm la noapte în mansarda ta, eu îţi mulţumesc de ospitalitate, ţine aici, păstrează restul, e plăcerea mea, şi lipeşte cu zgomot trei bancnote pe tăblia tejghelei, apoi îi strânge mâna, ostentativ, spre a-i stârni regrete după un asemenea client, şi se apropie de uşă, dar se opreşte şi coteşte spre masa celor trei, dă mâna cu ei, pe a tânărului i-o reţine în palma sa lată până termină ce are de-i spus, Tinere domn, las-o mai moale cu universurile astea, până una, alta îl ştim pe ăsta, în care ne chinuim a ne învârti cu rost, ce vezi şi ce auzi cu ochii şi cu urechile tale e sfânt, încolo, doar snoave şi poveşti de adormit copiii, altfel te văd de ispravă, om de viitor, să auzim de bine, şi iese pe uşă, prinzând din zbor replica tânărului, fără a-i stârni reacţii, Basme de adormit nu copiii, ci oameni maturi dumneata povesteşti.

            În aer pluteşte acelaşi miros de trandafir sălbatic, de fum şi de moloz, cu toate că lumina dă a se împuţina, iar soarele a şters-o de pe întinderea cerului, lăsând în urmă aceiaşi nori rebeli şi nehotărâţi, căldura de mai se simte încă, un vânticel călduţ stârneşte uşor praful grămezilor uriaşe de moloz, strada, cu unele dintre clădiri încă în picioare şi cu altele îngenunchiate sau culcate la pământ de exploziile trecute, e pustie, nu se vede ţipenie de om în lungul ei, doar dincolo de dărâmături, doi câini bine hrăniţi, semn că printre gunoaie au ce găsi pentru a-şi potoli foamea, muşină cu dezinteres, mai mult din instinct, locurile unor foste bucătării, în depărtare, ca într-un vis, se aud roţile tramvaiului, dovada clară că linia nu a fost aruncată în aer. Bărbatul îşi îndeasă pălăria pe cap, încântat să audă, deşi abia desluşit, uruitul roţilor pe şine, după va da ochii cu specialistul în finanţe, şi în escrocherii, sau cu cineva din familie, se va îndrepta spre strada cu grădini, iar de acolo, spre linia de tramvai, dacă are tren sau autobuz dimineaţă va fi acasă, până în oraşul său nu sunt mai mult de o sută cincizeci de kilometri, plecarea la graniţă a ratat-o, asta numai dacă pezevenghiul de finanţist nu-i va face surpriza să-i fi obţinut aprobarea, însă nu-şi face nici cea mai vagă speranţă, de era rezolvată problema nu fugea din calea lui. O ia spre locuinţa funcţionarului din minister, acum s-a mai calmat, nu mai explodează de agresivitate, totuşi e hotărât să nu plece de lângă sonerie până când cineva nu-şi arată faţa. Nu apucă să facă nici treizeci de paşi că, privind în susul străzii, zăreşte o persoană venind spre el, deşi e departe, după alură, o recunoaşte cu destulă uşurinţă, străinul, tremurând de plăcere şi de nerăbdare, vrea să alerge spre ea, dar se răzgândeşte brusc şi, sprinten şi vesel, face la stânga-mprejur, o ia la fugă, parcurgând în câteva clipe distanţa scurtă ce-l desparte de cârciumă, întră valvârtej înăuntru, măsoară cu paşi mari şi îndesaţi încăperea şi se aruncă pe scaunul părăsit cu puţin timp în urmă, Ei, acu să vă văd, se adresează radiind de fericire celor patru bărbaţi, care, contrariaţi de intrarea intempestivă a acestuia, nu-şi dezlipesc ochii de pe faţa lui îmbujorată de vin şi de bucurie, aşteptând explicaţii. Parte din ele vin, Staţi, staţi, acu să vă văd, şi pe tine, tinere, sunt curios ce vei face când fanta aia îţi va da cu tifla în nas, Bine, domnul, dar explică-te, zi ceva, nu ne ţine ca pe jar, Răbdare, niţică răbdare, răspunde acesta privind când la ei, când la uşa de la intrare, apoi, brusc, fulgerat de un gând potrivnic lui, se ridică dintr-odată, fără veste, aleargă spre uşă şi, lăsând-o deschisă, iese în stradă, da, se linişteşte, persoana vine la birt, nu are unde se duce, în acea parte a străzii cârciuma e singura clădire neafectată de explozii, revine înăuntru, împingând uşa în urma sa, apăsând cu migală, ca într-un joc de copii, pe clanţă şi închizând-o tacticos, se reaşează pe scaun, relaxat, cu ochii arzând de emoţie, îndreptaţi spre intrare. Cârciumarul şi ceilalţi clienţi se privesc uluiţi, toţi odată şi pe rând, doi câte doi, întorcându-şi capul când la stânga, când la dreapta, dar şi spre uşă, pe care, au înţeles bine, urmează să intre cineva, o persoană a cărei prezenţă îl bucură nespus pe bărbatul cu pălărie. Uşa se dă în lături şi în cadrul ei îşi face apariţia un bătrânel scund, cu o figură demnă, demnitatea fiindu-i conferită de faţa încă plăcută, senină, şi de părul bogat, aproape alb, Bună ziua la toată lumea, salută nou-venitul, înclinându-şi capul, şi se duce spre tejghea, în faţa căreia cârciumarul, înlemnit, cu ochii bulbucaţi şi cu gura deschisă, îl face pe bătrân să exclame, Dar ce te-a înmărmurit în aşa hal. Cei doi muncitori în salopetă albastră privesc năuciţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor că persoana tocmai intrată se află aici, lângă ei, în faţa lor, în carne şi oase, tânărul, cu un zâmbet sinistru îngheţat pe buze, îl urmăreşte pe bătrân, întreaga lui făptură, albă ca varul, exprimând o spaimă soră cu moartea, numai afaceristul, cuprins de un entuziasm nemărginit, priveşte când la unul, când la altul, bucurându-se de groaza ce le-a cuprins chipurile, în cele din urmă sparge tăcerea cu vorba lui apăsată, bolovănoasă, dar extrem de veselă, Hai, meştere, serveşte-l pe domnul judecător cu un vin, o ţuică, sau un coniac, o fi având gusturi alese, hei, meştere, cu tine vorbesc, trezeşte-te. Cârciumarul îşi revine din perplexitate şi face o mişcare ca şi cum ar vrea să o ia la sănătoasa, dar trece în spatele tejghelei, târându-şi piciorul bolnav, şi aşteaptă comanda bătrânului, O sticlă cu vin, da, însă pentru acasă, Hei, tinere, şefule, zbiară fericitul client, cum e cu fanta, ia zi, şi cu universurile, de ce nu-l întrebi pe domnul judecător cum e să te plimbi pe stradă mort, cuvinte la care bătrânul se întoarce spre el, aruncându-i o uitătură intrigată, aspră şi mustrătoare, Stimabile domn, continuă străinul cu voce scăzută, molcomă, ai greşit adresa, nu la mine trebuie să te uiţi cu dojană şi cu asprime, ci la ceilalţi, eu le-am zis că eşti bine-mersi, cum se spune, ei însă au susţinut sus şi tare că-ţi dormi somnul de veci în cimitir de mai bine o lună. E rândul bătrânului să-şi arate uluirea, Domnule, se adresează cârciumarului, vreau urgent o explicaţie, acesta din urmă continuă să caute o hârtie pentru a împacheta sticla, o hârtie pe care, deşi aflată sub nasul lui, nu reuşeşte să o găsească…

(va urma)

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Şase mii de capete de vite (1)

Noua povestire a autorului clujean face parte din cele zece proze-continuări incluse în volumul Capăt de linie ce va apărea la Editura Eikon (O.P.).

Lui Mircea Eliade

Nu porneşte bine sirena, umplând văzduhul cu glasul ei strident şi înfricoşător, că primul avion şi apare ca din senin, spintecând cerul albastru, murdar pe alocuri de nori fumurii, nehotărâţi ce să facă şi încotro s-o apuce. Bărbatul înalţă capul şi priveşte îngrozit la pasărea de fier ce se apropie ameninţătoare, abia apucă să se arunce la pământ, într-o grămadă de moloz şi de scânduri rupte în fel şi chip, acoperindu-şi grăbit cu braţele urechile şi faţa, că bubuitura exploziei se şi aude, sfâşiindu-i întreaga fiinţă, bomba a căzut, cu siguranţă, nu departe de locul adăpostirii sale, dacă adăpostire este ceea ce a făcut el, la scurt timp urmează alta, la fel de puternică, de cutremurătoare, apoi, ca prin minune, se face linişte, o linişte împietrită, de mormânt, detonaţiile au încetat, huruitul motoarelor avionului s-a risipit în depărtare, alte avioane nu se aud, a fost unul singur, pericolul a trecut, sirena tace, niciun ţipăt disperat nu spintecă tăcerea, înseamnă că exploziile s-au produs undeva departe, doar suflul violent şi zgomotul răsunător au lăsat impresia că ar fi avut loc în apropiere. Bărbatul aşteaptă în aceeaşi poziţie, nemişcat, abia după câteva minute îşi descoperă capul, iuţeşte auzul spre a prinde şi cele mai neînsemnate sunete, nu aude nimic, se poate ridica de la pământ, şi o face. E un om între două vârste, să-i tot dai patruzeci de ani, din spate, şi cu cinci, zece mai mult, din faţă, înalt, robust, lat în umeri, cu o burtă nici prea mare, nici prea mică, atâta câtă să-i dea prestanţă şi să-i facă statura impozabilă, cu o figură rotundă, aprinsă, lipsită de expresie dacă n-ar fi ochii negri, iuţi şi pătrunzători. Îşi adună pălăria de pe jos, o curăţă de praf şi o înfundă pe cap, se îndreaptă de şale, îşi scutură molozul de pe haine şi întoarce capul în toate părţile privind cu luare-aminte în jur, nimic nu este schimbat, în capătul străzii, pe o latură, aceleaşi case cu ferestrele sparte şi acoperite cu scânduri bătute în cuie, pe cealaltă, cunoscutele mormane uriaşe de cărămizi, pietre, scânduri şi bârne, în mijlocul unora tronând scara interioară, suspendată straniu, toate mărturisind un dezastru, dar nu survenit acum, în partea opusă a străzii, carosabilul şi trotuarele, fragmentate de fisuri ca nişte brazde de plug, se întind printre clădirile încă în picioare, cele mai multe cu geamurile spulberate de bombardamentele ultimelor zile, printre ele şi locuinţa, fostă, după cum i s-a spus chiar astăzi, a domnului de la finanţe, lângă ea, casa femeii ce alerga nu cu multă vreme în urmă după un copil, al ei, probabil, iar mai încolo, pe latura de vizavi, cârciuma, cu un geam întreg şi cu celălalt astupat cu scânduri, localul în care i-a fost dat să audă numai bazaconii de la proprietar şi de la muncitorii veniţi să ia masa.

Abia acum bagă de seamă că ziua e pe sfârşite, îşi scoate din buzunarul vestei ceasul prins la cureaua pantalonilor cu un lanţ gros de aur, e un ceas greu, masiv, aurit, îl duce în faţa ochilor, îndepărtându-l, şi-i priveşte acele lung, concentrat, E trecut de cinci, rosteşte cu voce tare, apoi îl introduce cu grijă în buzunar şi o ia din loc, îndreptându-se cu paşi întinşi, hotărâţi, spre cârciumă. Odată intrat, se arată mulţumit să redescopere aerul uşor răcoros al încăperii şi zâmbetul formal al cârciumarului, căruia i se adresează cu o voce aproape răstită, Să nu care cumva să zici că nici sirena şi nici bombardamentele de adineauri n-au fost aievea că mănânc masa asta, Au fost, au fost, le-am auzit şi eu, îl linişteşte omul înalt, slab, cu faţa prelungă, cu mustaţă stufoasă şi cu ochii apoşi, ce clipesc des, ştrengăreşte, însă nu la noi, s-au auzit departe, Departe, da, aşa zic şi eu, numai că fiind atât de puternice părea că prăpădul e chiar lângă urechile mele, dar ce le-a venit, aşa, după-amiaza, Dracu-i ştie, cum ne-am învăţat să sune sirena până-n doişpe, ne-a luat pe nepregătite, Şi avionul a apărut dintr-odată, de ziceai că a stat toată ziua deasupra capetelor noastre fără să-l vedem, bine că a fost doar unul, şi numai două bombe, Bine, îi întăreşte spusele celălalt, aflat după tejghea, Ia adu un vin şi două pahare, comandă clientul, Se face, dar eu nu beau decât un pahar, Lasă, nu te trage, că după sperietura asta băutura face minuni, sau vrei să spui că nu te-ai înfricoşat, Ba, cum nu, că om sunt şi eu, zice proprietarul, aducând o carafă de vin şi două pahare largi, cu picior scurt pe care le aşază cu grijă pe masă. Omul lat în umeri toarnă din sticlă, umple paharele, ia unul în mână şi-l ciocneşte de celălalt, neaşteptând să fie apucat de crâşmar, Hai să trăieşti, şi-l bea dintr-o răsuflare, Ei, cum s-a terminat, întreabă deţinătorul crâşmei după ce gustă şi el din vin, La ce te referi, La pariu, că la ce, Aha, la rămăşag, pare a se dumiri cel întrebat, ţuguindu-şi nervos buzele şi privind cu ciudă în fundul paharului gol, am pierdut damigeana de ţuică, a avut dreptate tânărul, n-am dat peste casa cu numărul şaptezeci şi patru, Eu nu m-am băgat prea tare când am văzut ce hotărât eşti, să nu te supăr, dar am fost convins că vei pierde.

Afară se aude un huruit de motor, prin geamul întreg se văd două camioane încărcate cu moloz trecând în susul străzii, Unde-l duc, se interesează muşteriul, ştergându-şi faţa cu o batistă mare, înflorată, Ce anume, Molozul, Naiba ştie, că e plin de el peste tot, cred că-l poartă dintr-o parte în alta, să vedem că-şi fac treaba, De acord, ştii cumva cât face tramvaiul până la gară, schimbă interlocutorul subiectul, la zece am tren, dacă tot n-am dat de ministeriabilul domn, chit că plec cu coada între picioare, mă duc acasă, De aici, aproape o jumătate de oră, Te pomeneşti că or fi bombardat şinele, De tramvai, De tramvai, dă-le dracului, că o iau pe jos şi tot ajung, şinele de tren, dacă au aruncat cumva bombele în gară, Nu s-au auzit chiar aşa departe, dar mai sunt autobuze, Acum, seara, Este unul, de nu mă înşel, pe la miezul nopţii, nu ştiu ora exactă când o ia din loc, însă poţi afla, pleacă tot de lângă gară, Poate îmi fac griji de pomană, hai, mai ia un pahar, Nu, mulţumesc, şi aşa e prea mult, servim masa, dacă te interesează, O să îmbuc ceva, dar de nu am nici autobuz, se arată omul preocupat din nou de problemele sale, ce dracu mă fac, Dormi la hotel, sau chiar la mine, am o cameră cu două paturi la mansardă, Dacă rămân la tine e numai pentru că te cunosc şi pentru că mi-ai căzut la suflet, că, de altfel, la ce om mi-s, de încredere şi de viitor, puţine hoteluri îmi rezistă, nu de dormit e vorba, uite, dacă-i nevoie, accept oferta de a rămâne la tine, însă mă gândesc că mâine-dimineaţă sunt prins cu afacerea asta ce mi-a dat-o peste cap finanţistul, mă văd obligat să ajung acasă, rău m-a încurcat, Cine, persoana din minister, Păi cine, escrocul ăsta, mi-a luat trei milioane promiţându-mi că mă ajută, că-mi scoate el aprobarea, să n-am de aşteptat, de ce crezi că-mi pierd vremea aici, la tine, în cârciumă, mi-a zis să-l caut acasă, pe strada asta, la numărul paisprezece, că la minister se fereşte, normal, asemenea afaceri nu se fac în văzul tuturor, şase mii de capete de vite pentru export, patruzeci de milioane bătuţi pe muchie, dar m-a încurcat pungaşul de draci îmi vin. Cârciumarul nu face niciun comentariu, se mulţumeşte să-l privească pe bărbatul nervos, roşu la faţă şi de nervi, şi de vin, nu numai din pricina vinului de acum, ci mai ales din cauza celui de toate zilele, cârciumarului nu-i place să vorbească despre domnul de la finanţe, vecinul său, s-a mutat sau nu din cartier să-i fie de bine, treaba lui, că e un escroc nu are îndoieli, multă lume s-a plâns de atitudinea sa, la un pahar câţi nu-şi dau drumul la gură, persoană cu putere şi influenţă în minister, îi dă mâna, promite, ia banii şi nu se ţine de cuvânt, să-i facă păgubitul reclamaţie cum să-i facă, o şpagă trebuie dovedită, o dovedeşti, intri şi tu în bucluc, aşa că păcăliţii se mulţumesc să înjure, să dea cu pumnul în masă şi să încerce a trece peste pierdere şi necaz, pe el, cel puţin, l-a ajutat când i-a solicitat sprijinul, ca să ridici o cârcimă ai nevoie de acte, de aprobări, de ştampile, durează, birocraţia e un hăţiş greu de străbătut, lui i-a fost uşor, contra unei sume, cam piperate, nimic de zis, i-a dat dosarul cu toate hârtiile întocmite şi, la câteva zile, s-a trezit cu el în braţe, cu actele semnate, parafate, nu tu alergătură, nu stat la cozi la ghişee, suportat nervii funcţionarilor şi irascibilitatea şefilor de birou, aşadar, pentru el, escrocul s-a dovedi vecin de nădejde, pe bani, e drept, dar fără stimulent, în ziua de astăzi nu mişcă nimeni un deget.

Uşa de la intrare se deschide larg şi îşi fac apariţia trei muncitori, doi mai în vârstă, în salopete albastre, şi unul tânăr, într-o cămaşă gri şi o geacă neagră, dau bună ziua, se aşază la masa la care au stat cu câteva ceasuri în urmă şi se uită pe furiş la bărbatul cu pălărie. Acesta îi priveşte cu ciudă, i-au luat nişte bănuţi pe prinsoare, dar şi cu o uşoară compasiune, ceva se petrece cu ei, e clar, adăpostul nu l-au găsit, dar el, unul, nu e nebun, a fost, după doisprezece, timp de cinci minute, înăuntru, alături de madam, de servitoare şi de judecător, i-a văzut cum îi vede pe cei trei nou-sosiţi, i-a auzit aşa cum îl aude pe cârciumar când discută cu el, că buncărul nu mai era acolo nu mai era, asta e, a pierdut rămăşagul, însă cumva tot îi va da de capăt acestei grozăvenii. Hei, domnul, bună ziua, îi întrerupe şirul gândurilor tânărul, zâmbind subţire, bei o ţuică alăturea cu noi, nu te codi că-i din banii dumitale. Cum cel apelat răspunde scurt şi acru la salut apoi îşi vede de paharul din faţă, tânărul, simpatic şi la chip, şi la vorbă, după cum l-a descris unul dintre muncitori în timp ce se îndreptau spre casa cu grilaj de la numărul şaptezeci şi patru, i se adresează din nou renunţând la tonul îndrăzneţ şi abordând o mină împăciuitoare, Hai, domnul, pariul e pariu, la cum te prezinţi nu mă aşteptam la supărări, Supărările mele au altă pricină, catadicseşte afaceristul să dea curs invitaţiei la dialog, nu mă cunoaşteţi, dacă aţi şti cine mi-s în oraşul meu aţi pricepe că nu un rămăşag m-a făcut pe mine, întristarea de la bani mi se trage, e drept, dar nu de la cele câteva bancnote pierdute cu voi, ce ştiţi, Trage-te cu scaunul la masa noastră, ţuica o dăm noi, damigeana pe care am pariat o punem la bătaie, i se adresează unul dintre muncitori, Mulţumesc, prefer vinul, Atunci îţi mai comandăm o sticlă, chiar şi două, îi zice tinerelul cu amabilitate, Lasă, tinere domn, cât să-mi fac de cap am eu în buzunar, nu te îngriji, dar apreciez bunăvoinţa ta, Nu vrei ţuică, nu vrei cu noi la masă, cum doreşti, dar o întrebare accepţi, îl provoacă domnişorul, Şi mai multe, se arată dispus la dialog străinul, dând peste cap încă un pahar cu vin, meştere, tot varză cu carne ai în meniu, Ba, avem şi fasole cu ciolan afumat, Atunci fii bun şi adu-mi o porţie dublă, şi încă o sticlă, tot de ăsta, Îndată, îşi arată disponibilitatea şeful localului, dar nu se execută imediat, termină de spălat nişte pahare la robinet, le priveşte pe fiecare în lumina încă bună din geam şi le aşază la stors pe un grătar din sârmă, suspendat deasupra chiuvetei, apoi vine cu încă o carafă de vin pentru clientul cu pălărie şi cu o sticlă de ţuică pentru muncitori.

(va urma)