Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (4)

(urmare)

Ca un făcut, în clipa aceea sună telefonul, cei doi sar ca fripţi de pe scaune, No, dom şef, vorbeşti de lup şi lupul la telefon, gata, tac, se conformează bătrânul semnului făcut de celălalt cu degetul arătător dus la gură. Şeful, având fruntea palidă şi încărcată cu broboane fine de sudoare, apucă receptorul şi-l duce la urechea stângă, cu dreapta aude mai rău, Eu, da, eu sunt la telefon, da, da, am înţeles, şi înclină din cap ca şi cum interlocutorul ar fi de faţă, da, mâine, am înţeles, mâine, la unsprezece şi treizeci, la cât, da, da, aşa am zis şi eu, la unsprezece şi treizeci, am reţinut bine, voi fi la dumneavoastră, nu, nu, este autobuz la şapte dimineaţa, nu face mai mult de trei ore, cum, nu mâine, poimâine, mi-e clar, deci poimâine la aceeaşi oră, sigur, sigur, unde să merg, sunt pe poziţie, prezent la datorie, santinelă vigilentă, mă puteţi suna la orice oră din zi şi din noapte, am înţeles, da, da, să trăiţi, voi fi acolo, da, să trăiţi. Aşază receptorul în furcă, îşi scoate din buzunarul drept al pantalonilor batista şi o trece peste frunte, ştergându-şi transpiraţia, E de bine, dom şef, întreabă moşul cu nerăbdare, De bine, de rău, n-am de unde ştii, răspunde cel chestionat, Dar cine-a fost, continuă bătrânul şirul întrebărilor, Nu s-a prezentat, a spus doar că-i de la regională, Şi, Şi că poimâine, la unsprezece şi jumătate fix, să fiu la director, La directorul regionalei, Dar la al cui, sigur că da, la directorul mare, Înseamnă că e de bine, Ce te face să crezi asta, întreabă şeful staţiei cu speranţă în glas, Păi mai rău decât că v-au trimis aici ce-ar putea fi, Să mă pensioneze anticipat, Şi asta-i de rău, dom şef, asta-i de bine, scăpaţi de sihăstrie şi de grija unui loc pustiu şi străin de dumneavoastră, De parcă acasă la mine, în câmpie, nu aş fi la fel de singur şi de străin, Măcar sunteţi printre ai dumneavoastră, Care ai mei, rude n-am, am plecat din sat la şaisprezece ani, pe cine mai cunosc eu acolo, pe nimeni, măcar aici te am pe dumneata şi pe bătrână, Poate că vă de ştire despre linia privată, gata, dom şef, asta-i, sigur s-au hotărât să vândă linia, Nu o vând, moşule, o concesionează pe un număr de ani, cum ar veni o dau cu împrumut, Ştiu ce-i aia, că şi primarul din sat a concesionat pe nouăzeci şi nouă de ani teren din proprietatea obştii de n-a rămas mai nimic spre folosinţă comună, acum nu, dar peste ani, eu n-oi trăi să văd şi să mă amărăsc, sătenii or plăti scump primarului ca să-şi pască animalele pe imaşurile satului, Se poate, tot ce se poate, confirmă îngândurat şeful, Haideţi, daţi-o-ncolo, că n-o fi dracu mai negru decât este, vă văd îngrijorat, eu pun rămăşag cu dumneavoastră că-i vorba de linia privată, Aşa să fie, dar dacă aduce pe altcineva în locul meu, întreb, Asta-i bună, cine dracu vine în pustietatea asta, mă iertaţi, m-a luat gura pe dinainte, Nu te jena, moşule, ai dreptate, nimeni n-ar veni aici de bunăvoie, nici măcar eu n-am venit din proprie voinţă, Dar cum aşa, se arată interesat moşul, ascuţindu-şi auzul şi mintea, Ştii ceva, de bine, de rău, vom vedea, hai să mai bem un vin, că e vremea să-ţi fac o destăinuire, dar numai dumitale, deşi-i o femeie pâinea lui Dumnezeu, bătrâna nu trebuie să afle, Vai, dom şef, îs piatră de mormânt, nu alta, nu-i mult de când ne ştim, dar nu cred să fi lăsat părerea c-aş fi slobod la gură sau, păcatele mele, un făţarnic, Nici vorbă, stai liniştit, altfel nu mi-aş fi permis să-ţi spun ceea ce am de gând, sigur că am încredere, Într-un fel e mai bine să vă răcoriţi la suflet mărturisind cuiva ce vă apasă, Asta şi fac, am fost trimis în această gară disciplinar. Moşul, involuntar, se bate cu palma peste gură, trădându-şi, astfel, uimirea, Nu se poate, tocmai dumneavoastră, un om ascultător şi cumpătat, Da, povestea e un pic mai lungă, ceva am zis în casa dumitale, dar nu tot, Te pomeneşti că e vorba de blestematul ăla de tren de noapte, Exact, deşi l-am văzut rareori, m-a urmărit în viaţă neîncetat, s-a ţinut de mine ca scaiul de oaie, ba, ultima oară, s-a întâmplat şi nenorocirea, că numai nenorocire poate fi, Adică, ce vreţi să ziceţi, Când eram la datorie în halta pierzaniei mele, i-am tot vorbit acarului despre trenul de noapte, albastru spre negru, cu ferestre întunecate, parcă date cu smoală, cu uşi cu mânere uriaşe, cu roţi mai mari decât cele obişnuite, şi, ca ciudăţeniile să fie şi mai grozave, nu are scări, cel puţin eu nu am zărit niciodată vreuna, e drept, l-am văzut de puţine ori şi doar noaptea, chit că luminile gării erau toate aprinse, la viteza aia greu puteai distinge amănunte, după trecerea lui, rămâneam în minte cu o imagine albastră-întunecată, de metal lucios, şi cam atât, acarul râdea de mine, n-a crezut o iotă, până într-una din zile când am fost anunţat telefonic că trei nopţi la rând misteriosul tren va trece prin haltă, la aceeaşi oră, trei şi şapte minute, Şi a trecut, întreabă prins de poveste bătrânul, A trecut cum te văd şi cum mă vezi, Şi a crezut apoi, A crezut, mai puţin un lucru, Anume ce, Că ori de câte ori trecea lăsa în urma lui o dâră plăcut mirositoare, aerul se umplea de un miros de trandafiri, De ce, se repede moşul să-şi exprime contrarierea, De trandafiri, De unde, păcatele mele, Din tren, că de unde de altundeva, halta avea o grădină de zarzavat şi, în rest, bălării ca orice haltă, nici pomeneală de flori de răsad sau sălbatice, Poate v-aţi înşelat, dom şef, Vorbeşti şi dumneata ca şi acarul, că am dreptate el trebuie să se fi convins deja, Dar cum aşa, Pur şi simplu pentru că s-a prins de tren, Mă faceţi să nu mai pricep o iotă, Doamne iartă-mă, cum să se prindă un om de-un tren aflat în mers cu o aşa mare viteză cum ziceţi, Simplu ca bună-ziua, l-a oprit, adică l-a încetinit cu semnalul roşu îndeajuns cât să reuşească a se prinde de mânerul unei uşi, Păi dumneavoastră unde eraţi, Unde să fiu, la post, pe peron, în faţa clădirii, iar el, la canton, în apropierea macazului, în seara zilei cu pricina mi-a propus să-l oprim, la semnal, ca să-l putem vedea mai bine, n-am fost de acord, fireşte, cum puteam eu, şeful staţiei, în deplinătatea facultăţilor mintale, devotat trup şi suflet meseriei şi căilor ferate, să opresc un tren ce nu avea oprire în acea haltă, Şi el l-a oprit, Da, aşa cum ţi-am spus, l-a încetinit, Şi s-a urcat în el, Asta nu ştiu, când a trecut de mine abia l-am zărit agăţat cu o mână de mânerul uşii, uşă pe care, probabil, o forţa să se deschidă, dar, înainte de asta, am ştiut că ceva se întâmplă când am auzit câinele lătrând înnebunit şi, după câteva secunde, scrâşnetul roţilor învăluite de scântei, atunci am priceput ce făcuse nebunul, am strigat la el, să dea drumul la semnalul verde, de altceva n-am fost în stare, nici măcar o mişcare n-am apucat să fac, trenul, cu nenorocitul atârnat de uşă, trecea prin faţa ochilor mei îngroziţi, apoi, preţ de-o secundă, am văzut chipul transfigurat de furie al directorului-adjunct al regionalei, a fost o viziune, că, după acel telefon primit de sus, despre care ţi-am vorbit, la nici două ore îl aveam pe director în faţă, aievea, cu aceeaşi înfăţişare schimonosită, văzută de mine cu ochii minţii cu două ceasuri în urmă, puşcăria te mănâncă, nemernicule, a urlat la mine, nu m-a mâncat puşcăria, ci locul ăsta care, în ciuda tuturor vitregiilor, este departe de a fi numit închisoare, Şi acarul, se arată interesat bătrânul de soarta acestuia, S-a dus cu trenul, L-aţi mai văzut, Când, în aceeaşi zi mi-am făcut geamantanul şi m-am prezentat la noul loc de muncă, dacă a nu face nimic se cheamă a munci. Pentru câteva clipe se aşterne tăcerea, fiecare meditează, bătrânul, la cele aflate, gazda, asupra a ceea ce-l aşteaptă poimâine. Dacă aşa stau lucrurile, eu zic, dom şef, să mai bem un pahar, că cele auzite în telefon nu pot fi decât de bine, mai rău de-atât nu-i modru a fi, nu am nicio îndoială că-i vorba de linia privată, vă şi văd întors de la oraş cu veselia pe chip, măcar oi trăi şi eu să mai aud un tren şuierând în gară, Să-ţi fie gura aurită, moşule, Dea Domnul, cât despre pecetluirea ei să n-aveţi grijă, e ca şi cum n-aş fi aflat nimic, ceva însă nu mă rabd a spune, acarul ăla, că-i bolund nu-i nicio tăgadă, dar, dincolo de asta, poţi zice că-i om viteaz, cum viteji sunt toţi cei cu mintea rătăcită, hai noroc şi s-auzim de bine, Noroc, moşule, aşa să fie.

Un sunet prelung, ascuţit, precum scrâşnetul scos de frânarea roţilor de tren pe şine, îl făcu să sară din pat ca împins de un resort nevăzut, visează sau se întâmplă aievea, apoi un altul, produs de aceleaşi roţi puse în mişcare, îl îmboldeşte să iasă în graba cea mai mare afară, direct în zăpada aşternută din abundenţă pe peron, de spaimă nici măcar nu simte cu tălpile goale răceala şi moliciunea omătului, cu ochii ieşiţi din orbite priveşte în noapte, încercând să mai prindă ceva dintr-o imagine posibilă, un tren plecat de la linia întâi cu câteva momente în urmă, nu-şi dă seama dacă ceea ce a surprins în ultima clipă, înainte de a dispărea după cot, erau tampoanele ultimului vagon, cum nu-şi dă seama nici dacă reflexele albastre ale zăpezii, văzute preţ de două la trei secunde, au fost provocate de trecerea garniturii misterioase ori au fost o simplă lucire trecătoare a stratului de nea, cu certitudine, însă, poate spune că pata neagră din faţa ochilor, aflată la nici patru metri de picioarele sale, nu este altceva decât trupul unui bărbat căzut în zăpadă, uluit peste măsură, înaintează spre omul aflat la pământ şi îngropat pe jumătate în omătul gros de mai bine de două palme, se apleacă şi, când să-l atingă, spre surprinderea lui, necunoscutul îşi ridică întâi o mână, apoi, capul, îşi şterge zăpada de pe faţă, iar şeful staţiei, consternat de-a dreptul, îi recunoaşte chipul şi-i strigă, cu stupoare în glas, numele.

(va urma

 

Published in: on 15 decembrie 2011 at 5:07 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Leul de la CALVARIA (Mănăștur, Cluj): semnul unui mormânt regal maghiar?

 În zidul exterior de sud-est al mănăstirii din cartierul Mănăștur al Clujului se află încastrat, în forma unui basorelief, un… leu. Proveniența lui este necunoscută, iar datarea sculpturii nu a fost încă stabilită cu claritate. Leul respectiv aparține, după toate aparențele, epocii stilului romanic. Cu toate acestea, proveniența și funcția inițială a leului, contextul căruia i-a fost destinat înainte de încastrarea sa în zid, rămân enigmatice.  

 Mănăstirea Sfintei Maria a fost întemeiată de călugării benedictini în sec. al XI-lea. Din păcate, edificiul inițial a fost ars de tătari cu ocazia invaziei din 1241. Refacerea mănăstirii de către regele maghiar Bela al IV-lea, în 1263, a fost prilejul unei înnoiri a locașului de cult.

După unele surse, „Singurul element care a rămas din biserica abației [distruse în 1241] este relieful care înfățișează un leu culcat…”

http://www.qbox.ro/Cluj-Napoca/stiri/Biserica-Calvaria-abatia-calugarilor-benedictini-stire-19469.html

Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 – 1661 a fost din nou distrusă de un raid tătăresc, devenind ulterior, în secolul al XVIII-lea, depozit de armament.

Pe latura sud-estică a corului, sub cornişa rezultată în urma restaurării din 1896, întreprinsă de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei, când s-a reconstruit nava bisericii și s-au refăcut bolțile și pereții corului, a fost zidit un relief de piatră reprezentând un leu. S-a emis opinia că acesta ar proveni de pe un monument funerar din epoca romană.

http://enciclopedie.transindex.ro/monument.php?id=232

http://locuri-unice.ro/biserici/biserica-calvaria/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Calvaria_de_la_Cluj-M%C4%83n%C4%83%C8%99tur

Alții socotesc însă că „Pe latura sud-estică este zidit un basorelief în formă de leu culcat, care amintește de leul reprezentat pe sceptrul regilor maghiar proveniți din dinastia Arpad, care au domnit în perioada 972 – 1301”.

http://www.citynews.ro/cluj/chestiunea-zilei-15/biserica-de-la-calvaria-are-radacini-de-aproape-un-mileniu-63197/

Această datare pare mai probabilă, dar ea trebuie, cred, restrânsă între sec. al XI-lea și 1241. Părerea se regăsește și în articolul

http://www.septemcastra.ro/index.php/2009/10/castrum-clus-cetatea-care-a-ajuns-oaza-de-pace/

După Lukacs Jozsef, „Triburile şi, în cadrul lor, ginţile maghiare aveau cîte un animal totemic. Astfel, familia lui Árpád, adică căpetenia supremă, avea vulturul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsombor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul, avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim şi astăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj (care era ctitorie regală), un relief care înfăţişează un leu. Căpetenia gintei Agmand, care era subordonată neamului Gyula-Zsombor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei care s-au stabilit între Oradea şi Cluj, a avut ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrămarea triburilor şi a ginţilor, familiile de nobili care aveau descendenţa în vechile triburi sau ginţi au primit dreptul să aibă ca însemne heraldice aceste animale totemice”.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=408

În postarea de față încerc să semnalez prezența leului în arhitectura medievală – și în monumentele funerare – din epoca avută aici în vedere (sec. al XI-lea – prima jumătate a sec. al XIII-lea), cu intenția de a crea o serie tipologică în care leul mănășturean ar putea fi integrat. Atrage atenția mai cu seamă apariția leului în decorul care însoțește gisanții de pe mormintele cavalerilor medievali apuseni. Începând cu sec. al XIII-lea, mormintele acestora devin prilejul etalării unor opere de artă reprezentându-l pe răposat în ținută caracteristică stării sale sociale nobiliare (cavaler, prelat etc.), culcat. Atunci când apare la picioarele războinicului medieval, leul semnifică o calitate importantă în idealul cavaleresc: cutezanța, bravura militară.

Am reprodus mai sus leul care străjuiește gisantul de pe mormântul regelui englez Richard Inimă de Leu (datat 1199) și unul dintre leii pe care arhitectul anonim (și pietrarii care îl ajutau) al edificiului înălțat din ordinul lui Robert Guiscard la Salerno i-au pus să păzească intrarea. Tot din sec. al XIII-lea, din Franța, provine și gisantul reprezentându-l pe Guillaume Ratier de la mănăstirea iacobină din Rodez. Datat cu precizie este mormântul – de curând restaurat – al fratelui mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței, Filip zis Dagobert, născut în 1222 și mort probabil în 1234. Mormântul e primul dintre cele regale comandate abației Royaumont, consacrate în 19 octombrie 1235.

http://www.musees-midi-pyrenees.fr/musees/musee-fenaille/collections/moyen-age/anonyme/gisant-de-guillaume-ratier-couvent-des-jacobins-rodez/

http://web.cast.free.fr/webcast23/webcast23.html

Din același secol al XIII-lea provine și gisantul cruciatului ajuns la Constantinopol în 1240 și înapoi în Franța, Jean d’Alluye, așezat în abația fondată chiar de el, la Clarte-Dieu, în apropiere de Mans. Monumentul funerar a fost realizat în jurul anului 1248.

http://tetrapak.chez-alice.fr/T4.html

Un gisant care se sprijină pe un leu este cel din Courances Saint Etienne, reprezentându-l pe nobilul Jehan Montsalt, mort în timpul Războiului de O Sută de Ani. El ajută la situarea în timp a piesei care urmează.

Gisantul din imaginea de alături este în armură, cu mâinile reunite, sub un element gotic, cu capul pe o perină susținută de doi îngeri.  Sub picioarele sale păzește un leu, în poziția așezat. Se presupune că este un membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie (din Domfort, Normandia, Franța) dinainte de secolul al XVI-lea. Datorită prezenței pe mormânt a patru steme, identitatea precisă a personajului rămâne neprecizată. Față de aceste date provenind din explicația care însoțește imaginea gisantului pe situl  http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm precizez că prezența elementelor sculpturale gotice trimit către o dată mai timpurie (probabil sec. al XIV-lea – al XV-lea).

În orice caz, leul din Mănăștur pare o replică relativ timpurie a celui de la baza gisanților cavalerești medievali. Stilul lui de mare plasticitate și acuratețe, ca și prezența lui în abația Sfintei Maria din Mănăștur pare să pledeze pentru ideea că autorul este un călugăr-sculptor care posedă o bună cunoaștere a acestui tip de reprezentare occidental.

 http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm

Tratarea canonică a subiectului față de ipostazele mai realiste și mai elaborate de mai târziu (a se vedea gisanții reprezentându-i pe Pierre de Navarre (1366-1412) și pe Catherine d’Alencon (1380-1462) de la Muzeul Luvru (atașez mai o jos fotografie care surprinde perechea de lei la picioarele lui Pierre și un cățel, simbolul fidelității, la picioarele Catherinei), realizat prin 1412-1415, sau cel atribuit lui Pierre I Ledin din La Chaslerie, senior de La Chaslerie atestat în 1382. 

http://www.insecula.com/oeuvre/O0000163.html

http://www.chaslerie.fr/temoignage.php 

Din întreaga galerie prezentă aici, cel mai apropiat de leul mănășturean pare să fie cel al membrului neidentificat al familiei Ledin. Același tip de coamă, aceeași postură.

Având în vedere toate datele de până aici, trebuie, probabil, conchis, că leul a aparținut unui dinast maghiar înmormântat aici – un rege sau o rudă regală (de nu cumva un voievod, vice-voievod sau un magnat ardelean) -, căci în Transilvania nu s-au înregistrat gisanți pentru membri ai nobilimii.

  În Alixăndria românească, în seara când Netinav se pregătește să procreeze cu Olimpiada, pentru a o lăsa însărcinată cu cel ce urma să fie Alexandru cel Mare, fiind o întruchipare pământeană a lui Osiris și posedând secretele magiei, se transformă într-un animal fantastic. „… Să făcu cu capul de leu și cu picioarele de vultur și cu coada de aspidă și cu doao aripi: una era neagră, altă era de aur”.

De la universul de reprezentări al Fiziologului – unde, pe lângă animalele cunoscute, se întâlnesc și animale fantastice – la cel al creștinismului medieval, leul rămâne un simbol preferat.

 Alăturat, reproduc un detaliu al monumentului funerar al lui Ferry de Beauvoir, episcop de Amiens, mort în 1472: leu înaripat, simbol al Sfântului Marcu, unul dintre motivele panoului pictat sub gisant și reprezentându-l pe Mielul Domnului înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști. Catedrala Notre-Dame din Amiens.

sursa: http://sv.wikipedia.org/wiki/Fil:Monument_Ferry_de_Beauvoir_Amiens_280808_07.jpg

Published in: on 14 decembrie 2011 at 12:14 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Vernisaj: Cristina ȚURLEA – nouă expoziție personală. La București

 După prima personală, din decembrie 2010, plasticiana Cristina ȚURLEA – arhitectă de profesie, dar și pictoriță de vocație – revine, la un an distanță, cu o nouă expoziție bucureșteană pentru iubitorii de poezie țâșnită din vârful penelului.

Redau alăturat – până la recepționarea reproducerilor fotografice potrivite cu formatul tehnic al acestui blog – una dintre pânzele de atunci, cu bucuria de a descoperi iar, dar altminteri, ochiul magic prin care splendoarea ineditului întâlnește un acasă încărcat de poezie.

Odată în plus, forma arhitectonică neidilizată, descoperită prin instrumentarul unei cromatici conduse mai mult de interioritate decât de mâna artistei, dezvăluie muzica și versul proiectate de lumină și culoare peste aparentul anodin din proximitate cu resursele unui seismograf de mare precizie diafană.

 La puțin timp după ce scriam rândurile de mai sus, artista mi-a expediat câteva reproduceri fotografice din expoziția abia deschisă. În ordinea în care se succed pe acest blog, ele sunt Seară la Paris, Grădina ascunsă și Ferestre în iarnă.

Am lăsat la urmă de tot al patrulea cadru, Casa bunicii, socotindu-l o adevărată cheie în descifrarea portanței pânzelor. Căci, așa cum acest titlu trebuie citit drept „Copilărie”, și amintirea serii pariziene aduce, de fapt, în prim-plan, farmecul unei seri cu o atmosferă de neuitat. Și dacă grădina secretă deschide asupra unei vrăji ascunse în sufletul poetei penelului, ferestrele hibernale devin în codificarea picturală oferită spiritelor afine, întruchiparea spiritului specular cristalizat în cerul intelectului – dar, nu mai puțin, al ochiului – de o rațiune sensibilă la desnitatea și calitatea mesajelor lumii. O admirabilă colecție de călătorii îndepărtate, în inimă și sub frunte, acolo unde transpunerea locurilor pe care le străbatem devine un abur dens și persistent, cu posibilități de amplasare în azur. 

 (Ovidiu Pecican)

 Vezi și blogul lui Remus Andrei Ion:  http://artalicitata.blogspot.com/2010/11/arhitectii-picteaza-altfel-cristina.html

Published in: on 14 decembrie 2011 at 10:53 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (3)

Abia după ce a mâncat omleta preparată de bătrână, şeful gării, aşezat comod pe scaun, lângă soba încinsă, se arată dispus a-şi dezlega limba. Ca de obicei, bătrânul deschide conversaţia, Dom şef, ploaia asta, măruntă şi deasă, spre seară numai ce-o vezi că nu-i, Vrei să spui că va conteni, Nicidecum, vreau să zic că-i va lua locul o ninsoare pe cinste, la câtu-i de frig, nu ne putem aştepta decât la omăt, Foarte bine, toamna asta şi-a cam făcut de cap, e sfârşit de noiembrie, şi, până mai ieri, parcă era primăvară timpurie, fiecare anotimp cu ale lui, dereglările astea ne pun sănătatea la grea încercare, Aşa-i, şi ce ziceaţi, de ce n-aţi dormit astă-noapte şi de ce aşa mare graba cu câinele şi cu numele lui, De dormit n-am dormit din pricina trenurilor, Ce trenuri, se arată interesată bătrâna, lăsând să-i cadă lucrul din mână în poală, un ciorap de lână abia început pe acele de împletit, şi coborându-şi ochelarii spre vârful nasului cu mâna dreaptă, spre a-l fixa mai bine cu privirea pe musafir, că trenuri n-au mai fost de multă vreme, Nu trenuri adevărate, o lămureşte şeful, şi nu mai multe, doar două, cel cu viori şi cel cu ceteri, Oo, dom şef, daţi-o-ncolo, ăsta-i temei de zbatere şi de chin în puterea nopţii, păi poveşti de astea or mai fi şi prin alte părţi, daţi-le dracului, cumva, ceva s-a încurcat, până la urmă tot om pricepe ce şi cum, Vezi, ăsta-i motivul pentru care nu m-am putut odihni, am încercat să-i dau de capăt acestei întâmplări stranii, că nu i-am dat de capăt nu i-am dat, problema rămâne nerezolvată, de-ar fi rămas doar aşa mai treacă-meargă, însă ea se complică şi mai tare acum, când aflu că pe câine îl cheamă ursu, Şi de ce se încurcă, dom şef, întreabă moşul, fixându-şi, cu atenţie sporită, privirile jucăuşe şi agere pe chipul interlocutorului, Uite de ce, dar s-o luăm pe rând, tot eram eu hotărât să vă povestesc mai multe într-o bună zi, se pare că acea zi e chiar astăzi, presat de cele petrecute mă văd nevoit să vă împărtăşesc câte ceva din viaţa şi din munca mea. Bătrânul îşi aprinde o ţigară, pregătindu-se să asculte cu mare interes dezvăluiri din trecutul acestui om, iar bătrâna renunţă cu totul la împletitul ciorapului, abandonându-l la căpătâiul patului, şi, numai ochi şi urechi, se lasă în voia curiozităţii ce i se poate citi cu multă uşurinţă pe chip. Staţia asta, ca să-i spun aşa, începe şeful, este al treilea loc în care îmi fac datoria faţă de ţară, ani la rând am activat în uniforma albastră a căilor ferate într-o gară importantă, spun importantă doar în comparaţie cu celelalte două, cu un trafic feroviar semnificativ totuşi, de la mărfare la trenuri internaţionale, sigur, acestea din urmă, precum şi acceleratele şi trenurile rapide rar aveau oprire, vara doar, însă, pentru un şef de staţie, fie că opreşte trenul, fie că nu, reprezintă un aspect tot atât de însemnat, apoi, iarăşi ani buni am lucrat într-o haltă cu un personal şi un mărfar pe zi, haltă unde a avut loc păţania cu todosia, asta e una, alta e că şi acolo, ca şi aici, vieţuia un câine, tot bătrân şi tot de pripas, că vieţuia nicio problemă, unde s-a mai văzut gară fără potăi, numai că acel dulău, aciuat pe lângă acarul din subordinea mea, pe care şi l-a făcut stăpân, când era strigat răspundea în felul lui de animal domestic tot la numele de ursu, Vai, dom şef, şi de ce vă frământă asemuirea asta, întreabă moşul cu o voce liniştitoare, pun capul jos că mai îs gări cu lătrători ce dau din coadă de-i strigi ursu, Or fi simple coincidenţe sau nu, ceea ce mă frământă nu-i nici povestea cu todosia, nici acest ursu, ci faptul că şi întâmplarea, şi câinele îmi readuc în minte un tren albastru, cu ferestre largi şi întunecate, cu roţi mai mari decât cele obişnuite, ce străbătea fix la trei şi şapte minute, noaptea, atât gara cea mare, cât şi halta, l-am văzut aproape în fiecare an de trei ori şi, de fiecare dată, m-a luat cu frig şi cu spaimă, o spaimă ca atunci când auzi sau vezi lucruri necurate, Ptiu, drace, îşi scuipă în sân bătrâna, făcându-şi de această dată nu doar o cruce largă, ci mai multe şi mai strânse, Ce-i, muiere, te prinde înfricoşarea, întreabă moşul fără a-şi ascunde propria-i teamă, Tu ce ştii, iei în râs lucruri care, într-o bună zi, numai ce te-or cotrâmba, Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, dar hai să-l lăsăm pe dom şef să-şi gate istorisirile, Cam asta am avut de spus, zice musafirul ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre uşă, mulţumesc de masă, mă duc la mine, de atâta vreme mai că s-o fi stins focul, Eu, dom şef, leg iapa la căruţă şi o iau încetuc spre sat, am treabă la veterinar cu ceva acte pentru vaci, că, de nu-s la zi cu înscrisurile, îs bun de plată, dacă tot am drum, trec şi pe la magazin, ce să vă iau, Intră, te rog, pe la mine, să-ţi dau lei şi o listuţă cu cele trebuincioase, Bine, dom şef, numai ce prind iapa şi îs la dumneavoastră, Să auzim de bine, lele, Mergi în pace, dom şef, răspunde urării stăpâna casei.

După câteva ceasuri, când şeful staţiei iese din nou afară să mai aducă un braţ de lemne, ninge de-a binelea, cu fulgi mici şi deşi că abia vezi mai departe de opt, zece paşi, a avut dreptate moşul, gândeşte, uite că nu-i seară, şi ploaia s-a transformat în ninsoare, se îndreaptă spre uşa lemnăriei, ridică ivărul şi pătrunde înăuntru, un miros plăcut de lemn uscat îi gâdilă nările, ia cu mâna dreaptă lemn cu lemn din stiva de lângă peretele clădirii, începută alaltăieri, şi le clădeşte cu grijă pe braţul stâng, apoi iese din şopron, pune ivărul la loc şi se îndreaptă spre intrarea sălii de aşteptare, ursu nu şi-a părăsit locul ales încă de dimineaţă şi încălzit întreaga zi cu propriu-i trup, fulgii abia de reuşesc să se aşterne pe vârful cozii sale lungi şi stufoase, al cărei păr încă mai păstrează un luciu sănătos, încolo, întreaga blană arată ca vai de ea, încâlcită şi ştearsă, semne ale bătrâneţii, oare ce vârstă să aibă, oricum, una înaintată pentru un animal din specia lui, după aspect şi după comportament, adică lipsă de vlagă, poftă de somn, auz slab şi reacţii întârziate la stimuli, nu mai are mult de trăit, o fi avut vreodată un stăpân adevărat, cine ştie, omul, având braţul încărcat cu lemne, ocoleşte animalul, ce dă slab din coadă, apoi intră în sala de aşteptare, o încăpere austeră, mobilată cu doar patru bănci de lemn, înnegrite de vreme, bănci ce abia se disting în lumina slabă, filtrată prin faldurile bogate ale perdelelor celor două ferestre aşezate de o parte şi de alta a uşii, pătrunde în biroul de mişcare, închizând uşa în urma sa, au trecut zilele plăcute, gata, e vremea să se protejeze de frigul de afară, se apleacă lângă soba de teracotă, arătată vederii doar pe jumătate, cealaltă parte, aflată dincolo de perete, încălzeşte dormitorul, ia lemnele bucată cu bucată şi le stivuieşte în lada de alături, se scutură pe mâini, apoi, cu ambele palme, îşi scutură praful şi tărâţele de pe veston şi pantaloni, timp în care, după obişnuita bătaie înceată şi scurtă în uşă, bătrânul intră în odaie, Da ştiu că ninge, nu se joacă, dom şef, Tocmai am fost afară şi am văzut, ia loc, Dacă o ţine tot aşa şi la noapte, mâine-dimineaţă stratul de omăt e gros de două palme, şi tare cred că nu se mai duce, îi musai să-mi pun la cale sania, cu căruţa mai va, până la primăvară n-am ce face cu ea, Ai rezolvat cu veterinarul, Cu schiorul, întreabă moşul zâmbind, Ce schior, Iaca zic şi eu, rezolvat dară, noroc de mine c-am fost astăzi, de mâine pleacă în concediu la schi, că-i schior pasionat, el a zis, stă două săptămâni, când a văzut c-o dă cu ninsoare s-a bucurat ca un ţânc, de înţeles, nu cred să aibă puşi după cap mai mult de treizeci de ani, e nou-venit în sat, nu are un an, un băiat de ispravă şi la locul lui, după neamuri s-ar trage de pe la noi, din câte am ştiricit, e un străstrănepot de-al unuia dus din sat pe vremea când părinţii mei erau pruncuţi, O fi vrut el să vină în acest loc ori s-a văzut obligat, întreabă şeful gării, aducând din dormitor un canceu plin ochi cu vin roşu şi două pahare butucănoase, încăpătoare, O fi vrut, n-o fi vrut, eu, unul, nu l-am tras de limbă, dar ce faci, dom şef, Ce să fac, bem un vin din cel dăruit de dumneata săptămâna trecută, Bun vin, şi ieftin, mi l-a adus şoferul de pe cursă, doară v-am zis, două ditamai damigenele, dar încă mai aveţi, Păi de unul singur nu beau, Atunci umpleţi paharele, batăr că aşa bun şi roşu cum îi, mi s-a urca sângele la cap, he, he, he, şi iar oi încurca patul, de m-a spurca baba cu vorbe de ocară de nu mă spală toată apa văii, Lasă, moşule, noi să fim sănătoşi, Nu, că rea nu-i, de babă zic, că de era altcumva n-o luam de nevastă, însă la etatea mea şi a ei unele lucruri nu se mai fac, fără dacă eşti bolund, mă înţelegeţi ce vreau să spun, Înţeleg, sigur că înţeleg, Apoi, dumneavoastră, tot singur, să nu vă fie cu supărare, că nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, nici eu n-am copii, că nu ne-am învrednicit de ei, dar de muiere nu duc lipsă, E o poveste cam lungă, cândva ţi-oi face-o cunoscută, acum hai să bem, noroc, Noroc şi s-auzim de bine, din ce mi-aţi scris pe hârtie numai lacăt de care aţi vrut n-am găsit, are mai mici, tot aşa la formă, dar n-am luat, a zis că aduce săptămâna ailaltă, e grabă mare, întreabă moşul, ştergându-şi mustaţa, înmuiată de vin, cu dosul mânecii, Nu-i nicio grabă, Dar la ce vă foloseşte, Vreau să schimb zăvorul la magazia de lemne, Oo, dom şef, cine să jinduiască la aşa ceva, mai ales în pustietatea asta, Nu de lemne mă tem, vreau să depozitez acolo câteva lucruri îngrămădite acum în dormitor, Asta-i altă socoteală, dar de ce nu le rânduiţi în tindă, Adică în sala de aşteptare, întreabă şeful, Ce sală, dom şef, dacă nu mai aşteaptă nimeni nimic se mai cheamă că-i aşa, E sală de aşteptare, nu-i poţi schimba destinaţia, odată şi odată tot îşi va reintra în rol, Dar-ar Dumnezeu, dar socot că nu degrabă, Dacă va fi o linie privată, cel puţin două trenuri, un mărfar şi un personal, tot trebuie să calce şina, Prin sat aşa s-a vorbit mai hăt în urmă, dar de atunci botă, şefii ce v-au spus, Care şefi, întreabă gazda, ah, şefii mei, ce să-mi zică, n-au scos o vorbă despre treaba asta, Păi de ce nu-i întrebaţi la telefon, că doară-i colea, pe masă, N-are rost, când va fi ceva important mă vor apela ei, să stau liniştit, aşa mi-au spus când m-au trimis încoace, Atunci n-aveţi decât să staţi şi să aşteptaţi, când va fi să fie vă vor da ei de ştire.

(va urma)

Published in: on 14 decembrie 2011 at 10:07 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (2)

No, dom şef, m-oi lua şi m-oi duce, zice bătrânul ridicându-se de pe scaun, vorbele şi mişcarea lui întrerupându-i gazdei şirul aducerilor-aminte, cam într-o juma de ceas e vremea cinei, vă aşteptăm, Bine, voi fi la dumneata, papricaş, zici, nu, Papricaş dară, şi nu unul ca atâtea altele, ci făcut de babă cum numai ea ştie, răspunde bătrânul din uşa sălii de aşteptare, uşă pe care, după câteva clipe, o închide cu grijă în urma sa. Afară stă să plouă, nori groşi şi negri acoperă cerul şi înălţimile din jur, diminuând, înainte de vreme, lumina înserării şi aşa diminuată. La câteva zile de la sosire, se ştia cu bătrânul atât de bine de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă, ce-i drept, firea veselă şi jovială, precum şi permanenta bună dispoziţie şi poftă de dialog ale fostului proprietar al gării l-au făcut să treacă destul de uşor peste supărările trecutului, mai ales peste ultima, asupra căreia refuză cu obstinaţie să se gândească, tocmai din această cauză, poate, îi revine mereu în minte, rănindu-i orgoliul şi bulversându-i înţelegerea, cum a putut nebunul acela de acar să facă o astfel de năzbâtie, ce-o fi fost în capul lui în clipa în care a oprit trenul de noapte pentru a se agăţa de scara unuia dintre vagoane, când nenorocitul i-a propus să oprească trenul, el, ca oricare şef de gară ce-şi cunoaşte subalternii, a crezut că e o glumă, uite că n-a fost glumă şi că nu l-a cunoscut pe deplin, sau poate că atunci când trenul se apropia de staţie, în mintea acarului un declic i-a schimbat comportamentul firesc. Despre toate astea nu i-a vorbit bătrânului, încă, probabil o va face într-una din zile, deşi a fost suficient de explicit din ce cauză a ajuns el şef într-o staţie la capăt de linie şi de lume, suspiciunea moşului se vede de la o poştă, ager la minte şi cu experienţa lui de o viaţă printre oameni, fie ei şi puţini la număr, bătrânul nu poate fi păcălit, de altfel nici nu trebuie să ai multă agerime ca să înţelegi că în acest loc nu ajunge nimeni decât pedepsit. Aşa a şi fost, să tot fi trecut vreo cinci minute de când s-a făcut nevăzut trenul de noapte cu acarul agăţat de-o uşă, că a şi sunat telefonul, el, încă năucit de cele întâmplate, abia de l-a auzit, a alergat într-un suflet în birou şi, lac de sudoare, a ridicat receptorul, bărbatul aflat la celălalt capăt al firului, după o lungă apostrofare şi bruftuluială cu vorba, l-a anunţat sec să-şi pregătească bagajele, în aceeaşi zi va fi mutat disciplinar, unde, a avut îndrăzneala să întrebe, îndrăzneală cu totul de neînţeles pentru poziţia în care se afla, unde a înţărcat mutu iapa, poate chiar mai departe, a venit răspunsul, întrerupt de telefonul aruncat, mai mult ca sigur, cu nervozitate în furcă, la nici două ore de la convorbirea telefonică, în biroul lui şi-a făcut apariţia directorul-adjunct al regionalei, ce-a urmat e uşor de imaginat.

Intraţi, dom şef, intraţi, îl invită bucuroasă bătrâna, tocmai ce-am pus masa, în seara asta mi-am făcut de cap, am gătit papricaş, a poftit omul meu, că poftariţ mai e. Omul ei, adică bătrânul, taie cu o aţă mămăliga rotundă şi aurie, aburindă încă, răsturnată din ceaun pe un fund de lemn aflat în mijlocul mesei, în timp ce bătrâna, vorbind cu şeful, ia cu o lingură de supă tocăniţă de pui dintr-o cratiţă aşezată pe un grătar minuscul de sârmă, într-un colţ de masă, şi umple cele trei farfurii adânci, de porţelan, rânduite în celelalte trei colţuri, una dintre ele având alături o furculiţă, dovadă că aceea e destinată musafirului. Ce bine miroase, constată cu plăcere nedisimulată şeful, aşezându-se pe laviţă, de-a dreapta mesei, V-am spus eu, dom şef, când vrea baba mea să ne asmută simţurile şi poftele cu mâncărurile ei n-o întrece nimeni, găseşte de cuviinţă bătrânul să-şi laude consoarta, Hai, hai, lasă linguşeala, că mă lasă rece, şi pe mine, şi mâncarea asta, adă o ulcică de apă şi să ne vedem de gură, luaţi de mâncaţi, dom şef, nu vă sfiiţi, mai este în laboş încă pe-atâta, Şi ce mi-ai pus în farfurie e prea mult, cât priveşte sfiala nici pomeneală, m-am obişnuit cu voi de parcă aş fi aici de ani buni, Apoi şi noi, cu dumneavoastră, intervine bătrânul, aşezând cana de apă lângă mămăligă şi ocupând loc pe laviţă, în partea opusă musafirului, ulcica asta cu apă-i pentru muiere, că noi om bea un păhărel înainte, pentru poftă de mâncare, şi unul, ori de nu două, după, să ne taie greaţa şi să ne înghesuie la taifas, continuă bătrânul turnând horincă dintr-o sticlă butucănoasă, cu gâtul lung şi subţire, în două pahare mici, aşa că hai noroc şi s-auzim numai de bine, Să fim sănătoşi, zice musafirul, ridicând paharul, şi când ne-o fi mai rău tot aşa să ne fie, Să dea Domnul, conchide bătrâna.

Mai târziu, în timp ce soţia moşului spăla vasele într-o oală mare, pusă la foc din cu vreme, cei doi bărbaţi s-au întins la discuţie, Dom şef, v-am spus-o pe aia cu baborniţa ce-a dat ortul popii pe peronul gării aşteptând trenul cu ceteri, întreabă moşul după ce-şi aprinde o ţigară, Nu, răspunde scurt musafirul, tulburat de întrebarea ce-i stârneşte un curent rece pe şira spinării şi o transpiraţie vădită pe frunte, Într-una din zile, să tot fi trecut de-atunci vreo douăzeci de ani, numai ce coboară din munţi o femeie mai bătrână decât socoţi c-ar putea fi una prin aceste părţi de lume, cu haine cernite şi cu o desagă goală pe umăr, pare-se era spre seară, s-a dus aţă la casă şi a cerut un bilet, acarul, că el se îndeletnicea şi cu treaba asta, i-a spus că până a doua zi alt tren nu mai pleacă din staţie, să vie mâine, eu, a zis femeia, mă duc cu trenul cu ceteri, o ia din loc cam pe la miezul nopţii, cu ăla merg eu, cutremurat de vorbele auzite, acarul a poftit-o să se aşeze pe-o bancă, în sala de aşteptare, şi l-a înştiinţat pe şeful staţiei, ce tren cu ceteri, vezi-ţi de treabă, îl linişteşte ăsta pe acar, pe la miezul nopţii n-o mai vezi pe hoaşcă, o fi sărită de pe fix, dar au văzut-o, şi la miezul nopţii, şi a doua zi, întinsă pe bancă şi moartă ca toţi morţii, cum nu ştia nimeni cine-i şi de unde-i, au urcat-o, aşa ţeapănă cum era, în personal şi au trimis-o la oraş, unde, din câte-am auzit, de îngropăciunea ei s-a îngrijit conducerea unui azil de bătrâni, dar ce-i, dom şef, vă văd cam tras la faţă, doară nu v-a înspăimântat cumva o poveste ca asta, la etatea dumneavoastră, Ba, mă văd obligat să recunosc, poate nu înspăimântat, dar înfiorat da, se ştie cumva cum o chema pe babă, Tu, muiere, cum a zis acarul că o chema, Parică todosie, răspunde bătrâna, clătind farfuriile într-un vas cu apă curată, Asta-i culmea, exclamă musafirul, aşa ceva nu se poate, Ce să nu se poată, dom şef, întreabă partenerul de pahar şi de dialog, Ori s-a răspândit povestea asta până aici, ori e o glumă, Ce glumă, dom şef, şi ce poveste, că ăsta-i adevărul gol-goluţ, Ceva nu-i în regulă, Anume ce, Păi asta s-a întâmplat în gara unde am lucrat ultima oară, ce-i drept, nu în timpul mandatului meu, ci înainte, aceeaşi întâmplare, acelaşi personaj, acelaşi nume, todosia, acelaşi sfârşit, numai trenul aşteptat se chema oarecum altfel, Oarecum cum, întreabă contrariat de cele auzite moşul, Trenul cu viori, Eei, asta-i bună, dom şef, dumneavoastră faceţi râsuri, Ce râsuri, ce vă spun e real, Poate că cine v-a povestit o fi auzit de păţanie de la alţii, aflaţi în trecere pe la noi, o aşa tărăşenie minteni umple lumea largă, Nu cred, omul meu era unul de încredere, de altfel am mai auzit asta şi de la alte persoane, tot demne de toată încrederea, Apoi, dom şef, altă dezlegare nu văd, ori au fost două trenuri, unul cu viori, de-acolo, altul cu ceteri, de-aici, şi două babe cu acelaşi nume, ori două trenuri şi o singură moartă, că morţii mai umblă de colo-colo, vie la noi şi moartă la ei ori invers, Ptiu, drace, îşi scuipă în sân nevasta bătrânului, făcându-şi o cruce largă cât să încapă în ea toată credinţa, dar şi înfricoşarea ei, i-a vorbiţi de altele, că mă strânge de spate, Că bine zici, muiere, ba, dacă dom şef cade la învoială, nici n-om mai vorbi, mai bem unul şi ne vedem de-ale noastre, că-i târziu, De acord, hai noroc.

Nu a dormit toată noaptea, abia spre dimineaţă l-a prins somnul, când s-a ridicat din pat soarele era de mult pe cer, vorba vine, că ia soarele de unde nu-i, afară plouă mărunt, cernit, şi e un frig prevestitor de iarnă, până să pună geană pe geană nu s-a putut gândi la nimic altceva decât la trenul cu viori şi la cel cu ceteri, ceva e putred în toată această poveste, dar ce anume nu-şi dă seama, nicio clipă nu a pus la îndoială cuvântul subalternului său, care i-a istorisit întâmplarea, cum nu se îndoieşte nici de spusele moşului, trei luni de zile i-au fost îndeajuns pentru a-l cunoaşte, îl poţi suspecta de alte păcate, dar de minciună sub nicio formă. Se ridică din pat, îşi pune halatul gros şi pufos, de molton, se apropie de sobă şi se dedă la făcut focul, în odaie este răcoare, dar nu într-atât, încât să zici că-i frig, însă focul trebuie aprins încă de la primele ore ale dimineţii, deşi acum e mai mult decât dimineaţă, aţâţă uscăturile şi aşază peste pălălaia înfiripată cele trei lemne rămase în ladă de ieri, se vede obligat să iasă afară şi să aducă din lemnărie altele, uşa dintre sala de aşteptare şi depozitul de lemne, cândva bucătărie, din raţiuni necunoscute a fost blocată, pierzându-şi uzul, aşa că îşi dă jos halatul de casă şi îşi îmbracă uniforma, cea de instrucţie, cum îi place s-o numească, cealaltă, aproape nouă, a purtat-o ultima oară în ziua când a descins la noul său loc de muncă, pentru impresie, cu toate că, în afară de cei doi bătrâni, nu l-a aşteptat şi nu l-a văzut nimeni altcineva, uniforma asta, numită de gală, o îmbracă la inspecţii, aici, încă, nu a avut niciuna, dar şi la trecerea acceleratelor şi a trenurilor internaţionale, ceea ce iarăşi nu-i cazul, cum nici în halta cu pricina, anteriorul său post, nu a fost cazul, acolo, în afară de trenul misterios, ce a străbătut gara în trei nopţi la rând, e drept, ultima oară cu o scurtă oprire, o încetinire, de fapt, suficient cât acarul să se agaţe de mânerul unei uşi, în afara acelui tren, doar un personal şi un mărfar ce mai dădeau viaţă şi rost gării, în acest loc, gara nu numai că e capăt de linie şi de lume, dar e şi părăsită, nu vine şi nu pleacă niciun tren, nici măcar o drezină nu conturbă liniştea dimprejur şi nu scârţâie pe şinele ruginite precum fiarele aruncate grămadă în depozitul de alături, o speranţă mai are totuşi, chiar şi pedepsit în acest ţinut izolat, cu un rost tot trebuie să fi fost trimis, din câte a înţeles de la bătrân, cândva s-ar putea să fie linie privată, cu un mărfar pentru cherestea şi un personal pentru săteni, zilnic, când va fi asta Dumnezeu ştie, poate el va fi pensionat deja, oare ce va face la pensie, răspunsul e simplu, se va retrage în sătucul lui din sud, din câmpie, unde are o căsuţă numai bună pentru un proaspăt pensionar, dar cu ce-şi va ocupa timpul, asta e marea problemă, o rezolvare va căuta zilele următoare, acum are altă treabă, oricum, de plictiseală nu a murit nimeni, are altă treabă deoarece i-a încolţit în minte o idee când, ieşind pe uşă afară, a dat cu ochii de câinele tolănit lângă peretele clădirii, sub streaşină, cu botul pe labe, urmărindu-i mişcările, e un câine bătrân, uitat de vreme, chiar, cum l-o fi chemând, până azi, în mod inexplicabil, nu şi-a pus această întrebare, acum însă chestiunea nu numai că-l preocupă, ci îi şi dă fiori, ca atare, nu o ia la stânga, spre lemnărie, ci în partea opusă, pe drumul întins între depozitul de fier vechi şi liniile de cale ferată, grăbeşte pasul, nu de ploaie îi este lui, ci de gândul înfiripat în minte, bătrânul, cu un răspuns, îl poate linişti sau îi poate provoca alte nelinişti, o coteşte la dreapta şi iese la drumul mare, îl traversează abia după ce se asigură din ambele părţi, cu toate că în afară de autobuzul local şi de câteva căruţe alte vehicule rar circulă în zonă, intră în curtea vecinilor şi dă nas în nas cu moşul, Cum aţi mas, dom şef, Nu bine, Se vede, eram pornit la dumneavoastră, a doua oară, că am mai fost o dată, numai că uşa era încuiată, dar ce s-a întâmplat, că vă văd îngrijorat, S-a întâmplat că n-am dormit toată noaptea, Numai bine că aţi venit, eu cu baba am mâncat ce-a rămas de-aseară, dar minteni vă sparge trei ouă şi vă direge o papă cu jumări, poftiţi în casă, Nu de mâncare am eu chef acum, ci de altceva, am venit mai mult să te întreb cum îl cheamă pe câinele oploşit în gară, Cum îl cheamă dracu ştie, noi, când l-am mai strigat, i-am zis ursu, dar, Doamne apără şi păzeşte, ce-i cu dumneavoastră, dom şef, ceva nu vă e pe fel, sunteţi galben la faţă ca turta de ceară, vi s-o fi aplecat de la papricaşul de ieri, Nu, ceva se întâmplă, ceva ciudat ce mă răscoleşte profund, haidem în casă, vreau să lămurim unele lucruri.

(va urma)

Published in: on 13 decembrie 2011 at 9:13 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

NET: Orașe românești în topul mondial al vitezelor internet

 

Romania s-a clasat pe locul 4, cu o viteza de upload de 12,20 Kbps și pe locul 5 la download cu 25,78 Mbps, în fața unor state cu pretenții precum Germania (15,24 Mbps), Japonia (14,64 Mbps) sau Statele Unite (12,18 Mbps).

Trei dintre primele zece orașe la nivel modial sunt din România: Iași pe locul sapte cu 29,49 Kbps, București pe noua cu 28,73, iar Constanța pe zece cu 28,52 Kbps. 

Alte localități românești în primele 30 de orase din lume sunt: Timișoara pe locul 14 cu 25 Kbps, pe 18 Cluj Napoca cu 23,95, iar pe 24 Chișinău cu 20,32 Kbps. Totul a fost realizat de Ookla, una dintre primele companii în domeniul aplicațiilor de testare și diagnosticare a aplicațiilor web.

(citat din Adrian BASTON de pe yoda.ro)

Published in: on 13 decembrie 2011 at 8:39 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie

                                                                  Lui Ioan Groşan

 Mai are doi ani şi iese la pensie. Dacă stă şi se gândeşte bine, cei peste patruzeci de ani de muncă la calea ferată au fost mai mult o irosire a vieţii lui, de nu cumva întreaga viaţă s-a dovedit a fi un lung şir de irosiri, un eşec, ce mai, nu tu nevastă, cele de o noapte nu se pun, lângă ele îţi consumi poftele şi energiile, nu sentimentele, nu tu copii, măcar unul să fi avut, luat de suflet, să-l fi crescut lângă el, printre şinele căii ferate şi printre bălăriile răspândite dincolo de ele, să-l fi trimis la şcoli, în marile oraşe ale ţării, să-l fi făcut domn la o regională, domn mare, nu ca el, un biet şef de gară, dar ce zice el, nici haltă nu e, ce haltă, asta de-aici nu e nici măcar o simplă staţie, să-şi fi găsit fiul acesta al lui o fată bună, şi să-i fi adus un nepot să-l crească, să-l poarte de mână pe drumeagul desfundat, de-a lungul gardului ce ascunde munţii de fiare ruginite ridicaţi în vechea grădină de zarzavaturi a gării, un nepot căruia să-i vorbească despre lume, despre trenuri, despre viaţa lui petrecută pe caldarâmul peronului, cu degetele la tâmplă, salutând puţinele garnituri feroviare, mărfare, personale, accelerate şi internaţionale, ce găseau cu cale să treacă prin locurile unde el era cunoscut ca şef, iar copilul să-l înnebunească mai mereu cu de ce-urile minţii sale aflate în plină coacere, de ce aia, de ce ailaltă, de ce aşa, de ce nu aşa, iar el, ca un bunic sfătos, să-şi scotocească prin cotloanele minţii răspunsurile potrivite, încântat de propria-i înţelepciune, numai că nu a fost să fie, acum e târziu să înfieze un prunc, nici vârsta, nici dorinţa nu-i mai îngăduie asta. Aşa că, într-o concluzie, a rămas să se lupte singur cu bătrâneţile ce au pătruns deja în casa trupului său.

Gândurile îi sunt întrerupte de o bătaie scurtă şi uşoară în tocul uşii sălii de aşteptare, o bătaie auzită desluşit, întrucât uşa de acces în biroul său stă tot timpul deschisă, mai puţin la iarnă, regulă impusă de realitate, nimeni nu intră în clădire în calitate de călător, au trecut vremurile bune, când lumea satului pleca la oraş cu trenul, poate că or mai vrea să călătorească unii chiar şi astăzi dacă ar fi pus în circulaţie vreun personal, dar gara, s-o numim totuşi astfel, e demult dezafectată. Şeful gării, aşezat într-un fotoliu învechit, cu stofa unsuroasă şi lucie, la auzul bătăii în uşă nu face nici cea mai mică mişcare şi nici nu răspunde, ştie, în afară de bătrân nu catadicseşte nimeni să-i facă vizite. Bună ziua, dom şef, se poate, întreabă moşul intrat deja în sala de aşteptare, Sigur că da, pofteşte, pofteşte, ia loc, îl invită gazda fără a se ridica din fotoliu, Apoi de stat am tot stat, şi nu peste multă vreme oi sta de m-oi sătura, zice bătrânul aşezându-se pe un scaun, faţă în faţă cu persoana vizitată, şi ziceţi aşa, dom şef, vine iarna, De venit vine că n-are ce face, e obligată, dar până acolo cred că mai e, Mai e, dar nu mult, o zi, două, şi e pe noi, zilele precum cele de până mai ieri, însorite şi calde, tare înşelătoare îs, de-amu gata, numai ce ne trezim cu omătul pe cap, Bine-ar fi, măcar astupă gunoaiele şi mizeriile, se arată mulţumit omul din fotoliu, şi n-o să mai văd mormanele de fier vechi de alături, când deschid fereastra să intre aer curat miroase a rugină, cât despre privelişte ce să mai zic, mă ia cu frig şi cu depresie, Nu-i de mirare, dom şef, îmbătrâniţi, de asta vă supără fierul mâncat de rugină, când eşti tânăr nu-l vezi sau nu-l bagi în seamă, când dă bătrâneţea în oase îţi sare în ochi, n-ai cum să-l ocoleşti cu privirea, Nu îmbătrânesc, moşule, sunt bătrân gata, Auzi vorbă, dacă dumneavoastră sunteţi bătrân, apoi eu trebuie că-s mort, mai e oleacă până acolo, staţi să ieşiţi la pensie, să mai treacă niţică vreme, şi atunci să vă căinaţi, Păi sunt ca şi ieşit la pensie, nu vezi dumneata ce slujbă am, Văd, cum să nu văd, dar e slujbă, altminterea nu vă trimeteau la post, La aşa post, aşa om, mai bine zis, la aşa om, aşa post, Ia să vă înveselesc niţel, a pus baba la fiert un pui, face un papricaş de mai mare pofta, găteşte muierea asta a mea când vrea de nu-i trece nimeni pe dinainte, Aşa e, confirmă şeful ridicându-se cu greutate din fotoliu spre a-şi lua o cană cu apă din găleata aşezată lângă uşă, aşa e, repetă acesta după ce-şi astâmpără setea şi îşi reia locul, n-am nevoie de papricaş ca să confirm că-i o bucătăreasă jos pălăria, Când era tânără mai fuşărea lucrul, ba, câteodată, prinsă şi cu alte treburi, uita de oala pusă la foc, fie fierbea în gol, de pomană, de oală zic, fie se ardea mâncarea dinlăuntru, dar amu n-are altă treabă decât s-o păzească, un ştrimp ştricănit şi o cârpitură nu-i lucru, şi până gată ea, am zis să dau o fugă la dumneavoastră, să fac o ţigară şi să schimbăm o vorbă, Bine te-ai gândit, vezi că scrumiera-i la locul ştiut. Bătrânul se ridică de pe scaun, intră în sala de aşteptare, se apropie de gemuleţul prin care, cândva, se dădeau bilete de călătorie şi ia scrumiera, în fapt, o conservă goală, pe jumătate plină cu chiştoace, revine pe scaun, îşi aprinde o ţigară, trage cu sete din ea, eliberează fumul, privindu-l atent, şi se adresează partenerului de dialog, Să nu credeţi cumva că nu ştiu ce mare prostie e duhănitul, dar e o boală mai grea decât altele, măcar de aş fi prins meteahna asta mai hăt încoace, însă m-am prostit de băietan, ca mulţi alţii, cum e amu era şi pe vremea aia, cu o ţigară în gură tuleiele-ţi par mustaţă, te crezi bărbat sadea, batăr că mintea şi trupul încă se află în creştere, n-aţi duhănit niciodată, întreabă moşul, în vreme ce scutură scrumul de ţigară în cutia de tablă ţinută în căuşul palmei stângi, Ba, dar m-am lăsat de mult, mai bine zis numai ce m-am apucat că am şi renunţat la ele, nu s-au prins de mine, iar eu n-am insistat, Bine aţi făcut, cu toate că, de unul singur şi în pustietate, câte-o ţigară parică mai alungă aleanul, Ai dreptate, iar de alean nu mă pot plânge, zice, zâmbind amar, gazda.

Au trecut aproape trei luni de zile de când a sosit în acest capăt de lume, că altfel nu-i poţi spune. Din localitatea aflată la mai bine de treizeci de kilometri în josul râului, până unde a călătorit cu trenul, ca să ajungă la destinaţie a luat autobuzul, singurul mijloc de transport persoane ce străbate drumul, zilnic, dus-întors, până în satul aflat la un ceas de mers pe jos tocmai în creierii munţilor. Când a coborât din autobuz, doar el, cu geamantanul în care-şi poartă, dintr-un loc în altul, cele două costume, câteva cămăşi, o cravată, halatul şi papucii de casă, lenjeria intimă, un fier de călcat, cărţi şi ustensile de pescuit, în staţie se afla moşul, nu că ar fi fost acolo cu scopul de a-l aştepta pe el, dar autobuzul opreşte exact în faţa casei sale, care împreună cu acareturile şi cu clădirea gării reprezintă singurele construcţii ce se văd cât vezi cu ochii. Povestea acestui loc e una simplă şi tragică în acelaşi timp, pe vremuri, când s-a tras linia până aici, în munţii dinspre miazănoapte funcţiona o exploatare minieră, de unde minereul era transportat cu autocamionul basculant până la rampa gării, de aici luând drumul ţării cu mărfarul, ce pleca dimineaţa şi se întorcea după prânz, tot pe atunci, fiinţa şi un personal pentru sătenii ce vieţuiesc aproape de izvoarele râului, în majoritatea lor mineri, în acele vremuri, astăzi, lucrători forestieri sau, cei mai mulţi, agricultori. Tot ce vedeţi aici a fost al meu, i-a spus bătrânul într-una dintre discuţiile de început, avute la un pahar de horincă şi la un joc de cărţi, pământ în altă parte n-am avut, aşa că ai mei, Dumnezeu să-i hodinească, şi-au ridicat casa, ca tot omul, la drum, adică clădirea asta, când au venit cu linia, n-oi uita cât oi trăi, un domn mătăhălos cam aşa ca dumneavoastră, mă iertaţi, nu zic asta cu răutate, gras, dar mai înalt şi mai tânăr, mi-a spus pe şleau, cale de întors nu e, îţi luăm o parte din pământ şi casa la stat, că tragem linia ferată până aici, primeşti bani, nu mulţi, că statul e încă în dezvoltare şi creştere, nu-şi permite risipă, dar destui ca să-ţi construieşti o casă nouă în livada de peste drum, că pe asta o refacem şi-i dăm alt rost, va fi sediul gării, n-am zis nimic, ce, puteam zice oareşiceva, cu statul nu te pui, aşa că din ce mi-au dat şi din ce am avut pus deoparte mi-am ridicat casa de peste drum, cea bătrânească, refăcută şi înnoită, e clădirea asta, în care sunteţi şef şi gazdă primitoare, sala de aşteptare a fost tinda, biroul, odaia de locuit, numai încăperea de noapte a rămas cu aceeaşi noimă, iar odaia de gătit, mai apoi încăperea acarului, e astăzi lemnărie, n-a fost musai să întreb de ce nu duc linia până în sat că domnul cel mare şi gras mi-a ghicit gândul, nu putem merge cu calea ferată până în localitate că valea e îngustă, şi, decât să sfredeleşti munţii, să construieşti tuneluri, mai bine aduci minereul cu maşina până aici, sunt cheltuieli mai mici, cât priveşte populaţia aşezării, un ceas de mers pe jos până la tren e sănătate curată, batăr că oamenii rar băteau drumul cu pasul până la gară, mai cu o basculă, mai cu o căruţă, ajungeau din cu vreme, e mai lesne să aştepţi un ceas întins pe-o bancă, în sala de alături, decât să-l ştergi din viaţă la pas, în acele timpuri mai era lume, dom şef, lume prin gară, vreau să zic, şeful staţiei era unul venit tot aşa ca dumneavoastră, de prin alte părţi, om bun şi vecin de nădejde, a sosit tânăr şi s-a dus bătrân, i-au luat locul doi, la rând, dar n-au făcut purici mulţi în funcţie, pe lângă şef mai era acarul, şi el de aiurea, domnuca de la bilete, că numai una s-a pripăşit pe-aici, n-a zăbovit mult, a plecat să-şi trăiască viaţa în locuri umblate, cam ăştia erau, apoi, cei câţiva săteni puşi pe mers la oraş cu trenul, după una, alta, ca omul cu nevoi, cu interes şi luare-aminte, pe lângă cei de drept ai gării se mai aflau paznicul de la rampă şi doi lucrători la maşinăria de încărcat minereu în vagoane, vreo trei ani gara a fost pustie, nimeni, doar câinele ăsta de pripas, amu, după cum lesne se vede, suntem trei, dumneavoastră, eu şi baba, pe dulău nu-l mai pun la socoteală, şi aşa, bag seama, are de gând s-o tulească pe lumea ailaltă.

(va urma)

Published in: on 12 decembrie 2011 at 9:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Lansare de carte: Ion MUREȘAN & Alexandru VLAD la Cluj

 Book Corner Librarium

 organizează o dublă lansare de carte:

  Alexandru VLAD: Ploile amare (roman)

 Ion MUREȘAN: Cartea alcool (poezie)

  marți 13 decembrie 2011, orele 18

 pe str. Eroilor nr. 15, în Cluj,

 avându-i ca invitați pe: Ion POP, Victor CUBLEȘAN, Alex GOLDIȘ și Ștefan MANASIA

Eveniment de excepție cu doi dintre cei mai importanți autori români actuali!

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (41)

La giupân Dăjbucă, la dughiană, în târg la Foltișeni,

De la mine Jurjac, fiul domniei tale, pren mâna diacului Iacuv. Ci să știe și domnia ta că trecut-am pen pojaru cel mare la o luncă undi să dăschide către râu în gios, la o goană di cal de satul Ciungăleni, ocina boierului Huțulea… Acolo adăpat-am caii de cu sară și, mânați dă holbura dă chiote ce-au fost la urma mea și a stegarului Fincea den Putnă și a lui Pătrache dobașul și a lui Firmancea și pre lângă ei alții, ce nu-i știu pe toți dupe nume, iaca numai că deodată vin cu sânge în ochi asupra noastră iudele și niamurile cele dinpregiur să ne ciară socoteală. Ce nu știam că și pre ceia îi mână pala spăngilor denapoi, că nice muldovenii noștri în slujba lui Vodă, fie blagoslovit cu toată casa lui, nu ședea degeaba.

Dară pecum venea ei mai aproape, numai i-am audzât strâgând mai osăbit „- Baklava! Baklava!” și mișca iataganăle pregiur cap. Iar după ei iurășul cel moldovenesc să învărtoșa și să oțăra preste dânși țipând: „- Zgăul maicelor voastre și închinarea!…” Și i-a agiuns den urmă, acățând den zborul armăsarilor de șalvarii de pre ei și rumpându-le cămeșile, iar apoi care au fost căzut den șele dupe cai i-au zgăriat și pre chip, trăgăndu-le vrâste să ține ei minte…

Ce mai pre urmă, eșind noi din stufăriș și lovind cu maiul care pre unde să nemerea, aflat-am și carul cu plăcinte mieroase, celea dupa cari striga ei. Ș-am măcat, tătucă, păn ce-a trebuit să storc burdușelul cu apă de la oblânc, așe dulceață s-au lasat la gura mé.

Sărutăm driapta,

Jurjac

Published in: on 12 decembrie 2011 at 9:15 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,