Proză: Lucian POP: Gospiss 2009

   Ţin bine minte: atunci, înainte de venirea verii, pe la mijlocul lui mai, mi-am cumpărat un tricou ce-avea imprimat cu litere roşii pe negru, „Gospiss 2009.”

   În baie am un radio mic, la care ascult dimineaţa ştirile de la 6. Sunt interesat de buletinul meteo. Cum mă îmbrac? Îmi iau umbrela?

  Mari, se uită pe geamul de la bucătărie la prima femeie ce trece către troleu pe aleea din spatele blocului. Dacă prima femeie este în maieu şi sandale, aşa se îmbracă şi ea, deşi de multe ori se întoarce de la servici acasă, ţeapănă de frig.

   Şi imediat ce mi-am cumpărat tricoul, ce observ la radioul meu din baie, nu mai mare decât un pachet de ţigări? Cînd îl deschid, este plin de paraziţi, o pulbere de păcănituri ce acoperea aproape cu totul vocile emisiunii. Îmi retrăgeam mâna, păcăniturile dispăreau. Pe zi ce trecea, începând din 15 mai, încolo, corpul meu bruia tot mai tare radioul. Eram bulversat. I-am mărturisit lui Mari cu ce capacitate de bruiere m-am încărcat, dar ea, care avea un dinte împotriva micului şi inofensivului radio mi-a trântit:

 – Aruncă-l dracului, de-aceea este baia, s-asculţi radioul?!

   Mai trec câteva zile din iunie şi mi-aduc radioul în cameră. Nu înţeleg nimic din ce spune dacă nu mă îndepărtez în colţul celălalt al camerei!

   Încep să-mi fac gânduri negre în legătură cu sănătatea mea. Sunt întru-totul de acord cu marea banalitate că  individul este un întreg armonios, o orchestră în care fiecare organ îşi cântă partitura la timpul potrivit sub atenta supraveghere a unui dirijor. Dacă dirijorul meu m-a lăsat baltă şi instrumentiştii se înghesuie buluc, care să domine şi să cânte cel mai tare?! Senzaţia că am fost părăsit de dirijor mi s-a consolidat peste noapte. M-am visat roşu, alcătuit din celule agitate, ca nişte furnici, nişte celule care nu ştiu ce este sfântul somn, ştiu numai să vină şi să plece în fugă. Vin alte nopţi în care mă năpădeşte energia lucrativă a două, a trei muşuroaie de furnici.

   Mari atâta ştie, că sunt un leneş fără pereche, care geme şi oftează dacă trebuie să se mute de pe scaun pe canapea.

   Ce să-i spun soţiei de situaţia periculoasă în care mă găsesc, eram cuprins de-o poftă uriaşă de-a frământa lut şi-a face cărămizi de chirpici, de-a trage după mine greutăţi, de-a muta de colo până colo moloz, cu o lopată uriaşă în mîini! 

 Şi, fraţilor, vine sâmbătă dimineaţa, 15 iunie 2009. Mă trezesc şi îmi vine să urlu. Furnicile mi-ai atacat şi ochii! Văd ce văd şi pictorii impresionişti de la începutul secolului XX, un univers format numai din puncte şi picăţele colorate. Aştept să-mi revin. Degeaba. Nu-mi trece.

    Seara, cu toate punctele ori albastre, ori roşii, de disperare, merg la barul de la colţul blocului şi beau ca un viking.

   Mă trezesc. Este duminică dimineaţa. Cuplul. Eu cu Mari întinşi în pat. Mari butonează la televizor. Deschid ochii. Camera, televizorul, Mari, lumina dimineţii, în picăţele colorate. Nimic nu s-a schimbat. Dar aud imediat de la televizor ştirea salvatoare: Exploziile solare. Au început acum cinci ore. Ce aduc? Perturbarea câmpurilor magnetice şi, celor sensibili, o stare de inconfort psihic.

   Să le fie de bine exploziilor solare, eu de-acuma o lună de zile le-am presimţit venirea, era să înnebunesc din cauza lor!

  Mă bucur într-atât de mult că mi-a fost servită pe tavă  explicaţia ciudatelor mistere,  bruiajul şi invazia de furnici, încât sar din pat şi încep să dansez de unul singur prin cameră. Sare şi Mari din pat şi, numai zâmbete, dansează cu mine. Mă bucur sincer că dansează cu mine, o sărut, dar în sinea mea, mă nelinişteşte comportamentul ei.

 După câte o seară vikingă,  a doua zi face pe supărata şi, când mă trezesc, îmi calculează ce puteam cumpăra pe amârâţii ăia de 30 de leuţi pe care i-am băut. Vă daţi seama ce prudenţă pe mine, oare de ce dansează cu mine?!

   După duminică, vine luni. Mă duc la servici. Toţi colegii, cum ar fi crescut peste noapte, se plâng că au apartamentele, maşinile, hainele, prea mici. Şi toate sunt de pe vremea lui Noe, cu bărbi, ruginite, igrasiate, scârţâietoare, înbolnăvitoare!

 Vin de la servici, cu palmele frustrate de lipsa lutului.

    Mari mă aşteaptă ca în zilele de mare sărbătoare, cu cremă de zahăr ars. Îmblânzit de atenţiile ei, accept să luăm bani din bancă pentru o maşină nouă, o Skodă, în locul Matizului în care încăpeam numai pliaţi în două.

   Peste câteva zile, molima veselă a împrumuturilor din bănci îi cuprinde pe toţi cunoscuţii noştri.  Iar în timpul celor două luni de explozii solare, explozii de cea mai mare anvergură, care au loc doar din 80 în 80 de ani, băncile au fost luate cu asalt de clujenii torturaţi de dorul înnoirii.

   După această perioadă extraordinară de efervescenţă, activitatea soarelui a revenit peste noapte, la normal. Mi-a venit să plâng, cum şi minunata lume a impresioniştilor, o lume cu puncte şi picăţele colorate, fererică, ce dansau încontinu de atâta optimism, gata, s-a dus…

   Faceţi un calcul simplu. Scădeţi din 2009, periada de 80 de ani, şi vedeţi cât vă dă. Că şi atunci, băncile au fost luate cu asalt.

Published in: on 20 Decembrie 2011 at 9:07 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/12/20/proza-lucian-pop-gospiss-2009/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Bravos, Lucian! O povestire perfecta! Esti in forma mare, maitre!

  2. Mulţumesc Vasile Gogea, cum sunt un întârziat, o povestire de Crăciun o voi scrie poate către primăvară!!! Sărbători fericite familiei Gogea!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: