EMIL CONSTANTINESCU: LA MOARTEA LUI VACLAV HAVEL

        Mi-e greu să cred că Vaclav Havel ne-a părăsit, deşi de multă vreme am asistat neputincios la lupta sa grea cu o boală nemiloasă care nu l-a slăbit ci l-a întărit.

          Panteonul mondial al luptei pentru libertate s-a îmbogăţit de-acum cu una din cele mai nobile figuri ale contemporaneităţii, un democrat devotat fără rezerve cauzei drepturilor omului. Dar Vaclav Havel a fost mai mult decât atat. El a devenit încă din cursul vieţii sale un simbol: mai întâi chipul însuşi al libertăţii de creaţie încarcerate de dictatura comunistă, apoi al eliberării acestei forţe şi, în cele din urmă, al promovării  unei altfel de politici, o politică bazată pe valori morale.

          Pentru  români a fost prietenul  nedezminţit  al personalităţilor şi forţelor democratice, un prieten care ne-a susţinut, ne-a încurajat şi ne-a ajutat atât prin puterea exemplului său cât şi prin numeroase gesturi concrete şi generoase în clipele dificile ale tranziţiei noastre.

            Am avut şansa de a-i înmâna câteva însemne de recunoştinţă, fie academice, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti sau înalte distincţii ale statului român. Am avut ocazia de a-i prezenta cărţile, mai ales pe ultima, care ne dezvăluie un om mai puţin împovărat de lupta cu boala cât de înfruntarea cu birocraţia administraţiei, neînţelegerea proiectelor sale, cu trădările sau cu calomniile de care nu a fost lipsit, pentru că nimeni nu e profet în ţara lui. În toamna acestui an am participat la manifestările prilejuite de aniversarea a şapte decenii de viaţă. Evenimente care pot părea protocolare, dar Vaclav Havel ştia să se bucure de fiecare gest, oricât de mic, şi să-şi exprime aceste bucurii în cuvinte pe care numai el putea atât de bine să le potrivească.

          Era un prieten adevărat.  În anul 2000, cu doar câteva zile înainte de o intervenţie chirurgicală grea, a venit în România într-o vizită de stat,  numai pentru a-şi ţine o promisiune. A fost o vizită care nu a semănat cu niciuna alta, în care am programat împreună întâlniri în intimitatea bibliotecii sau a cafenelei artiştilor cu scriitori, actori, regizori, muzicieni pe care a dorit să-i cunoască la ei acasă.

          Cu numai câteva zile în urmă am semnat două Apeluri ale unor organizaţii civice internaţionale, în care ne-am regăsit, Apeluri iniţiate de Vaclav Havel  pentru eliberarea unor deţinuti politici încarceraţi în diferite părţi ale lumii. Acum aceste Apeluri au devenit, într-un fel, şi un testament al său.

          Mihai Eminescu credea că doliul este umbra pe care cei plecaţi dintre noi o lasă asupra celor rămaşi. Vaclav Havel ne lasă în conul de lumină al unor idealuri înalte pentru care a luptat neîncetat,  fără nici un compromis.

          Nu e uşor să trăieşti sub cerul curat al acestor idealuri, dar orice încercare de a trăi astfel este adevăratul omagiu pe care îl putem aduce marelui dispărut.

 

Emil Constantinescu

Madrid

18 decembrie 2011

Published in: on 18 Decembrie 2011 at 6:21 pm  Comments (1)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/12/18/emil-constantinescu-la-moartea-lui-vaclav-havel/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Mulțumiri pentru text!
    Dumnezeu să-L ierte!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: