Leul de la CALVARIA (Mănăștur, Cluj): semnul unui mormânt regal maghiar?

 În zidul exterior de sud-est al mănăstirii din cartierul Mănăștur al Clujului se află încastrat, în forma unui basorelief, un… leu. Proveniența lui este necunoscută, iar datarea sculpturii nu a fost încă stabilită cu claritate. Leul respectiv aparține, după toate aparențele, epocii stilului romanic. Cu toate acestea, proveniența și funcția inițială a leului, contextul căruia i-a fost destinat înainte de încastrarea sa în zid, rămân enigmatice.  

 Mănăstirea Sfintei Maria a fost întemeiată de călugării benedictini în sec. al XI-lea. Din păcate, edificiul inițial a fost ars de tătari cu ocazia invaziei din 1241. Refacerea mănăstirii de către regele maghiar Bela al IV-lea, în 1263, a fost prilejul unei înnoiri a locașului de cult.

După unele surse, „Singurul element care a rămas din biserica abației [distruse în 1241] este relieful care înfățișează un leu culcat…”

http://www.qbox.ro/Cluj-Napoca/stiri/Biserica-Calvaria-abatia-calugarilor-benedictini-stire-19469.html

Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 – 1661 a fost din nou distrusă de un raid tătăresc, devenind ulterior, în secolul al XVIII-lea, depozit de armament.

Pe latura sud-estică a corului, sub cornişa rezultată în urma restaurării din 1896, întreprinsă de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei, când s-a reconstruit nava bisericii și s-au refăcut bolțile și pereții corului, a fost zidit un relief de piatră reprezentând un leu. S-a emis opinia că acesta ar proveni de pe un monument funerar din epoca romană.

http://enciclopedie.transindex.ro/monument.php?id=232

http://locuri-unice.ro/biserici/biserica-calvaria/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Calvaria_de_la_Cluj-M%C4%83n%C4%83%C8%99tur

Alții socotesc însă că „Pe latura sud-estică este zidit un basorelief în formă de leu culcat, care amintește de leul reprezentat pe sceptrul regilor maghiar proveniți din dinastia Arpad, care au domnit în perioada 972 – 1301”.

http://www.citynews.ro/cluj/chestiunea-zilei-15/biserica-de-la-calvaria-are-radacini-de-aproape-un-mileniu-63197/

Această datare pare mai probabilă, dar ea trebuie, cred, restrânsă între sec. al XI-lea și 1241. Părerea se regăsește și în articolul

http://www.septemcastra.ro/index.php/2009/10/castrum-clus-cetatea-care-a-ajuns-oaza-de-pace/

După Lukacs Jozsef, „Triburile şi, în cadrul lor, ginţile maghiare aveau cîte un animal totemic. Astfel, familia lui Árpád, adică căpetenia supremă, avea vulturul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsombor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul, avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim şi astăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj (care era ctitorie regală), un relief care înfăţişează un leu. Căpetenia gintei Agmand, care era subordonată neamului Gyula-Zsombor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei care s-au stabilit între Oradea şi Cluj, a avut ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrămarea triburilor şi a ginţilor, familiile de nobili care aveau descendenţa în vechile triburi sau ginţi au primit dreptul să aibă ca însemne heraldice aceste animale totemice”.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=408

În postarea de față încerc să semnalez prezența leului în arhitectura medievală – și în monumentele funerare – din epoca avută aici în vedere (sec. al XI-lea – prima jumătate a sec. al XIII-lea), cu intenția de a crea o serie tipologică în care leul mănășturean ar putea fi integrat. Atrage atenția mai cu seamă apariția leului în decorul care însoțește gisanții de pe mormintele cavalerilor medievali apuseni. Începând cu sec. al XIII-lea, mormintele acestora devin prilejul etalării unor opere de artă reprezentându-l pe răposat în ținută caracteristică stării sale sociale nobiliare (cavaler, prelat etc.), culcat. Atunci când apare la picioarele războinicului medieval, leul semnifică o calitate importantă în idealul cavaleresc: cutezanța, bravura militară.

Am reprodus mai sus leul care străjuiește gisantul de pe mormântul regelui englez Richard Inimă de Leu (datat 1199) și unul dintre leii pe care arhitectul anonim (și pietrarii care îl ajutau) al edificiului înălțat din ordinul lui Robert Guiscard la Salerno i-au pus să păzească intrarea. Tot din sec. al XIII-lea, din Franța, provine și gisantul reprezentându-l pe Guillaume Ratier de la mănăstirea iacobină din Rodez. Datat cu precizie este mormântul – de curând restaurat – al fratelui mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței, Filip zis Dagobert, născut în 1222 și mort probabil în 1234. Mormântul e primul dintre cele regale comandate abației Royaumont, consacrate în 19 octombrie 1235.

http://www.musees-midi-pyrenees.fr/musees/musee-fenaille/collections/moyen-age/anonyme/gisant-de-guillaume-ratier-couvent-des-jacobins-rodez/

http://web.cast.free.fr/webcast23/webcast23.html

Din același secol al XIII-lea provine și gisantul cruciatului ajuns la Constantinopol în 1240 și înapoi în Franța, Jean d’Alluye, așezat în abația fondată chiar de el, la Clarte-Dieu, în apropiere de Mans. Monumentul funerar a fost realizat în jurul anului 1248.

http://tetrapak.chez-alice.fr/T4.html

Un gisant care se sprijină pe un leu este cel din Courances Saint Etienne, reprezentându-l pe nobilul Jehan Montsalt, mort în timpul Războiului de O Sută de Ani. El ajută la situarea în timp a piesei care urmează.

Gisantul din imaginea de alături este în armură, cu mâinile reunite, sub un element gotic, cu capul pe o perină susținută de doi îngeri.  Sub picioarele sale păzește un leu, în poziția așezat. Se presupune că este un membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie (din Domfort, Normandia, Franța) dinainte de secolul al XVI-lea. Datorită prezenței pe mormânt a patru steme, identitatea precisă a personajului rămâne neprecizată. Față de aceste date provenind din explicația care însoțește imaginea gisantului pe situl  http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm precizez că prezența elementelor sculpturale gotice trimit către o dată mai timpurie (probabil sec. al XIV-lea – al XV-lea).

În orice caz, leul din Mănăștur pare o replică relativ timpurie a celui de la baza gisanților cavalerești medievali. Stilul lui de mare plasticitate și acuratețe, ca și prezența lui în abația Sfintei Maria din Mănăștur pare să pledeze pentru ideea că autorul este un călugăr-sculptor care posedă o bună cunoaștere a acestui tip de reprezentare occidental.

 http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm

Tratarea canonică a subiectului față de ipostazele mai realiste și mai elaborate de mai târziu (a se vedea gisanții reprezentându-i pe Pierre de Navarre (1366-1412) și pe Catherine d’Alencon (1380-1462) de la Muzeul Luvru (atașez mai o jos fotografie care surprinde perechea de lei la picioarele lui Pierre și un cățel, simbolul fidelității, la picioarele Catherinei), realizat prin 1412-1415, sau cel atribuit lui Pierre I Ledin din La Chaslerie, senior de La Chaslerie atestat în 1382. 

http://www.insecula.com/oeuvre/O0000163.html

http://www.chaslerie.fr/temoignage.php 

Din întreaga galerie prezentă aici, cel mai apropiat de leul mănășturean pare să fie cel al membrului neidentificat al familiei Ledin. Același tip de coamă, aceeași postură.

Având în vedere toate datele de până aici, trebuie, probabil, conchis, că leul a aparținut unui dinast maghiar înmormântat aici – un rege sau o rudă regală (de nu cumva un voievod, vice-voievod sau un magnat ardelean) -, căci în Transilvania nu s-au înregistrat gisanți pentru membri ai nobilimii.

  În Alixăndria românească, în seara când Netinav se pregătește să procreeze cu Olimpiada, pentru a o lăsa însărcinată cu cel ce urma să fie Alexandru cel Mare, fiind o întruchipare pământeană a lui Osiris și posedând secretele magiei, se transformă într-un animal fantastic. „… Să făcu cu capul de leu și cu picioarele de vultur și cu coada de aspidă și cu doao aripi: una era neagră, altă era de aur”.

De la universul de reprezentări al Fiziologului – unde, pe lângă animalele cunoscute, se întâlnesc și animale fantastice – la cel al creștinismului medieval, leul rămâne un simbol preferat.

 Alăturat, reproduc un detaliu al monumentului funerar al lui Ferry de Beauvoir, episcop de Amiens, mort în 1472: leu înaripat, simbol al Sfântului Marcu, unul dintre motivele panoului pictat sub gisant și reprezentându-l pe Mielul Domnului înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști. Catedrala Notre-Dame din Amiens.

sursa: http://sv.wikipedia.org/wiki/Fil:Monument_Ferry_de_Beauvoir_Amiens_280808_07.jpg

Vernisaj: Cristina ȚURLEA – nouă expoziție personală. La București

 După prima personală, din decembrie 2010, plasticiana Cristina ȚURLEA – arhitectă de profesie, dar și pictoriță de vocație – revine, la un an distanță, cu o nouă expoziție bucureșteană pentru iubitorii de poezie țâșnită din vârful penelului.

Redau alăturat – până la recepționarea reproducerilor fotografice potrivite cu formatul tehnic al acestui blog – una dintre pânzele de atunci, cu bucuria de a descoperi iar, dar altminteri, ochiul magic prin care splendoarea ineditului întâlnește un acasă încărcat de poezie.

Odată în plus, forma arhitectonică neidilizată, descoperită prin instrumentarul unei cromatici conduse mai mult de interioritate decât de mâna artistei, dezvăluie muzica și versul proiectate de lumină și culoare peste aparentul anodin din proximitate cu resursele unui seismograf de mare precizie diafană.

 La puțin timp după ce scriam rândurile de mai sus, artista mi-a expediat câteva reproduceri fotografice din expoziția abia deschisă. În ordinea în care se succed pe acest blog, ele sunt Seară la Paris, Grădina ascunsă și Ferestre în iarnă.

Am lăsat la urmă de tot al patrulea cadru, Casa bunicii, socotindu-l o adevărată cheie în descifrarea portanței pânzelor. Căci, așa cum acest titlu trebuie citit drept „Copilărie”, și amintirea serii pariziene aduce, de fapt, în prim-plan, farmecul unei seri cu o atmosferă de neuitat. Și dacă grădina secretă deschide asupra unei vrăji ascunse în sufletul poetei penelului, ferestrele hibernale devin în codificarea picturală oferită spiritelor afine, întruchiparea spiritului specular cristalizat în cerul intelectului – dar, nu mai puțin, al ochiului – de o rațiune sensibilă la desnitatea și calitatea mesajelor lumii. O admirabilă colecție de călătorii îndepărtate, în inimă și sub frunte, acolo unde transpunerea locurilor pe care le străbatem devine un abur dens și persistent, cu posibilități de amplasare în azur. 

 (Ovidiu Pecican)

 Vezi și blogul lui Remus Andrei Ion:  http://artalicitata.blogspot.com/2010/11/arhitectii-picteaza-altfel-cristina.html

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (3)

Abia după ce a mâncat omleta preparată de bătrână, şeful gării, aşezat comod pe scaun, lângă soba încinsă, se arată dispus a-şi dezlega limba. Ca de obicei, bătrânul deschide conversaţia, Dom şef, ploaia asta, măruntă şi deasă, spre seară numai ce-o vezi că nu-i, Vrei să spui că va conteni, Nicidecum, vreau să zic că-i va lua locul o ninsoare pe cinste, la câtu-i de frig, nu ne putem aştepta decât la omăt, Foarte bine, toamna asta şi-a cam făcut de cap, e sfârşit de noiembrie, şi, până mai ieri, parcă era primăvară timpurie, fiecare anotimp cu ale lui, dereglările astea ne pun sănătatea la grea încercare, Aşa-i, şi ce ziceaţi, de ce n-aţi dormit astă-noapte şi de ce aşa mare graba cu câinele şi cu numele lui, De dormit n-am dormit din pricina trenurilor, Ce trenuri, se arată interesată bătrâna, lăsând să-i cadă lucrul din mână în poală, un ciorap de lână abia început pe acele de împletit, şi coborându-şi ochelarii spre vârful nasului cu mâna dreaptă, spre a-l fixa mai bine cu privirea pe musafir, că trenuri n-au mai fost de multă vreme, Nu trenuri adevărate, o lămureşte şeful, şi nu mai multe, doar două, cel cu viori şi cel cu ceteri, Oo, dom şef, daţi-o-ncolo, ăsta-i temei de zbatere şi de chin în puterea nopţii, păi poveşti de astea or mai fi şi prin alte părţi, daţi-le dracului, cumva, ceva s-a încurcat, până la urmă tot om pricepe ce şi cum, Vezi, ăsta-i motivul pentru care nu m-am putut odihni, am încercat să-i dau de capăt acestei întâmplări stranii, că nu i-am dat de capăt nu i-am dat, problema rămâne nerezolvată, de-ar fi rămas doar aşa mai treacă-meargă, însă ea se complică şi mai tare acum, când aflu că pe câine îl cheamă ursu, Şi de ce se încurcă, dom şef, întreabă moşul, fixându-şi, cu atenţie sporită, privirile jucăuşe şi agere pe chipul interlocutorului, Uite de ce, dar s-o luăm pe rând, tot eram eu hotărât să vă povestesc mai multe într-o bună zi, se pare că acea zi e chiar astăzi, presat de cele petrecute mă văd nevoit să vă împărtăşesc câte ceva din viaţa şi din munca mea. Bătrânul îşi aprinde o ţigară, pregătindu-se să asculte cu mare interes dezvăluiri din trecutul acestui om, iar bătrâna renunţă cu totul la împletitul ciorapului, abandonându-l la căpătâiul patului, şi, numai ochi şi urechi, se lasă în voia curiozităţii ce i se poate citi cu multă uşurinţă pe chip. Staţia asta, ca să-i spun aşa, începe şeful, este al treilea loc în care îmi fac datoria faţă de ţară, ani la rând am activat în uniforma albastră a căilor ferate într-o gară importantă, spun importantă doar în comparaţie cu celelalte două, cu un trafic feroviar semnificativ totuşi, de la mărfare la trenuri internaţionale, sigur, acestea din urmă, precum şi acceleratele şi trenurile rapide rar aveau oprire, vara doar, însă, pentru un şef de staţie, fie că opreşte trenul, fie că nu, reprezintă un aspect tot atât de însemnat, apoi, iarăşi ani buni am lucrat într-o haltă cu un personal şi un mărfar pe zi, haltă unde a avut loc păţania cu todosia, asta e una, alta e că şi acolo, ca şi aici, vieţuia un câine, tot bătrân şi tot de pripas, că vieţuia nicio problemă, unde s-a mai văzut gară fără potăi, numai că acel dulău, aciuat pe lângă acarul din subordinea mea, pe care şi l-a făcut stăpân, când era strigat răspundea în felul lui de animal domestic tot la numele de ursu, Vai, dom şef, şi de ce vă frământă asemuirea asta, întreabă moşul cu o voce liniştitoare, pun capul jos că mai îs gări cu lătrători ce dau din coadă de-i strigi ursu, Or fi simple coincidenţe sau nu, ceea ce mă frământă nu-i nici povestea cu todosia, nici acest ursu, ci faptul că şi întâmplarea, şi câinele îmi readuc în minte un tren albastru, cu ferestre largi şi întunecate, cu roţi mai mari decât cele obişnuite, ce străbătea fix la trei şi şapte minute, noaptea, atât gara cea mare, cât şi halta, l-am văzut aproape în fiecare an de trei ori şi, de fiecare dată, m-a luat cu frig şi cu spaimă, o spaimă ca atunci când auzi sau vezi lucruri necurate, Ptiu, drace, îşi scuipă în sân bătrâna, făcându-şi de această dată nu doar o cruce largă, ci mai multe şi mai strânse, Ce-i, muiere, te prinde înfricoşarea, întreabă moşul fără a-şi ascunde propria-i teamă, Tu ce ştii, iei în râs lucruri care, într-o bună zi, numai ce te-or cotrâmba, Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, dar hai să-l lăsăm pe dom şef să-şi gate istorisirile, Cam asta am avut de spus, zice musafirul ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre uşă, mulţumesc de masă, mă duc la mine, de atâta vreme mai că s-o fi stins focul, Eu, dom şef, leg iapa la căruţă şi o iau încetuc spre sat, am treabă la veterinar cu ceva acte pentru vaci, că, de nu-s la zi cu înscrisurile, îs bun de plată, dacă tot am drum, trec şi pe la magazin, ce să vă iau, Intră, te rog, pe la mine, să-ţi dau lei şi o listuţă cu cele trebuincioase, Bine, dom şef, numai ce prind iapa şi îs la dumneavoastră, Să auzim de bine, lele, Mergi în pace, dom şef, răspunde urării stăpâna casei.

După câteva ceasuri, când şeful staţiei iese din nou afară să mai aducă un braţ de lemne, ninge de-a binelea, cu fulgi mici şi deşi că abia vezi mai departe de opt, zece paşi, a avut dreptate moşul, gândeşte, uite că nu-i seară, şi ploaia s-a transformat în ninsoare, se îndreaptă spre uşa lemnăriei, ridică ivărul şi pătrunde înăuntru, un miros plăcut de lemn uscat îi gâdilă nările, ia cu mâna dreaptă lemn cu lemn din stiva de lângă peretele clădirii, începută alaltăieri, şi le clădeşte cu grijă pe braţul stâng, apoi iese din şopron, pune ivărul la loc şi se îndreaptă spre intrarea sălii de aşteptare, ursu nu şi-a părăsit locul ales încă de dimineaţă şi încălzit întreaga zi cu propriu-i trup, fulgii abia de reuşesc să se aşterne pe vârful cozii sale lungi şi stufoase, al cărei păr încă mai păstrează un luciu sănătos, încolo, întreaga blană arată ca vai de ea, încâlcită şi ştearsă, semne ale bătrâneţii, oare ce vârstă să aibă, oricum, una înaintată pentru un animal din specia lui, după aspect şi după comportament, adică lipsă de vlagă, poftă de somn, auz slab şi reacţii întârziate la stimuli, nu mai are mult de trăit, o fi avut vreodată un stăpân adevărat, cine ştie, omul, având braţul încărcat cu lemne, ocoleşte animalul, ce dă slab din coadă, apoi intră în sala de aşteptare, o încăpere austeră, mobilată cu doar patru bănci de lemn, înnegrite de vreme, bănci ce abia se disting în lumina slabă, filtrată prin faldurile bogate ale perdelelor celor două ferestre aşezate de o parte şi de alta a uşii, pătrunde în biroul de mişcare, închizând uşa în urma sa, au trecut zilele plăcute, gata, e vremea să se protejeze de frigul de afară, se apleacă lângă soba de teracotă, arătată vederii doar pe jumătate, cealaltă parte, aflată dincolo de perete, încălzeşte dormitorul, ia lemnele bucată cu bucată şi le stivuieşte în lada de alături, se scutură pe mâini, apoi, cu ambele palme, îşi scutură praful şi tărâţele de pe veston şi pantaloni, timp în care, după obişnuita bătaie înceată şi scurtă în uşă, bătrânul intră în odaie, Da ştiu că ninge, nu se joacă, dom şef, Tocmai am fost afară şi am văzut, ia loc, Dacă o ţine tot aşa şi la noapte, mâine-dimineaţă stratul de omăt e gros de două palme, şi tare cred că nu se mai duce, îi musai să-mi pun la cale sania, cu căruţa mai va, până la primăvară n-am ce face cu ea, Ai rezolvat cu veterinarul, Cu schiorul, întreabă moşul zâmbind, Ce schior, Iaca zic şi eu, rezolvat dară, noroc de mine c-am fost astăzi, de mâine pleacă în concediu la schi, că-i schior pasionat, el a zis, stă două săptămâni, când a văzut c-o dă cu ninsoare s-a bucurat ca un ţânc, de înţeles, nu cred să aibă puşi după cap mai mult de treizeci de ani, e nou-venit în sat, nu are un an, un băiat de ispravă şi la locul lui, după neamuri s-ar trage de pe la noi, din câte am ştiricit, e un străstrănepot de-al unuia dus din sat pe vremea când părinţii mei erau pruncuţi, O fi vrut el să vină în acest loc ori s-a văzut obligat, întreabă şeful gării, aducând din dormitor un canceu plin ochi cu vin roşu şi două pahare butucănoase, încăpătoare, O fi vrut, n-o fi vrut, eu, unul, nu l-am tras de limbă, dar ce faci, dom şef, Ce să fac, bem un vin din cel dăruit de dumneata săptămâna trecută, Bun vin, şi ieftin, mi l-a adus şoferul de pe cursă, doară v-am zis, două ditamai damigenele, dar încă mai aveţi, Păi de unul singur nu beau, Atunci umpleţi paharele, batăr că aşa bun şi roşu cum îi, mi s-a urca sângele la cap, he, he, he, şi iar oi încurca patul, de m-a spurca baba cu vorbe de ocară de nu mă spală toată apa văii, Lasă, moşule, noi să fim sănătoşi, Nu, că rea nu-i, de babă zic, că de era altcumva n-o luam de nevastă, însă la etatea mea şi a ei unele lucruri nu se mai fac, fără dacă eşti bolund, mă înţelegeţi ce vreau să spun, Înţeleg, sigur că înţeleg, Apoi, dumneavoastră, tot singur, să nu vă fie cu supărare, că nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, nici eu n-am copii, că nu ne-am învrednicit de ei, dar de muiere nu duc lipsă, E o poveste cam lungă, cândva ţi-oi face-o cunoscută, acum hai să bem, noroc, Noroc şi s-auzim de bine, din ce mi-aţi scris pe hârtie numai lacăt de care aţi vrut n-am găsit, are mai mici, tot aşa la formă, dar n-am luat, a zis că aduce săptămâna ailaltă, e grabă mare, întreabă moşul, ştergându-şi mustaţa, înmuiată de vin, cu dosul mânecii, Nu-i nicio grabă, Dar la ce vă foloseşte, Vreau să schimb zăvorul la magazia de lemne, Oo, dom şef, cine să jinduiască la aşa ceva, mai ales în pustietatea asta, Nu de lemne mă tem, vreau să depozitez acolo câteva lucruri îngrămădite acum în dormitor, Asta-i altă socoteală, dar de ce nu le rânduiţi în tindă, Adică în sala de aşteptare, întreabă şeful, Ce sală, dom şef, dacă nu mai aşteaptă nimeni nimic se mai cheamă că-i aşa, E sală de aşteptare, nu-i poţi schimba destinaţia, odată şi odată tot îşi va reintra în rol, Dar-ar Dumnezeu, dar socot că nu degrabă, Dacă va fi o linie privată, cel puţin două trenuri, un mărfar şi un personal, tot trebuie să calce şina, Prin sat aşa s-a vorbit mai hăt în urmă, dar de atunci botă, şefii ce v-au spus, Care şefi, întreabă gazda, ah, şefii mei, ce să-mi zică, n-au scos o vorbă despre treaba asta, Păi de ce nu-i întrebaţi la telefon, că doară-i colea, pe masă, N-are rost, când va fi ceva important mă vor apela ei, să stau liniştit, aşa mi-au spus când m-au trimis încoace, Atunci n-aveţi decât să staţi şi să aşteptaţi, când va fi să fie vă vor da ei de ştire.

(va urma)