Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (5)

(urmare)

În birou, cei doi bărbaţi, şeful staţiei, încă desculţ şi cu stupefacţia întipărită pe faţă, şi acarul, îngheţat şi de frig, şi de spaime nebănuite, stau unul înaintea celuilalt, primul, în fotoliu, al doilea, pe scaunul destinat musafirilor, musafiri, da, pentru că, iată, după trei luni de zile în care a fost vizitat doar de bătrân, acarul ocupă scaunul de această dată. Încă uluiţi, cu mintea răvăşită de cele văzute şi întâmplate, cei doi sunt incapabili să lege un dialog, abia într-un târziu, acarul, venindu-i inima la loc, izbuteşte să exclame, Aţi avut dreptate, dom şef, era miros de trandafiri, Ai reuşit să pătrunzi în tren, întreabă şeful cuprins de o vie emoţie şi de o curiozitate nemărginită, Da, am reuşit, mai bine nu reuşeam, că ce mi-a fost dat să trăiesc e greu de crezut şi de înţeles, Ce, ce, povesteşte-mi, nu mă mai fierbe, simt că-mi plesneşte inima şi că mintea mi-o ia razna, Dom şef, ultima mea imagine a fost cu chipul dumneavoastră îngrozit şi cu fântâna, apoi, m-am gândit că fac cea mai mare prostie din viaţa mea, şi m-a fulgerat ideea de a mă arunca în şanţul cu iarbă, o puteam face, viteza nu era prea mare, şi aş fi făcut-o dacă nu s-ar fi deschis uşa brusc şi dacă ceva, o mână, mai mult ca sigur, nu m-ar fi apucat de gulerul vestonului, trăgându-mă înăuntru, într-o beznă totală, unde, lovit mai apoi în moalele capului, am căzut lat, pe duşumeaua coridorului, Şi n-ai mai văzut nimic, Atunci nu, când s-a deschis uşa vagonului, un miros puternic de trandafiri mi-a umplut nările, cu izul ăsta am intrat în leşin şi tot cu el m-am trezit, cât să fi stat eu aşa, fără cunoştinţă, habar n-am, când mi-am venit în fire, primul lucru simţit a fost acelaşi miros, mai apoi, zgomotul sacadat al roţilor de tren şi un întuneric total, ce s-a risipit întrucâtva pe măsură ce ochii mi s-au dedat cu bezna, am încercat să înţeleg unde mă aflu, ce-i cu mine şi ce fac, eram întins pe o saltea şi acoperit cu o pătură până sub bărbie, aveam căluş în gură, mâinile legate la spate şi amorţite, că stăteam pe ele, picioarele, de asemenea, legate, am dat să mă ridic şi m-am lovit cu fruntea de ceva, m-am gândit că sunt două paturi suprapuse, că mă aflu într-un vagon de dormit, mi-am adus apoi aminte că aveam în buzunarul stâng al pantalonilor o lanternă, cea micuţă, o ştiţi dumneavoastră, m-am răsucit pe partea stângă şi pe burtă, ca să simt cu trupul dacă mai este acolo sau nu, nu era, m-am întors pe dreapta, socoteam că am uitat unde am pus-o, nu se afla nici acolo, oi fi pierdut-o când am sărit pe treapta vagonului, mi-am zis, ori mi-au luat-o cei ce m-au pescuit de pe scară, m-am ridicat din nou în capul oaselor, dar n-am apucat să fac mai mult de-atât, că s-a auzit o cheie rotită în broască şi s-a deschis uşa, au intrat doi zdrahoni, erau mari sau doar îmi păreau mie, în lumina puţină a unei lanterne, nu a mea, că a mea lumina spre verde, astalaltă, spre roşu, am putut zări prima dată fereastra, mare şi neagră, n-avea perdele, cum aţi zis, mai mult ca sigur că sticla era dată cu vopsea neagră, sau cu catran, aşa cum am presupus noi, iar alături, printre cei doi gardieni, am bănuit asta luându-mă după îmbrăcămintea lor, pantaloni şi veston din piele, tot neagră, sau aşa mi s-a părut, printre ei, am zărit două paturi, unul peste altul, iar în fiecare, acoperit cu acelaşi fel de pătură, părea a zăcea un om, învelit cu totul, din vârful picioarelor până în creştetul capului, dinspre trupuri venea acel miros de trandafiri, şi m-a cutremurat gândul că sunt morţi şi îmbălsămaţi, şi că balsamul emană acel iz puternic, unul dintre gardieni m-a prins de braţ cu mâna dreaptă, i-am zărit în cealaltă mână o seringă, cu un ac lung, poate numai mi s-a părut a fi lung, toate acestea le vedeam mai mult sau mai puţin clar după cum îşi mişca celălalt lanterna, apoi, ceva s-a petrecut, că au părăsit în grabă compartimentul, fără a-l încuia, aşa cum a fost înainte de a intra ei, m-am sculat din nou în şezut, mi-am dat picioarele jos din pat, m-am ridicat în tălpi  şi m-am apropiat de uşă sărind, m-am întors cu spatele la ea ca să pot prinde clanţa cu mâinile, am apăsat pe călcător, în mod ciudat, părea a fi o clanţă precum cele de la uşile caselor, dar cu mânerul învelit într-o pânză pufoasă şi moale, am tras de el şi am ieşit ţopăind în hol, aceeaşi beznă, aceleaşi ferestre vopsite în negru, în fapt mai mult ghiceam decât vedeam, mă ghidam după instinctul meu şi experienţa de lucrător la calea ferată, m-am deplasat în lungul coridorului prin ţopăieli, străduindu-mă să nu fac larmă prea mare, oricum, zgomotul sacadat al roţilor era de partea mea, cum ajungeam în dreptul unei uşi, cum acel miros era mai pătrunzător, am încercat mânerul uneia, era blocat, următorul, de asemenea, aşa că am renunţat, era de prisos, cam pe când să ajung, după calculele mele, în capătul holului, s-a deschis o uşă, iar doi gardieni, aceiaşi sau alţii, habar n-am, au pus mâna pe mine, unul m-a ţinut de braţ, celălalt mi-a făcut injecţia, în cercul de lumină roşiatică al lanternei am putut zări, prin deschizătura uşii, în interiorul compartimentului, aceleaşi paturi, ultima imagine rămasă în minte a fost cu cele două trupuri aşezate fiecare pe un pat şi acoperite cu pătură, dinspre care răzbătea binecunoscutul miros, apoi am leşinat şi am intrat într-un vis lung şi ciudat, când m-am trezit eram culcat în zăpadă, pe peron, iar în faţă stăteaţi dumneavoastră, dom şef, cu picioarele desculţe, înfundate în nea până mai sus de glezne. Lumina se stinge pe neaşteptate, se aude un freamăt nedesluşit, iar nările şefului gării sunt invadate greu de mirosul de trandafiri.

Ai auzit, muiere, ceva, întreabă şoptit moşul, trezit brusc din somn, Ce să aud, bărbate, ba, n-am auzit nimica, Un tren, muiere, un tren, Eşti bolund, ce tren la noi, aşa, din senin, ca să nu mai zic că şi-n toiul nopţii, pune-te la loc şi te culcă, ţi s-o fi năzărit, la etatea ta nu-i de mirare. Dimineaţa, bătrânul nu avea stare, se plimba de colo-colo, cu mâinile la spate, Eu mă duc să văd, Stai locului, omule, te agâmbă, nu vezi că nici nu s-a mijit bine de ziuă, Şi care-i treaba, de zărit ceva tot se zăreşte, Vrei să-l scoli pe om înainte de vreme, Oi fi eu bătrân, dar când am visuri am visuri, când am vedenii am vedenii, când aud aievea aud aievea, nu-s nici bolund şi nici dat cu totul în mintea copiilor, nu zăbovesc, doar ce arunc o uitătură şi-s înapoi, Dacă te frige la tălpi, du-te, ce să zic, n-ai ascultat de vorba mea nicicând, nu văd de ce-ai asculta amu, numai să nu-l trezeşti din somn că nu-i lucru fain, N-ai grijă, o linişteşte bătrânul şi iese pe uşă afară. Încă ninge, cu fulgi mari de această dată, însă nu deşi, se crapă de ziuă, şi prima zare a dimineţii, şi luciul zăpezii oferă, împreună, o lumină îndestulătoare ca să vezi pe unde calci, ba chiar şi mai mult, bătrânul trage portiţa de la curte după el, traversează drumul principal şi o ia pe uliţa gării, trece prin faţa porţii metalice a depozitului de fier vechi, o coteşte la stânga şi se îndreaptă spre clădirea staţiei, fosta lui casă, înaintând cu paşi grăbiţi prin zăpada afânată. Ajuns în faţa sălii de aşteptare, constată lipsa câinelui, primul semn că nu-i a bună, ursu ar fi trebuit să fie aici, tolănit lângă peretele clădirii, sub streaşină, la adăpost de ninsoare, alte semne sunt acele urme de paşi de-a latul peronului, încă vizibile, deoarece fulgii de nea, deşi mari şi spornici, nu au reuşit să le astupe pe de-a-ntregul, iar stratul de nea ce acoperă şinele primei linii pare mai subţire decât cel de pe liniile doi, trei şi patru, poate fi doar o părere, poate nu. Oprit în faţa uşii, bătrânul ezită să bată, în cele din urmă ciocăneşte scurt şi uşor în tocul ei, nu se aude nimic, mai face o încercare, mai îndrăzneaţă şi mai stăruitoare, acelaşi rezultat, apasă clanţa şi descoperă, cu uimire, că uşa nu e zăvorâtă pe dinăuntru, intră în sala de aşteptare, se opreşte locului şi-l strigă cu voce scăzută pe şeful staţiei, Dom şef, sunt eu, mi s-a părut ceva nelalocul lui şi a fost musai să vin să văd, niciun răspuns, Dom şef, să nu vă speriaţi, că intru în birou, bătrânul deschide uşa, cu gândul să ajungă la cealaltă, cea care leagă biroul de dormitor, unde se odihneşte gazda, mai mult ca sigur iar a adormit abia spre dimineaţă, gândeşte musafirul nepoftit, s-o fi muncit toată noaptea cu gândul la ziua de mâine, l-o fi ţinut treaz multă vreme întrebarea de ce a fost chemat tocmai la directorul regionalei, prin urmare, încă e cuprins de dulceaţa somnului, a unui somn adânc, ia să mai încerce o strigare, chiar cu voce mai ridicată, Dom şef, să nu vă speriaţi, sunt eu.

Şeful nu s-a speriat, însă înfiorarea a pus stăpânire pe bătrân când a dat cu ochii de trupul mătăhălos al şefului tolănit în fotoliu, lumina, deşi slabă, îi permite moşului să observe că omul e desculţ, că ţine o mână în poală, cealaltă atârnându-i nefiresc peste braţul fotoliului, iar capul lui, lăsat într-o parte, îl înspăimântă nu prin poziţia sa, nefirească şi ea pentru o persoană ce doarme, ci prin ochii larg deschişi, sticloşi, lipsiţi de lucirea proprie şi cuprinşi de o groază fără seamăn. Primul gând al moşului e să iasă din încăpere şi să o ia la sănătoasa, dar, prinzând curaj, înţelege că nu poate părăsi locul fără a constata dacă bărbatul din fotoliu e mort de-a binelea sau e doar leşinat, ca atare, se apropie de chipul celui presupus decedat, se apleacă şi-l ascultă cu urechea, într-adevăr, nu mai respiră, şi-a dat duhul, odată decesul constatat, bătrânul se îndreaptă de şale, şi, când să facă stânga-mprejur, se petrece un fapt ce-l bagă în toate boalele, gura mortului se deschide dintr-odată, producând un zgomot sec şi eliberând în jur un miros discret de roze.

P.S. Acest post-scriptum se vrea a fi un argument pentru scrierea povestirii de mai sus. Naraţiunea Trenul de noapte, semnată de Ioan Groşan, îndeosebi finalul ei, m-a fascinat şi m-a incitat într-atât, încât m-am văzut nevoit să aştern pe hârtie propria mea poveste, spre a oferi cititorului o continuare, un posibil răspuns la întrebările iscate. Am ştiut, încă de la început, că unele lucruri vor fi schimbate şi că sfârşitul acesteia nu va dezlega misterul, şi nu o face, ba, dimpotrivă, îl adânceşte şi mai tare, lansând, astfel, o nouă provocare.

Published in: on 16 decembrie 2011 at 10:22 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (3)

Abia după ce a mâncat omleta preparată de bătrână, şeful gării, aşezat comod pe scaun, lângă soba încinsă, se arată dispus a-şi dezlega limba. Ca de obicei, bătrânul deschide conversaţia, Dom şef, ploaia asta, măruntă şi deasă, spre seară numai ce-o vezi că nu-i, Vrei să spui că va conteni, Nicidecum, vreau să zic că-i va lua locul o ninsoare pe cinste, la câtu-i de frig, nu ne putem aştepta decât la omăt, Foarte bine, toamna asta şi-a cam făcut de cap, e sfârşit de noiembrie, şi, până mai ieri, parcă era primăvară timpurie, fiecare anotimp cu ale lui, dereglările astea ne pun sănătatea la grea încercare, Aşa-i, şi ce ziceaţi, de ce n-aţi dormit astă-noapte şi de ce aşa mare graba cu câinele şi cu numele lui, De dormit n-am dormit din pricina trenurilor, Ce trenuri, se arată interesată bătrâna, lăsând să-i cadă lucrul din mână în poală, un ciorap de lână abia început pe acele de împletit, şi coborându-şi ochelarii spre vârful nasului cu mâna dreaptă, spre a-l fixa mai bine cu privirea pe musafir, că trenuri n-au mai fost de multă vreme, Nu trenuri adevărate, o lămureşte şeful, şi nu mai multe, doar două, cel cu viori şi cel cu ceteri, Oo, dom şef, daţi-o-ncolo, ăsta-i temei de zbatere şi de chin în puterea nopţii, păi poveşti de astea or mai fi şi prin alte părţi, daţi-le dracului, cumva, ceva s-a încurcat, până la urmă tot om pricepe ce şi cum, Vezi, ăsta-i motivul pentru care nu m-am putut odihni, am încercat să-i dau de capăt acestei întâmplări stranii, că nu i-am dat de capăt nu i-am dat, problema rămâne nerezolvată, de-ar fi rămas doar aşa mai treacă-meargă, însă ea se complică şi mai tare acum, când aflu că pe câine îl cheamă ursu, Şi de ce se încurcă, dom şef, întreabă moşul, fixându-şi, cu atenţie sporită, privirile jucăuşe şi agere pe chipul interlocutorului, Uite de ce, dar s-o luăm pe rând, tot eram eu hotărât să vă povestesc mai multe într-o bună zi, se pare că acea zi e chiar astăzi, presat de cele petrecute mă văd nevoit să vă împărtăşesc câte ceva din viaţa şi din munca mea. Bătrânul îşi aprinde o ţigară, pregătindu-se să asculte cu mare interes dezvăluiri din trecutul acestui om, iar bătrâna renunţă cu totul la împletitul ciorapului, abandonându-l la căpătâiul patului, şi, numai ochi şi urechi, se lasă în voia curiozităţii ce i se poate citi cu multă uşurinţă pe chip. Staţia asta, ca să-i spun aşa, începe şeful, este al treilea loc în care îmi fac datoria faţă de ţară, ani la rând am activat în uniforma albastră a căilor ferate într-o gară importantă, spun importantă doar în comparaţie cu celelalte două, cu un trafic feroviar semnificativ totuşi, de la mărfare la trenuri internaţionale, sigur, acestea din urmă, precum şi acceleratele şi trenurile rapide rar aveau oprire, vara doar, însă, pentru un şef de staţie, fie că opreşte trenul, fie că nu, reprezintă un aspect tot atât de însemnat, apoi, iarăşi ani buni am lucrat într-o haltă cu un personal şi un mărfar pe zi, haltă unde a avut loc păţania cu todosia, asta e una, alta e că şi acolo, ca şi aici, vieţuia un câine, tot bătrân şi tot de pripas, că vieţuia nicio problemă, unde s-a mai văzut gară fără potăi, numai că acel dulău, aciuat pe lângă acarul din subordinea mea, pe care şi l-a făcut stăpân, când era strigat răspundea în felul lui de animal domestic tot la numele de ursu, Vai, dom şef, şi de ce vă frământă asemuirea asta, întreabă moşul cu o voce liniştitoare, pun capul jos că mai îs gări cu lătrători ce dau din coadă de-i strigi ursu, Or fi simple coincidenţe sau nu, ceea ce mă frământă nu-i nici povestea cu todosia, nici acest ursu, ci faptul că şi întâmplarea, şi câinele îmi readuc în minte un tren albastru, cu ferestre largi şi întunecate, cu roţi mai mari decât cele obişnuite, ce străbătea fix la trei şi şapte minute, noaptea, atât gara cea mare, cât şi halta, l-am văzut aproape în fiecare an de trei ori şi, de fiecare dată, m-a luat cu frig şi cu spaimă, o spaimă ca atunci când auzi sau vezi lucruri necurate, Ptiu, drace, îşi scuipă în sân bătrâna, făcându-şi de această dată nu doar o cruce largă, ci mai multe şi mai strânse, Ce-i, muiere, te prinde înfricoşarea, întreabă moşul fără a-şi ascunde propria-i teamă, Tu ce ştii, iei în râs lucruri care, într-o bună zi, numai ce te-or cotrâmba, Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, dar hai să-l lăsăm pe dom şef să-şi gate istorisirile, Cam asta am avut de spus, zice musafirul ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre uşă, mulţumesc de masă, mă duc la mine, de atâta vreme mai că s-o fi stins focul, Eu, dom şef, leg iapa la căruţă şi o iau încetuc spre sat, am treabă la veterinar cu ceva acte pentru vaci, că, de nu-s la zi cu înscrisurile, îs bun de plată, dacă tot am drum, trec şi pe la magazin, ce să vă iau, Intră, te rog, pe la mine, să-ţi dau lei şi o listuţă cu cele trebuincioase, Bine, dom şef, numai ce prind iapa şi îs la dumneavoastră, Să auzim de bine, lele, Mergi în pace, dom şef, răspunde urării stăpâna casei.

După câteva ceasuri, când şeful staţiei iese din nou afară să mai aducă un braţ de lemne, ninge de-a binelea, cu fulgi mici şi deşi că abia vezi mai departe de opt, zece paşi, a avut dreptate moşul, gândeşte, uite că nu-i seară, şi ploaia s-a transformat în ninsoare, se îndreaptă spre uşa lemnăriei, ridică ivărul şi pătrunde înăuntru, un miros plăcut de lemn uscat îi gâdilă nările, ia cu mâna dreaptă lemn cu lemn din stiva de lângă peretele clădirii, începută alaltăieri, şi le clădeşte cu grijă pe braţul stâng, apoi iese din şopron, pune ivărul la loc şi se îndreaptă spre intrarea sălii de aşteptare, ursu nu şi-a părăsit locul ales încă de dimineaţă şi încălzit întreaga zi cu propriu-i trup, fulgii abia de reuşesc să se aşterne pe vârful cozii sale lungi şi stufoase, al cărei păr încă mai păstrează un luciu sănătos, încolo, întreaga blană arată ca vai de ea, încâlcită şi ştearsă, semne ale bătrâneţii, oare ce vârstă să aibă, oricum, una înaintată pentru un animal din specia lui, după aspect şi după comportament, adică lipsă de vlagă, poftă de somn, auz slab şi reacţii întârziate la stimuli, nu mai are mult de trăit, o fi avut vreodată un stăpân adevărat, cine ştie, omul, având braţul încărcat cu lemne, ocoleşte animalul, ce dă slab din coadă, apoi intră în sala de aşteptare, o încăpere austeră, mobilată cu doar patru bănci de lemn, înnegrite de vreme, bănci ce abia se disting în lumina slabă, filtrată prin faldurile bogate ale perdelelor celor două ferestre aşezate de o parte şi de alta a uşii, pătrunde în biroul de mişcare, închizând uşa în urma sa, au trecut zilele plăcute, gata, e vremea să se protejeze de frigul de afară, se apleacă lângă soba de teracotă, arătată vederii doar pe jumătate, cealaltă parte, aflată dincolo de perete, încălzeşte dormitorul, ia lemnele bucată cu bucată şi le stivuieşte în lada de alături, se scutură pe mâini, apoi, cu ambele palme, îşi scutură praful şi tărâţele de pe veston şi pantaloni, timp în care, după obişnuita bătaie înceată şi scurtă în uşă, bătrânul intră în odaie, Da ştiu că ninge, nu se joacă, dom şef, Tocmai am fost afară şi am văzut, ia loc, Dacă o ţine tot aşa şi la noapte, mâine-dimineaţă stratul de omăt e gros de două palme, şi tare cred că nu se mai duce, îi musai să-mi pun la cale sania, cu căruţa mai va, până la primăvară n-am ce face cu ea, Ai rezolvat cu veterinarul, Cu schiorul, întreabă moşul zâmbind, Ce schior, Iaca zic şi eu, rezolvat dară, noroc de mine c-am fost astăzi, de mâine pleacă în concediu la schi, că-i schior pasionat, el a zis, stă două săptămâni, când a văzut c-o dă cu ninsoare s-a bucurat ca un ţânc, de înţeles, nu cred să aibă puşi după cap mai mult de treizeci de ani, e nou-venit în sat, nu are un an, un băiat de ispravă şi la locul lui, după neamuri s-ar trage de pe la noi, din câte am ştiricit, e un străstrănepot de-al unuia dus din sat pe vremea când părinţii mei erau pruncuţi, O fi vrut el să vină în acest loc ori s-a văzut obligat, întreabă şeful gării, aducând din dormitor un canceu plin ochi cu vin roşu şi două pahare butucănoase, încăpătoare, O fi vrut, n-o fi vrut, eu, unul, nu l-am tras de limbă, dar ce faci, dom şef, Ce să fac, bem un vin din cel dăruit de dumneata săptămâna trecută, Bun vin, şi ieftin, mi l-a adus şoferul de pe cursă, doară v-am zis, două ditamai damigenele, dar încă mai aveţi, Păi de unul singur nu beau, Atunci umpleţi paharele, batăr că aşa bun şi roşu cum îi, mi s-a urca sângele la cap, he, he, he, şi iar oi încurca patul, de m-a spurca baba cu vorbe de ocară de nu mă spală toată apa văii, Lasă, moşule, noi să fim sănătoşi, Nu, că rea nu-i, de babă zic, că de era altcumva n-o luam de nevastă, însă la etatea mea şi a ei unele lucruri nu se mai fac, fără dacă eşti bolund, mă înţelegeţi ce vreau să spun, Înţeleg, sigur că înţeleg, Apoi, dumneavoastră, tot singur, să nu vă fie cu supărare, că nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, nici eu n-am copii, că nu ne-am învrednicit de ei, dar de muiere nu duc lipsă, E o poveste cam lungă, cândva ţi-oi face-o cunoscută, acum hai să bem, noroc, Noroc şi s-auzim de bine, din ce mi-aţi scris pe hârtie numai lacăt de care aţi vrut n-am găsit, are mai mici, tot aşa la formă, dar n-am luat, a zis că aduce săptămâna ailaltă, e grabă mare, întreabă moşul, ştergându-şi mustaţa, înmuiată de vin, cu dosul mânecii, Nu-i nicio grabă, Dar la ce vă foloseşte, Vreau să schimb zăvorul la magazia de lemne, Oo, dom şef, cine să jinduiască la aşa ceva, mai ales în pustietatea asta, Nu de lemne mă tem, vreau să depozitez acolo câteva lucruri îngrămădite acum în dormitor, Asta-i altă socoteală, dar de ce nu le rânduiţi în tindă, Adică în sala de aşteptare, întreabă şeful, Ce sală, dom şef, dacă nu mai aşteaptă nimeni nimic se mai cheamă că-i aşa, E sală de aşteptare, nu-i poţi schimba destinaţia, odată şi odată tot îşi va reintra în rol, Dar-ar Dumnezeu, dar socot că nu degrabă, Dacă va fi o linie privată, cel puţin două trenuri, un mărfar şi un personal, tot trebuie să calce şina, Prin sat aşa s-a vorbit mai hăt în urmă, dar de atunci botă, şefii ce v-au spus, Care şefi, întreabă gazda, ah, şefii mei, ce să-mi zică, n-au scos o vorbă despre treaba asta, Păi de ce nu-i întrebaţi la telefon, că doară-i colea, pe masă, N-are rost, când va fi ceva important mă vor apela ei, să stau liniştit, aşa mi-au spus când m-au trimis încoace, Atunci n-aveţi decât să staţi şi să aşteptaţi, când va fi să fie vă vor da ei de ştire.

(va urma)

Published in: on 14 decembrie 2011 at 10:07 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,