No, dom şef, m-oi lua şi m-oi duce, zice bătrânul ridicându-se de pe scaun, vorbele şi mişcarea lui întrerupându-i gazdei şirul aducerilor-aminte, cam într-o juma de ceas e vremea cinei, vă aşteptăm, Bine, voi fi la dumneata, papricaş, zici, nu, Papricaş dară, şi nu unul ca atâtea altele, ci făcut de babă cum numai ea ştie, răspunde bătrânul din uşa sălii de aşteptare, uşă pe care, după câteva clipe, o închide cu grijă în urma sa. Afară stă să plouă, nori groşi şi negri acoperă cerul şi înălţimile din jur, diminuând, înainte de vreme, lumina înserării şi aşa diminuată. La câteva zile de la sosire, se ştia cu bătrânul atât de bine de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă, ce-i drept, firea veselă şi jovială, precum şi permanenta bună dispoziţie şi poftă de dialog ale fostului proprietar al gării l-au făcut să treacă destul de uşor peste supărările trecutului, mai ales peste ultima, asupra căreia refuză cu obstinaţie să se gândească, tocmai din această cauză, poate, îi revine mereu în minte, rănindu-i orgoliul şi bulversându-i înţelegerea, cum a putut nebunul acela de acar să facă o astfel de năzbâtie, ce-o fi fost în capul lui în clipa în care a oprit trenul de noapte pentru a se agăţa de scara unuia dintre vagoane, când nenorocitul i-a propus să oprească trenul, el, ca oricare şef de gară ce-şi cunoaşte subalternii, a crezut că e o glumă, uite că n-a fost glumă şi că nu l-a cunoscut pe deplin, sau poate că atunci când trenul se apropia de staţie, în mintea acarului un declic i-a schimbat comportamentul firesc. Despre toate astea nu i-a vorbit bătrânului, încă, probabil o va face într-una din zile, deşi a fost suficient de explicit din ce cauză a ajuns el şef într-o staţie la capăt de linie şi de lume, suspiciunea moşului se vede de la o poştă, ager la minte şi cu experienţa lui de o viaţă printre oameni, fie ei şi puţini la număr, bătrânul nu poate fi păcălit, de altfel nici nu trebuie să ai multă agerime ca să înţelegi că în acest loc nu ajunge nimeni decât pedepsit. Aşa a şi fost, să tot fi trecut vreo cinci minute de când s-a făcut nevăzut trenul de noapte cu acarul agăţat de-o uşă, că a şi sunat telefonul, el, încă năucit de cele întâmplate, abia de l-a auzit, a alergat într-un suflet în birou şi, lac de sudoare, a ridicat receptorul, bărbatul aflat la celălalt capăt al firului, după o lungă apostrofare şi bruftuluială cu vorba, l-a anunţat sec să-şi pregătească bagajele, în aceeaşi zi va fi mutat disciplinar, unde, a avut îndrăzneala să întrebe, îndrăzneală cu totul de neînţeles pentru poziţia în care se afla, unde a înţărcat mutu iapa, poate chiar mai departe, a venit răspunsul, întrerupt de telefonul aruncat, mai mult ca sigur, cu nervozitate în furcă, la nici două ore de la convorbirea telefonică, în biroul lui şi-a făcut apariţia directorul-adjunct al regionalei, ce-a urmat e uşor de imaginat.
Intraţi, dom şef, intraţi, îl invită bucuroasă bătrâna, tocmai ce-am pus masa, în seara asta mi-am făcut de cap, am gătit papricaş, a poftit omul meu, că poftariţ mai e. Omul ei, adică bătrânul, taie cu o aţă mămăliga rotundă şi aurie, aburindă încă, răsturnată din ceaun pe un fund de lemn aflat în mijlocul mesei, în timp ce bătrâna, vorbind cu şeful, ia cu o lingură de supă tocăniţă de pui dintr-o cratiţă aşezată pe un grătar minuscul de sârmă, într-un colţ de masă, şi umple cele trei farfurii adânci, de porţelan, rânduite în celelalte trei colţuri, una dintre ele având alături o furculiţă, dovadă că aceea e destinată musafirului. Ce bine miroase, constată cu plăcere nedisimulată şeful, aşezându-se pe laviţă, de-a dreapta mesei, V-am spus eu, dom şef, când vrea baba mea să ne asmută simţurile şi poftele cu mâncărurile ei n-o întrece nimeni, găseşte de cuviinţă bătrânul să-şi laude consoarta, Hai, hai, lasă linguşeala, că mă lasă rece, şi pe mine, şi mâncarea asta, adă o ulcică de apă şi să ne vedem de gură, luaţi de mâncaţi, dom şef, nu vă sfiiţi, mai este în laboş încă pe-atâta, Şi ce mi-ai pus în farfurie e prea mult, cât priveşte sfiala nici pomeneală, m-am obişnuit cu voi de parcă aş fi aici de ani buni, Apoi şi noi, cu dumneavoastră, intervine bătrânul, aşezând cana de apă lângă mămăligă şi ocupând loc pe laviţă, în partea opusă musafirului, ulcica asta cu apă-i pentru muiere, că noi om bea un păhărel înainte, pentru poftă de mâncare, şi unul, ori de nu două, după, să ne taie greaţa şi să ne înghesuie la taifas, continuă bătrânul turnând horincă dintr-o sticlă butucănoasă, cu gâtul lung şi subţire, în două pahare mici, aşa că hai noroc şi s-auzim numai de bine, Să fim sănătoşi, zice musafirul, ridicând paharul, şi când ne-o fi mai rău tot aşa să ne fie, Să dea Domnul, conchide bătrâna.
Mai târziu, în timp ce soţia moşului spăla vasele într-o oală mare, pusă la foc din cu vreme, cei doi bărbaţi s-au întins la discuţie, Dom şef, v-am spus-o pe aia cu baborniţa ce-a dat ortul popii pe peronul gării aşteptând trenul cu ceteri, întreabă moşul după ce-şi aprinde o ţigară, Nu, răspunde scurt musafirul, tulburat de întrebarea ce-i stârneşte un curent rece pe şira spinării şi o transpiraţie vădită pe frunte, Într-una din zile, să tot fi trecut de-atunci vreo douăzeci de ani, numai ce coboară din munţi o femeie mai bătrână decât socoţi c-ar putea fi una prin aceste părţi de lume, cu haine cernite şi cu o desagă goală pe umăr, pare-se era spre seară, s-a dus aţă la casă şi a cerut un bilet, acarul, că el se îndeletnicea şi cu treaba asta, i-a spus că până a doua zi alt tren nu mai pleacă din staţie, să vie mâine, eu, a zis femeia, mă duc cu trenul cu ceteri, o ia din loc cam pe la miezul nopţii, cu ăla merg eu, cutremurat de vorbele auzite, acarul a poftit-o să se aşeze pe-o bancă, în sala de aşteptare, şi l-a înştiinţat pe şeful staţiei, ce tren cu ceteri, vezi-ţi de treabă, îl linişteşte ăsta pe acar, pe la miezul nopţii n-o mai vezi pe hoaşcă, o fi sărită de pe fix, dar au văzut-o, şi la miezul nopţii, şi a doua zi, întinsă pe bancă şi moartă ca toţi morţii, cum nu ştia nimeni cine-i şi de unde-i, au urcat-o, aşa ţeapănă cum era, în personal şi au trimis-o la oraş, unde, din câte-am auzit, de îngropăciunea ei s-a îngrijit conducerea unui azil de bătrâni, dar ce-i, dom şef, vă văd cam tras la faţă, doară nu v-a înspăimântat cumva o poveste ca asta, la etatea dumneavoastră, Ba, mă văd obligat să recunosc, poate nu înspăimântat, dar înfiorat da, se ştie cumva cum o chema pe babă, Tu, muiere, cum a zis acarul că o chema, Parică todosie, răspunde bătrâna, clătind farfuriile într-un vas cu apă curată, Asta-i culmea, exclamă musafirul, aşa ceva nu se poate, Ce să nu se poată, dom şef, întreabă partenerul de pahar şi de dialog, Ori s-a răspândit povestea asta până aici, ori e o glumă, Ce glumă, dom şef, şi ce poveste, că ăsta-i adevărul gol-goluţ, Ceva nu-i în regulă, Anume ce, Păi asta s-a întâmplat în gara unde am lucrat ultima oară, ce-i drept, nu în timpul mandatului meu, ci înainte, aceeaşi întâmplare, acelaşi personaj, acelaşi nume, todosia, acelaşi sfârşit, numai trenul aşteptat se chema oarecum altfel, Oarecum cum, întreabă contrariat de cele auzite moşul, Trenul cu viori, Eei, asta-i bună, dom şef, dumneavoastră faceţi râsuri, Ce râsuri, ce vă spun e real, Poate că cine v-a povestit o fi auzit de păţanie de la alţii, aflaţi în trecere pe la noi, o aşa tărăşenie minteni umple lumea largă, Nu cred, omul meu era unul de încredere, de altfel am mai auzit asta şi de la alte persoane, tot demne de toată încrederea, Apoi, dom şef, altă dezlegare nu văd, ori au fost două trenuri, unul cu viori, de-acolo, altul cu ceteri, de-aici, şi două babe cu acelaşi nume, ori două trenuri şi o singură moartă, că morţii mai umblă de colo-colo, vie la noi şi moartă la ei ori invers, Ptiu, drace, îşi scuipă în sân nevasta bătrânului, făcându-şi o cruce largă cât să încapă în ea toată credinţa, dar şi înfricoşarea ei, i-a vorbiţi de altele, că mă strânge de spate, Că bine zici, muiere, ba, dacă dom şef cade la învoială, nici n-om mai vorbi, mai bem unul şi ne vedem de-ale noastre, că-i târziu, De acord, hai noroc.
Nu a dormit toată noaptea, abia spre dimineaţă l-a prins somnul, când s-a ridicat din pat soarele era de mult pe cer, vorba vine, că ia soarele de unde nu-i, afară plouă mărunt, cernit, şi e un frig prevestitor de iarnă, până să pună geană pe geană nu s-a putut gândi la nimic altceva decât la trenul cu viori şi la cel cu ceteri, ceva e putred în toată această poveste, dar ce anume nu-şi dă seama, nicio clipă nu a pus la îndoială cuvântul subalternului său, care i-a istorisit întâmplarea, cum nu se îndoieşte nici de spusele moşului, trei luni de zile i-au fost îndeajuns pentru a-l cunoaşte, îl poţi suspecta de alte păcate, dar de minciună sub nicio formă. Se ridică din pat, îşi pune halatul gros şi pufos, de molton, se apropie de sobă şi se dedă la făcut focul, în odaie este răcoare, dar nu într-atât, încât să zici că-i frig, însă focul trebuie aprins încă de la primele ore ale dimineţii, deşi acum e mai mult decât dimineaţă, aţâţă uscăturile şi aşază peste pălălaia înfiripată cele trei lemne rămase în ladă de ieri, se vede obligat să iasă afară şi să aducă din lemnărie altele, uşa dintre sala de aşteptare şi depozitul de lemne, cândva bucătărie, din raţiuni necunoscute a fost blocată, pierzându-şi uzul, aşa că îşi dă jos halatul de casă şi îşi îmbracă uniforma, cea de instrucţie, cum îi place s-o numească, cealaltă, aproape nouă, a purtat-o ultima oară în ziua când a descins la noul său loc de muncă, pentru impresie, cu toate că, în afară de cei doi bătrâni, nu l-a aşteptat şi nu l-a văzut nimeni altcineva, uniforma asta, numită de gală, o îmbracă la inspecţii, aici, încă, nu a avut niciuna, dar şi la trecerea acceleratelor şi a trenurilor internaţionale, ceea ce iarăşi nu-i cazul, cum nici în halta cu pricina, anteriorul său post, nu a fost cazul, acolo, în afară de trenul misterios, ce a străbătut gara în trei nopţi la rând, e drept, ultima oară cu o scurtă oprire, o încetinire, de fapt, suficient cât acarul să se agaţe de mânerul unei uşi, în afara acelui tren, doar un personal şi un mărfar ce mai dădeau viaţă şi rost gării, în acest loc, gara nu numai că e capăt de linie şi de lume, dar e şi părăsită, nu vine şi nu pleacă niciun tren, nici măcar o drezină nu conturbă liniştea dimprejur şi nu scârţâie pe şinele ruginite precum fiarele aruncate grămadă în depozitul de alături, o speranţă mai are totuşi, chiar şi pedepsit în acest ţinut izolat, cu un rost tot trebuie să fi fost trimis, din câte a înţeles de la bătrân, cândva s-ar putea să fie linie privată, cu un mărfar pentru cherestea şi un personal pentru săteni, zilnic, când va fi asta Dumnezeu ştie, poate el va fi pensionat deja, oare ce va face la pensie, răspunsul e simplu, se va retrage în sătucul lui din sud, din câmpie, unde are o căsuţă numai bună pentru un proaspăt pensionar, dar cu ce-şi va ocupa timpul, asta e marea problemă, o rezolvare va căuta zilele următoare, acum are altă treabă, oricum, de plictiseală nu a murit nimeni, are altă treabă deoarece i-a încolţit în minte o idee când, ieşind pe uşă afară, a dat cu ochii de câinele tolănit lângă peretele clădirii, sub streaşină, cu botul pe labe, urmărindu-i mişcările, e un câine bătrân, uitat de vreme, chiar, cum l-o fi chemând, până azi, în mod inexplicabil, nu şi-a pus această întrebare, acum însă chestiunea nu numai că-l preocupă, ci îi şi dă fiori, ca atare, nu o ia la stânga, spre lemnărie, ci în partea opusă, pe drumul întins între depozitul de fier vechi şi liniile de cale ferată, grăbeşte pasul, nu de ploaie îi este lui, ci de gândul înfiripat în minte, bătrânul, cu un răspuns, îl poate linişti sau îi poate provoca alte nelinişti, o coteşte la dreapta şi iese la drumul mare, îl traversează abia după ce se asigură din ambele părţi, cu toate că în afară de autobuzul local şi de câteva căruţe alte vehicule rar circulă în zonă, intră în curtea vecinilor şi dă nas în nas cu moşul, Cum aţi mas, dom şef, Nu bine, Se vede, eram pornit la dumneavoastră, a doua oară, că am mai fost o dată, numai că uşa era încuiată, dar ce s-a întâmplat, că vă văd îngrijorat, S-a întâmplat că n-am dormit toată noaptea, Numai bine că aţi venit, eu cu baba am mâncat ce-a rămas de-aseară, dar minteni vă sparge trei ouă şi vă direge o papă cu jumări, poftiţi în casă, Nu de mâncare am eu chef acum, ci de altceva, am venit mai mult să te întreb cum îl cheamă pe câinele oploşit în gară, Cum îl cheamă dracu ştie, noi, când l-am mai strigat, i-am zis ursu, dar, Doamne apără şi păzeşte, ce-i cu dumneavoastră, dom şef, ceva nu vă e pe fel, sunteţi galben la faţă ca turta de ceară, vi s-o fi aplecat de la papricaşul de ieri, Nu, ceva se întâmplă, ceva ciudat ce mă răscoleşte profund, haidem în casă, vreau să lămurim unele lucruri.
(va urma)
Ovidiupecican's Blog 