Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (II)

(urmare)

    Am stat în curte, pentru eventualele explicaţii, până când satul se scufundă într-un albastru greu, bătând spre negru, al uitării. Noaptea, curiozitatea dispare, nimeni nu mai întreabă nimic. Cu sentimentul datoriei împlinite, mă duc în spatele casei. Aveam acolo o magazie din scânduri, cu acoperiş din gudron ondulat. Prin spatele casei noastre, până la vale, ca şi hotar, trece un gard viu şi des de mălini, înalt de trei metri, des, că vara, nu vezi prin el, nici cât prin gaura cheii.  Iar de-a lungul văii, asemenea, un zid verde, puternic, maiestos, de răchiţi şi acăţi lăsaţi să crească în voie, pentru a întări malul mereu încercat de două, trei ori pe an, de ape umflate, galbene, dezlănţuite.

În magazie, tata, unchiul Nechita şi Cioca, la lumina unui felinar.  Din câteva scânduri, cei trei încropiră două mese lungi, aşezate pe nişte butuci necrăpaţi. Iar pe cele două mese, porţii de carne, fiecare conţinând, os, muşchi, coaste, carne de toate felurile, perfect echilibrate, datorită talentului unic al unchiului Cioca. Odată munca terminată, cei trei stăteau acuma la taclale, lângă un păhărel de ţuică. Nu se dădea de băut unui băiat care nu a făcut armata. M-am uitat curios, cu respect, la porţiile de carne înşirate pe cele două mese, şi indirect, să-l laud pe unchiul Cioca, l-am întrebat:

       – Sunt egale, ca şi greutate?

       – Uite aici, cântarul. Verifică. Te rog, verifică. La miligram!…

       Și, cum eram la liceu, mă întrebă neştiutor:

       – Măi nepoate… aţi învăţat acolo, la Cluj, cum a apărut prima ţigară?

       – Nu,  unchiule.

       – Atunci, să te lămuresc. Robinson Crusoe, un om aruncat de furtună pe o insulă, mergea pe-acolo, să-şi dea seama unde nimerise. Deodată, trase în nări un miros plăcut, ce îi da tărie şi curaj. Urmând mirosul acela frumos, ajunse într-un lan de tutun. Îşi rulă dintr-o frunză, o ţigară, şi după ce o fumă cu sete, mai înotând, mai mergând pe picioare, unde apa era mică, ajunse pe continent. Se grăbi pe continent să povestească despre acest nou medicament şi cum se foloseşte…

      În puşcărie auzise unchiul Cioca povestea lui Robinson Crusoe. A făcut trei ani la Gherla, după ce apăruse legea lui Ceauşescu, privitoare la interzicerea tăierii viţeilor.

     Cam până pe la miezul nopţii circulă o lume normală pe uliţele satului, după aceea, bântuie doar vârcolacii și  câte un beţiv, cu cântecele lui lălăite. M-am retras în camera mea, urmau, la adăpostul nopţii, ca la o sărbătoare secretă, să vină la noi, după porţiile de carne, câteva dintre neamurile, prietenii şi mărimile satului,  trecuţi pe o listă riguros întocmită de tata şi de unchiul Nechita.

   Operaţiune dusă la bun sfârşit!

   … Dar a doua zi, pe la amiază, vine în galop şi se opreşte la poarta noastră, căruţa cu Şumi, calul alb, încordat ca un arc.

   Cociş ciobanul.  Dracul aranjase ca exact în momentul în care tata, unchiul Nechita şi Todor urcau viţelul în căruţă, aproape de scenă, la un colţ al pădurii Jeilor, să se găsească şi ciobanul Cociş. Ciobanul se pregătea să-şi treacă turma peste deal, către câmpu Jeilor, pentru că toate formele de relief din afara acelei părţi de sat, se numeau Jei, cu specificaţie, pădurea Jeilor, dealul mic al Jeilor, şesul Jeilor, stâncăria Jeilor, păpurişul Jeilor, de unde se tăiase cu secera papura cu care se umplu căruţa. Ciobanul îi văzu pe cei trei ce făceau.

   În satul vecin, era un miliţian amarnic, bătut în cap, ce avea cinci oi în turma lui Cociş. Miliţianul din satul nostru, era una cu tata şi unchiul Nechita, n-aveai ce veni cu reclamaţii împotriva lor.

   Însemna că ciobanul se va duce în satul vecin, la miliţianul cel rău, şi turbat de furie, pe lângă Todor, cu care avea ce avea, îl va reclama şi pe tata, pe unchiul Nechita şi pe unchiul Cioca. Atunci am auzit pentru prima dată rostit, cuvântul „recidivist” şi ce însemna el. Unchiul Cioca, fiind recidivist, urma să primească dublu.

     Tata îl temperă pe unchiul Nechita, care venise ca o furtună la casa noastră.

     – Stai așa. Cui i-a spus aseară că ne-a văzut pe toți trei cînd încărcam vițelul?

     – Lui unchiu-so, lui Bălu!

     Și a specificat:

     – Unchiule Bălu, acuma pot, pe Todor din Jei, să-l înfund în pușcărie pe veci!

     Repede, tata cu unchiul Nechita se suiră în căruță, și pe-aci ți-e drumul, o luară către genericul Jeilor, unde era Cociș cu turma.

   Când Cociș auzi pentru ce temeri groaznice veniră la el tata cu unchiul Nechita, se mâhni, cu niște ochi reci ca piatra. 

   – Măi Pali, măi Nechita, apoi eu sunt un pârâcios? Așa mă știți? Mai bine îmi tai limba. Nu suntem noi prieteni? Nu tu, Pali, ai vindecat-o pe Nina mea?!  

   – I-ai spus lui Bălu, că-l înfunzi pe Todor în pușcărie! Cu vițelul!

   Cociș râse măriminos. Încântat.

   – Precistea mă-sii de prost, să tremure că-l bag iar la țuhaus, uită-te dragă Pali, sunt înțepenit, nu mă pot apleca din șale, de când m-a lăsat leșinat în poieniță!

   În vreme ce tata cu unchiul Nechita îi dădeau perfectă dreptate și îl asigurau că Dumnezeu vede tot, cântărește tot, turma, ca un ceas elvețian, își urma traseul, avându-l în față pe dulăul Breazu și în spate, să nu dezerteze ceva oaie, pe Tărcatu.

SFÂRȘIT

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (13): Amiaza perfectă

     M-am întors în sat, învingător, mama bătu toba pe toate uliţele, a fost o concurenţă nemaintâlnită, cinci pe un loc, dar băiatului nu i-a fost frică, era pregătit şi a intrat al treilea la Liceul Gheorghe Şincai, cel mai bun liceu din Cluj, din Ardeal.

 – Mamă, al treizecilea pe listă!

 –  Am apucat să zic trei, trei rămâne, merge cineva şi verifică?

     Alt statut. Altfel se uita satul la mine. Încă un viitor doctor, inginer, profesor.

   După revenirea cu trompete, cum pe vremea aceea numai la intrarea în facultate primeai cadou o vacanţă la mare, şi tata şi mama mă anunţară bucuroşi:

    – Gata cu corvezile pe restul vacanţei! Ai tot timpul la dispoziţia ta.

    Însemna să nu mai cosesc lucernă la iepuri, să nu mai fiu pe la asfinţit în faţa porţii şi să-i aştept pe cei doi bivoli ai lui bunicu, şi alte mici servicii, ce-ţi înţepau ca şi cu acul balonul rotund al zilei, cum te joci cu o minge dezumflată?

   Eram prieten cu Dănuţ, Meli, Ionaş, Tibi, Relu, mai mari decât mine, cu toţii la liceu în Cluj. Făceam aproape zilnic excursii pe dealuri, prin păduri, veneam acasă cu hribi, cu borcane de căpşuni şi fragi sălbatici. Dacă timpul era urât, citeam nederanjat, în camera din mijloc.

   Cum am primit statutul de mare răsfăţat, făcătură, omului nu-i este dat un strop de linişte, taman atunci îmi cuceriră brutal trupul instinctele, pornirile sexuale. Vai de capul meu, frunzăream în minte toate pozele cu femei goale văzute şi memorate din rarele reviste sexi ce răzbăteau până la noi. Era o toropeală în trupul meu, ca şi atmosfera verzuie, grea, de libertate neconvenţională, din lanurile înalte de porumb. O senzualitate chinuitoare, penisul mi se înălța fără nici un control, mergând pe uliţă, trebuia să-mi vâr mâinile în buzunare ca să-l maschez.

   Nu se folosea pe vremea aceea cuvântul sex, a face dragoste, trebuia să f… pe cineva.

   M-am trezit într-o dimineaţă, cu un vis bine ancorat în memorie. La a cincea casă de noi aveam ca vecin pe un cioban, şi badea Ciucaş, ciobanul, avea o fată, pe Tica, mai mică decât mine cu un an. În vis eram lungit peste Tica. Visul m-a convins să iau o hotărâre capitală. Ca visul lui Mahomed din Scrisoarea treia, de-a cuceri lumea, şi  ca atâtea alte vise măreţe, de care sunt pline mitologiile antice.

   Nici  măcar n-o salutam pe Tica atunci când treceam pe lângă ea. Ea zicea, servus Luis, şi eu, ca trezit din gânduri adânci, serioase, de viitor intelectual, îi răspundeam neglijent:

  – Servus Tica.

   Mama lui Tica, lelea Marie, mergea în fiecare zi, înainte de-a se instala amiaza, la badea Ciucaş, în afara satului, la stână. Se întorcea după asfinţit, pe când se termina cernerea întunericului, şi nu mai desluşeai pe uliţă cine este mogândeaţa care vine spre tine. Aşa de târziu se întorcea lelea Marie. Tica, era, în concluzie, aproape toată ziua singură, acasă.

   La amiază, vara îşi coboară din cer peste sat, lumina, ca pe o pauză mare, în care câinii nu latră, oamenii cad într-un somn adânc, vântul se opreşte, porcii din coteţ sforăie pierduţi,  şi departe, departe, dincolo de dealuri, pe la marginea pădurilor, turmele de oi, gulea neagră de bivoli, se reculeg, tolănite pe sub haşurările de umbre ale crengilor de la marginea pădurilor, găinile stau tupilate pe sub porumbare, nici furnică nu vezi. Pomii şi iarba din perimetrul satului, se pleoştesc şi ele.

   Într-un astfel de moment, de absenţă absolută,  m-am încumetat să ies pe uliţa pustie, pârjolită de-o lumină albă, numai oase curate, şi am luat-o către casa lui Tica. Badea Ciucaş avea doi câini, dar cîinii erau cu el la stână.

Deschid portiţa şi intru în curte. Pustiu. Văd uşa de la coridorul de intrare în casă deschisă. De obicei, când intri în curtea omului, strigi: – Tu… nuştiucum!!!… Am venit la tine!!!… Nu trebuie să-ţi spui numele, după voce te ştie cine eşti.

   Traversez repede curtea şi intru în coridor. Perdelele trase, mai mult semi-întuneric decât umbră. Uşa de la bucărătie deschisă.

   – Tica… zic încet, înăbuşit. Tica. Am venit la tine.

   Iese din bucătărie nedumerită. Nu se bucură că mă vede.

   – Ce vrei? mă întreabă în sensul de: – Te-au trimis ai tăi după un lucru pe care noi îl avem, voi nu-l aveţi, dar vă trebuie?

   – Nu… nu… Am venit la tine. Haide să stăm.

  Preiau iniţiativa. Intru în bucătărie. Cu pieptul bombat, de inspector. Tica mă urmează. Mă aşez pe patul din colţ. În celălalt colţ este soba. Mă aşez pe pat şi-i zic liniştitor:

   – Haide şi stai lângă mine.

   Se aşează şi ea, dar la distanţă de mine, aproape de capătul patului dinspre sobă. Cu picioarele strânse, cu mîinile împreunate în poală. Clipeşte mărunt, fâsticită.

   Toată lumea de pe uliţa noastră o consideră pe Tica hoaţă. Când Tica este prin preajmă, dispar mici obiecte ornamentale, fără pic de valoare. Dar marea ei vocaţie era furtul de ouă din cuibarele găinilor.

   Copil, mă duceam cu un ou la prăvălie, primeam trei bomboane de lapte, ori patru bucăţi de zahăr cubic. Suprema noastră sfidare: Să sugi în văzul tuturor câte un cub de zahăr.

   Vara, toată lumea, chiar şi salariaţii, când ajungeau acasă, umblau desculţi. O sfântă indignare le cuprinse pe femeile de pe uliţa noastră când Tica, mucoasa, apăru cu unghiile de la picioare făcute cu ojă roşie.

   – Cincizeci de ouă, Maică precistă !!!… se sufocară toate vecinele, atâta costa o sticluţă de ojă.

  Fiecare gospodină, dimineaţa, îşi sonda găinile, să ştie câte ouă trebuie să culeagă din cuibare. Seara, se trezeau cu câte un ou lipsă, hai două, nu mai multe, să-ţi ieşi din fire şi să faci scandal.

  – Haide mai aproape, ce-i, te mănânc?

  Ea se mişcă spre mine, nu mult, câţiva centimetri. 

   Să-i arăt despre ce-i vorba, mi-am trecut ocrotitor mâna pe după umerii ei, şi i-am prins prin rochie un sân în palmă.

  – Ce faci? scânci rugătoare, să încetez.

  – Haide, i-am tăiat-o autoritar, nu încăpeau discuţii, şi m-am ridicat falnic în picioare. Ea mă privea senină, năucă, cu gura deschisă. Din două mişcări, mi-am dat jos chiloţii odată cu pantalonii.

  – Haide.

  În aceeaşi stare, când te concentrezi să-ţi aduci aminte de ceva important, Tica se ridică şi ea în picioare. Se trezi, scuturându-se ca de frig, şi mă fixă cu nişte priviri lucioase, cu pupilele dilatate, să mă cuprindă din cap până în picioare. Era ca o întrebare-ţipăt: – Nu-ţi baţi numai joc de mine?

  – Ce aștepți? Îmi place de tine. Mult.

  Am sărutat-o pe obraz. Am mângâiat-o pe cap. Își descheie nasturii de la rochie cu ochii închiși. Se întinse pe pat. Când m-am lungit peste ea, era cum m-aș fi culcat pe nenumărate izvoare, lipite unele de altele, așa de dese, izvoare de apă termală, calde, aproape fierbinți, ce te cuprindeau în mișcările lor jucăușe, tot să stai.

  – Și mîine pe la amiază ești singură?

  – Da.

   Eram mai ușor, îmi simțeam trupul ca pe o cameră la care, după mult întuneric, îi deschizi ferestrele și lumina îi pătrunde în pereți, pereții surâd și lasă și ciripitul păsărilor de-afară să se imprime în verdele, în albastrul, galbenul în care sunt zugrăviți, culori de-acuma înviate miraculos, datorită luminii. Suntem îmbrățișați. O îmbrățișez cu putere.

   – Îmi place de tine. Vin și mîine.

   Ieșim înlănțuiți pe coridor. În coridor era scara care urca în pod. Când am venit în casă din curtea albă a amiezii, și am întrebat pereții întunecoși ai coridorului, apărați de perdele: – Tica, ești acasă?… ea a ieșit din bucătărie cu o cutie de carton în mâini, pe care o puse pe una din treptele late de-o palmă ale scării ce urca în podul casei. Acuma, că am ieșit din bucătărie în coridor și am dat cu ochii de cutia pusă pe unul din trepții scării, dintr-o curiozitate inexplicabilă, îi iau capacul. Pe jumătate, cutia era plină de ouă de găină. Printre ele, trei mai mici, pestrițe, de bibilică. Mama avea cinci bibilici. Le-am luat cu grijă din cutie și le-am băgat, două într-un buzunar, unul în celălalt.

  – Să nu mai furi de la noi, ai înțeles?

  – Da.

  – Îți dau eu niște bani.

  Am sărutat-o. Nu-mi venea să cred. Aveam o prietenă. Secretă. Asculta de mine. Abia acuma mă bucuram de realizările mele.

   În una din nenumăratele excursii, și Ionaș și Tibi ne-au explicat novicilor cum se procedează cu o fată. O lecție de mare ajutor, legată strict de tehnică. Mai era ceva demn de ținut minte. Foarte important. Partea aceasta, a doua, m-a dărâmat. Nu o duce până la capăt. O duci până la capăt, fata aceea te urmărește pe tot restul vieții, n-ai scăpare, fugi în America, neștiut, are un al șaselea simț, te găsește!

   … Câte amiezi aveam înaintea noastră, le vedeam ca pe niște flori cu petale albe, un alb al dezinfecției cu o otravă puternică, picior de om nu rezistă să le calce, și în mijlocul lor, al amiezilor, eu cu Tica.

   Am ieșit repede din curte să fiu văzut doar pe uliță, odată ce ești văzut pe uliță, poți veni, nu de la capătul satului, poți veni de pe nu știu ce deal, ori pădure.

   Seara după ce i-am așteptat, nu din obligație, din plăcere, pe cei doi bivoli ai lui bunicu și i-am dus în grajd, am rugat-o pe mama să-mi dea 50 de lei. Momentul era total nepotrivit.

   Când asfințește soarele peste sat, intră o grabă inexplicabilă în oameni, de parcă peste un minut coboară un întuneric al orbilor, prin care nu te mai poți descurca. Nu-ți mai vezi și nu-ți mai găsești în colțul bucătăriei soba pe care fierbe oala de mămăligă pentru cină, nu-ți mai vezi la o margine a curții, cotețul porcului, cătrețele găinilor, ușa încă deschisă a grajdului, nici cărarea către cușca câinelui să-l dezlegi peste noapte.

   Din fericire lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce soarele asfințea, în loc să vină întunericul acela teribil, tip ghilotină, de care cu toții se temeau și își pierdeau cumpătul în fiecare seară… ce bucurie!… după ce soarele se scufunda glorios după dealul Cristorului, lumina lui rămânea peste sat ca o amintire, o amintire fără strălucire, dar era o lumină-liniște, de cleștar, în care toate ale satului prindeau contururi precise.

Mama era în coridor. Tocmai în momentul culminant al asfințitului, când coridorul nostru era inundat de lumina roșie, alarmistă. Regreta că nu se putea împărți, să fugă în cele 10 locuri care o strigau să vină la ele urgent.

  – Pentru ce îți trebuie 50 de lei? se opri mama, cu cele 10 sonerii în cap.

  – Mă duc la liceu, am stiloul vechi care zgârie, îmi trebuie un stilou ca lumea. Costă 100 de lei. M-am gândit că este prea mult să ți-i cer deodată. Ți-i cer de două ori. Dă-mi acuma 50.

  Cum ziceam, eram în plină lumină roșie, în iureșul ei, dacă lumina aceea ar fi avut sunet, s-ar fi auzit ca vuietul unei cascade mari. Mama intră în cameră, la poșetă, revine cu o hârtie de 50 de lei. O pune pe măsuță, aveam pe coridor o măsuță cu două scaune, lipite de peretele cu cele două geamuri mari. Cum pune hârtia pe măsuță, intră în coridor Tica!

  – Sărut mâna doamnă Ileana, a venit mama de la stână și m-a trimis după mașina dumitale de tocat carne, a noastră, degeaba, este numărul 8 și macină mare.

Mama intră în bucătărie după mașină.

Rămânem cu Tica, pentru câteva clipe, singuri.

Până când mama deschide ușa de la cămară, ia mașina de pe raft și se întoarce. În aceste firimituri de timp, ne-am sărutat, mai bine zis ne-am atins buzele, se auzeau pașii mamei.

  – O aduc mâine dimineață, mulțumim frumos! și Tica iese din coridor.

  Cum alergarea ar fi fost felul obișnuit de deplasare al săteanului în asfințit, mama se grăbi cu un coș de nuiele în grădina de zarzavat. Reveni cu coșul plin de roșii și ardei. Între timp, m-am așezat pe unul din scaunele de lângă măsuță, într-o stare de reverie, cu gândurile mulțumite, cum l-am văzut pe un șarpe, răsfirat pe două crengi din vârful unui mălin, lăsându-se legănat de vânt.

  Mama se opri lângă mine.

  – Ți-ai luat banii?

  Fără să mă gândesc la consecințe, îi răspund prompt:

  – Nu. Nu mi i-ai dat.

  – Ba da. I-am lăsat aici, pe măsuță. Tica! Tica a furat banii!

  – Mamă, m-am ridicat de pe scaun, am fost și eu aici. Nu s-a apropiat de măsuță. Te rog, verifică.

  Mama merge în cameră, își numără banii din poșetă.

  – Lipsește o hârtie de 50 de lei. Hoața! Ce expertă a ajuns! Îți fură banii de sub nas.

  –  Te înșeli.

  – Mă duc la lelea Marie.

  – Dacă te duci la lelea Marie, eu plec de-acasă. Am fost cu ea, tot timplul aici. Nu s-a apropiat de măsuță. De ce să mânânce bătaie pe degeaba? Vorbesc serios, dacă îi spui lelei Mariei că ți-a furat 50 de lei, pe mine nu mă mai vezi…

   … N-am avut de-atunci multe momente când a trebuit să fiu atât de categoric.

   Mama găsi banii în buzunarul șorțului.

   Odată cu începutul lui septembrie, florile albe ale amiezilor noastre se stinseră, și oamenii și grădinile pline de rod ce trebuiau culese, nu mai cădeau în somn.

   În vacanța de iarnă, Tica mi se lăudă, mândră nevoie mare, cu un prieten, electrician, de 23 de ani!…

Proza: Elena CESAR von SACHSE: Betia (II)

(urmare)

***

 

– Domnule Andrei! Andrei!… Sculaţi-vă!… am auzit un glas necunoscut.

– Unde sunt? Am murit? – am întrebat derutat, trezindu-mă. Explozia de lumină ce intra prin ferestrele larg deschise pur şi simplu mă orbea… Simţeam cum îmi vâjâie urechile. Capul mi-era greu, încercam să evit orice mişcare, de teamă ca durerea surdă pe care o simţeam ca pe o ameninţare să nu se amplifice şi mai tare şi să-mi amplifice chinul. În plus, mi-era o greaţă îngrozitoare…

– Dacă aţi murit? Da, în ultimul timp, în fiecare zi, cel puţin o dată. Am fost informată că aşa încercaţi să vă înecaţi necazul. Numai că nu în apă, ci în alcool. După aspectul general, într-adevăr, sunteţi mort de beat.

Am văzut ca printr-o ceaţă deasă doi ochi mari care mă sfredeleau cu o mustrare întipărită într-o cută ce se adâncea între sprâncene. Încă nu mi-am dat seama unde mă aflam… Persoana ce arăta o neînduplecare totală îşi oprise un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Mă gândesc că cel mai bun lucru, dacă încă nu sunt mort, e să fac pe mortul. Şi am închis ochii să scap de Judecata de Apoi. Dar ţi-ai găsit. Cu un ton apăsat, Marele Inchizitor îşi dădea ultimul verdict:

– Dar de azi, s-a terminat. Să nu-mi spui pe nume dacă nu te voi vindeca. I-am promis solemn mamei dumitale. Şi ce spune Maria, e spus!

Mă concentrez să pot descoperi figura persoanei care-mi vorbeşte cu aşa neobrăzare. În faţa mea, bine înfiptă în pământ, stă o femeie cu o figură hotărâtă, care mă priveşte nemulţumită. Deşi faţa ei e acceptabilă, privirea ei critică şi nemulţumită mă face să cred că am în faţă propriul călău. Ca să şterg această impresie, fac pe victima şi scâncesc:

– Mi-e rău, mi-e greaţă… ce să fac?

– Păi, scuzaţi-mă, domnule Andrei, dar aţi băut ca un porc, drept urmare aşa vă şi simţiţi. Bine vă stă! Uitaţi-vă în oglindă, să vedeţi în ce hal fără de hal aţi ajuns. Dacă v-ar vedea admiratoarele, s-ar sinucide cu siguranţă, decepţionate că le-aţi înşelat aşteptările. Şi ce tip grozav aţi fost şi cât de frumos cântaţi cîntecul “Îţi mai aminteşti?”! Doamne, Doamne…

A urmat un moment de linişte binefăcătoare, în care ea, probabil, suferea privind o imagine demolată, căzută de pe piedestalul pe care mă aflasem cândva, aşa cum m-a asigurat.

– Bine că mă lasă-n pace. În rest, mi-e indiferent ce spune despre mine.

Dar bucuria a fost de scurtă durată, pentru că vocea ei ajunse din nou în urechile mele prea sensibile datorită stării în care mă aflam.

– Ţi-ai pus în cap să crapi? -, începu ea să mă tutuiască, considerând probabil că a fost destul cât m-a dezmierdat cu un respect pe care nu-l mai merit din moment ce am devenit un porc.

Şi avea dreptate. Din punctul ei de vedere, ţinând cont de tot ce am înghiţit în ultimul timp, s-ar părea că am decăzut destul de mult în iadul în care am vrut să ajung. Dar mama, draga de ea, se pare că mi-a găsit exact drăcoaica postată la uşa acestui infern spre a mă cântări dacă sunt destul de păcătos ca să pot intra… Aşa că simt cum mă ridică cu forţă de pe canapea, ca să mă târască spre baie, continuându-şi predica.

– Ce să-ţi spun, ce tragedie ar fi fost dacă ai fi murit… Un beţivan mai puţin în lume. Pe cine ar interesa moartea ta? Să zicem că ar interesa… Ei, atunci ar apărea un anunţ la rubrica evenimentele zilei cam aşa: „Cel care a cântat atât de minunat dragostea eternă, a crăpat pe veci, datorită unui exploziv înghiţit într-un pahar de coniac Napoleon”. Sau cine mai ştie cum…

M-a pus în genunchi în faţa toaletei, explicându-mi foarte clar:

– Vâră-ţi degetele în gură şi încearcă să dai afară tot ce ai băut…

Aşa mă susţinea distinsa persoană, iar vocabularul cu care mă onora m-a lovit ca un par în moalele capului. Pentru că eram încă buimac, mă încuraja mai departe, foarte afectuos:

– De nu faci ce-ţi spun? Să ştii că am să îţi vâr apă caldă cu sare pe gât şi atunci precis vei borî.

Când am auzit ce metode dibace are femeia de lângă mine mi-a fost destul, aşa că am scutit-o de oboseală, rezolvând problema pe loc, fără ajutorul ei.

Dar tratamentul nu s-a terminat aici şi, deşi mă simţeam ca o cârpă, aşa a şi procedat mai departe cu mine. M-a vârât în vană, unde apa era deja pregătită, după care a ieşit val-vârtej neuitând să-mi mai spună, cu o privire şi pe un ton care nu sufereau împotrivire:

– Aici să rămâi până mă întorc. Mă duc să aerisesc şi să strâng prin casă. Dacă vrei ceva, sună.

Şi-mi puse în mână un clopoţel. Eu, buimăcit, n-am spus nici „mâc”.

După un sfert de oră s-a întors:

– Păi nici nu mă mir că arăţi ca un descreierat. Cu sticlele goale pe care le-ai împrăştiat prin cameră, puteai să îmbeţi un batalion întreg. Ce ţi-e cu artiştii! Dragoste, lacrimi, beţii… Am văzut că te-a apucat plimbatul… Ai încălţat pantofi de vară pe aşa un potop?… Mă întreb ce-ai căutat afară?! Ai avut călduri? Mă şi mir că ai găsit casa să te întorci… De fapt, se spune că şi beţivanii au îngerii lor păzitori… Te-o fi condus unul şi te-a vârât gol puşcă sub pături…

Şi uite aşa îi turuia gura fără oprire şi fiecare cuvânt era ca un ciocan care îmi lovea tâmplele.

A ieşit în sfârşit şi m-a lăsat în plata Domnului singur… dar a reapărut cu o altă idee diabolică… Mi-a vârât pe gât un pahar cu lapte, cică mă ajută, după care am crezut că-mi voi vărsa stomacul însuşi. A avut răbdare şi chiar o anumită blândeţe, că doar nu ei îi era rău, ci mie… M-a ajutat să mă şterg, să mă îmbrac în pijama şi m-a pus în pat. Eram ca o marionetă în mâinile ei puternice şi îndemânatice, timp în care nu înceta să mă descânte, nici măcar un minut. M-a făcut cu ou şi cu oţet. Şi, deşi eram într-o stare de semi-trezie, au fost destule cuvinte care m-au durut, pentru că avea dreptate să-mi reproşeze toate cele… Aşa că nu-i de mirare că ajuns în patul curat şi-n camera aerisită, am adormit pe loc.

Când mi-am revenit, mă simţeam cu mult mai bine. Ea terminase curăţenia şi aerisitul camerelor. A venit lângă patul meu cu o supă de pui şi mi-a spus pe un ton aparte:

– Poftă bună!

Eu numai poftă nu aveam, dar la un aşa îndemn mi-am dat toată silinţa să înghit câteva linguri. Nu a comentat nimic şi am fost mirat de transformarea omenoasă din glasul şi privirea ei. Mi s-a părut dintr-o dată că diavolul îşi luase pentru scurt timp chipul unui înger blând, cu o privire caldă şi încurajatoare. Şi, pentru că m-am simţit deja demn de a vorbi cu ea, am întrebat-o:

– Am înţeles că vă numiţi Maria!

– Da, aşa mă numesc.

– Dar de fapt nu ne cunoaştem. Sau da? – am întrebat eu derutat. Cum aţi ajuns în casa mea?

– M-a angajat mama dumneavoastră, disperată de stadiul în care aţi ajuns.

– Ce profesie aveţi?

– Menajeră de specialitate…

– Există aşa ceva? – m-am mirat de unul singur. Şi ce specialitate aveţi?

– Alcoolicii! – răspunse ea pe un ton care nu suferea controverse.

– A, bineînţeles, trebuia să-mi dau seama.

– Doriţi ceva special? Vreţi să vă deschid televizorul?

– Nu, mulţumesc! Puteţi să-mi aduceţi telefonul?

Mi l-a dat şi a ieşit din dormitor, respectuoasă. Ardeam de nerăbdare s-o găsesc pe mama.

– Bine, mamă, dar ce-ţi veni să mă cadoriseşti cu aşa o menajeră?

-A, tu eşti, Andrei? Nu te-am cadorisit, fii liniştit. Am angajat-o în numele tău, aşa că o vei plăti lunar cu 2.000 de euro. Va dormi în camera de oaspeţi. Şi se va ocupa de tine îndeaproape. De fapt, poţi fi mulţumit. E singura care nu te va părăsi, cum te-au părăsit celelalte pe rând, la câte-o demonstraţie pe bază alcoolică. Trebuie să te informez că are alergie la băutură şi reacţionează brutal. A avut o viaţă grea. Soţul ei a fost alcoolic şi a murit într-un accident. Deci încearcă să-ţi revii, spre binele tău. În ea mi-am pus toată nădejdea.

– Să plătesc 2.000 de euro şi să trăiesc cu propriul meu călău în casă? Cel puţin ştii cum îmi vorbeşte şi mă pune la punct?

– Dragul meu, i-am dat mână liberă cu condiţia să te pună pe picioare. Iar dacă vrei să te respecte, comportă-te ca atare. Încearcă, fiule. E spre binele tău. 

 (va urma)

Proză: Lucian POP: Pactul

Solemna instituţie „ Arhivele statului”, din Helsinki, avea un director căruia  i se uscase creierul şi, odată ajuns cât o nucă, îi căzuse în călcâiul stâng. Să nu şi-l strivească, trebuia să nu mai calce pe călcâi, şi când păşea, ziceai că şchipătează. Altfel, gândea la aceeaşi capacitate ca înainte şi la fel de bine.

 – Am jucat hochei, răspândi el cu mândrie zvonul prin respectabila instituţie, şi mi-am luxat glezna!

   Era acolo, la biroul de documente ultra doi secrete,  un funcţionar vestit pentru cultura lui, ce citea carte după carte. Kilikki îl chema. La urechile directorului ajunse prin terţe şi binevoitoare persoane, bănuiala cititorului că, după felul în care şchiopătează, nu de la hochei i se trage. Directorul, avu o străfulgerare, că acel Kilikki, care citise biblioteci întregi din toate domeniile, ştie de fapt din ce cauză îşi menajează călcâiul stâng.

   Cum să-l dea acuma afară din servici, urgent, dar în aşa fel, încât să pară că viaţa, pur şi simplu sălbatica viaţă, fără milă faţă de vechimea omului într-un post, şi  politica guvernului de austeritate, i-au dat un şut în fund?

   Nimeni nu se naşte singur. Odată cu un director, se naşte şi un subordonat, obsedat să-i demonstreze directorului ce mult lucrează el. Un astfel de subordonat, seamănă cu o căpuşă ce suge munca de sub mâinile colegilor din jurul lui, şi se umflă până când vezi că dintr-un birou cu 6, 7 funcţionari, a rămas numai el singur. Pe un astfel de specimen îl trimise directorul să se înstaleze în acelaşi birou cu cititorul ştie tot.

Cititorul,  avea în sarcina lui să pună ştampila cu „aprobat” ori „respins” pe cererile de acces la documentele ultra doi secrete.  

   Când văzu că i se aduce în calitate de coleg de birou funcţionarul sugător de muncă, Kilikii  intui, la rândul lui, că directorul îi poartă sâmbetele.

   Numai zâmbete mieroase, căpuşa,  pe care o  chema Ahti, se interesă, din pură curiozitate, ce condiţii trebuie îndeplinite ca să primeşti  aprobarea de-a cerceta un document ultra doi secret.   

   Cititorul râse verde şi-i răspunse  elegant:

   – Chiar şi criteriile de acordare sunt ultra doi sectrete. Mai bine te-ai duce la director şi l-ai întreba dacă nu cumva şchiopătează din alt motiv.

Ahti, fugi la director şi-l informă că cititorul îl somează să dezvăluie întregii instituţii adevărul adevărat despre cauza şchiopătatului.

   Cu o mentalitate agresivă de buldog, directorul veni în biroul cititorului şi răcni:

  – M-am interesat, de zece ani nu ai mai avut nicio cerere de acces la documente ultra doi secrete! De mâine, încerci să salvez ce se poate salva din cartea  găsită în groapa veche de gunoi.

   Cu un an în urmă, se găsise în prima groapă de gunoi a capitalei o carte monstruos de puturoasă, cu file din piele de câine, pe jumătate putredă, care, odată ajunsă la Arhivele statului, înainte de-a fi vârâtă urgent  într-o ladă ermetică, a fost presărată din belşug cu un amestec de praf complex, pentru absorţia umezelii, stoparea fenomenului de putrefacţie, distrugerea microbilor şi întărirea structurii foilor tăbăcite. Cartea făcea parte dintr-un set de cincizeci de exemplare, copiate  de mână de călugării mănăstirii Agorca şi conţinea biografiile celor trei primi cardinali ai Finlandei secolului al XIV-lea.

    – N-ar fi o problemă, domnule director, să o cercetez,  se plânse rugător bietul Kilikki, dar nu suport nici măcar mirosul de haină din piele, cea mai fină şi elegantă haină, darămite damful degajat de nişte piei degradate, argăsite grosolan acum şapte sute de ani cu urină de cal şi excremente de mistreţ. Vedeţi, numai la gândul acesta mi-au apărut deja pe mână trei pete roşii! Vă implor…

    Apoi adăugă umil:

    – Domnle director, după felul în care şchiopătaţi, mi-am format părerea greşită că aveţi o inflaţie la cartilajul ceremisin al călcâiului stâng. Se mai înşeală omul. Categoric, de la hochei vi se trage!

    Cu o sclipire răutăcioasă în ochi, directorul se năpusti orb de furie peste bietul cititor.

     – Dispoziţiile date de un director, nu se discută. Mâine dimineaţă eşti la lada închisă ermetic! Te aştept personal lângă ladă. La opt fix!

    După orele de program, cum ieşi din clădirea arhivei, Kilikki era să se prăbuşească de pe picioare, cuprins de descurajare. Vedea lumina de peste piaţa Constituţiei, ca pe un praf alb de cretă. Praful acesta îi uscă instantaneu gâtul. Intră într-un bar liniştit în care obişnuia să servească, rar, din an în Paşti, câte 50 de coniac. Dar acuma, cu gâtul uscat, scorojit parcă de praful alb ce-l inhalase, ceru o sticlă de vin, pe care o bău pe nerăsuflate. Oarecum cu uscăciunea potolită, ceru a doua sticlă de vin. Prinse curaj. Un curaj moderat, aşa cum era şi el, doar trecuse prin mâinile celor mai mari psihologi din Finlanda, ca să fie numit în acel post de mare discreţie şi răspundere. După cele câteva pahare de vin, îşi scoase dezinvolt, cu gesturi largi celularul, şi luă legătura cu câţiva prieteni, rugându-i ca, a doua zi, la prima oră, să vină urgent la biroul lui cu câte o cerere de acces la  documente ultra doi secrete. Le dădu fiecăruia titlul documentului pe care trebuia să-l ceară. Mulţumit, bău dintr-o singură, profundă şi prelungă înghiţitură, ultimul pahar de vin din cele două sticle. Să mai ia o sticlă, să nu mai ia?…

Pe când se balansa  nehotărât între da şi nu,  cine intră în bar?  Un obişnuit al localului, un chip veşnic senin, un spion rus, ieşit de mulţi ani la pensie. Dintr-o dragoste frăţească pentru toţi clienţii barului, îi făcu semn să vină la masa lui. În timp ce bătrânul rus, cu sprâncene albe, mustaţă de husar, se aşeză, Kilikki mai comandă o sticlă de vin, şi pentru invitat, un coniac.

   Kilikki îl abordă pe bătrânul rus, direct, fără introducere.

   – Domnule Ivanovici Kulincok,  am la documente ultra doi secrete, o curiozitate, o picanterie de document. În  toamna lui1899, principele moştenitor al Finlandei,  Kurt al III-lea, juca poker în salonul verde al palatului regal, cu ducele de Bokaminesa, cu marele muzician Vistosis şi ambasadorul rus, Stoke Mihailovici. Pe lângă poker, se bea vârtos. Principele, încă de pe atunci cu principii de fier, îşi pierdu mărunţişul programat pentru partida din seara aceea. Ambasadorul Stoke, sare cu o ofertă: Îi împrumută 200 de copeika, o nimica toată, cât costul unei raţe din piaţa Fraka, dacă prinţul cedează Rusiei provincia de frontieră Oulu. Râd toţi să pice pe spate, prinţul scrie pe un şerveţel ornamental, cu stiloul, cedarea provinciei Oulu, şi plictisiţi de cărţi se trece pe băutură curată… În fine… Dacă vrei să vezi şerveţelul cu ochii dumitale, scrie chiar acuma o cerere adresată subsemnatului, şi mîine, ţi-l pun la dispoziţie.

   Auzindu-l, ex-spionul surâse larg, înviorat. De câţiva ani încoace, Rusia se străduia să demonstreze lumii întregi, că extinderile ei teritoriale din trecut n-au fost făcute prin războaie de cucerire. Ori popoarele din acele teritorii îi imploraseră pe ţari să le vină în ajutor cu armatele lor imbatabile, ori, fiind nişte popoare mai comode, de felul lor, făcuseră nenumărate cereri să-şi extindă imperiul şi peste capetele lor pătrate, excelentul lui aparat birocratic.

De ce ex-spionul îşi frecă mîinile de mulţumire? Şerveţelul demonstra că sărăcăcioasa provincie, Oulu, umflată de Stalin, prin 40, nu făcea parte din ceea ce se numeşte „ vatra sacră strămoşească”,  vatră despre care nimeni nu îşi permite, nici chiar în ţări decadente, să glumească pe seama ei.

   A doua zi, dimineaţa pe la opt, după cum promisese, directorul şedea impasibil pe un scaun, în camera de la subsolul instituţiei, având în faţa lui, lada închisă ermetic.

Liniştea subsolului, ca liniştea straturilor albe din munţii milenari de zăpadă ai Antarticei, se depusese an de an.

  Se făcu opt şi un minut. Şi două, trei. La opt şi jumătate, directorul abia reuşi să se ridice de pe scaun, furia îl înţepenise.

  Ajuns în biroul lui somptuos, îl sună pe Kilikki.

  – Domnule Kilikki, ce ţi-am spus să faci astăzi?

  – Să deschid lada ermetică şi să cercetez cartea cu biografiile celor trei cardinali.

  – La ce oră tebuia să fii la subsol?

  – La opt.

  – Şi de ce nu ai fost la opt acolo?

  – Am pe biroul meu unsprăzece cereri de solicitări ale unor documente ultra doi secrete, la care trebuie să dau verdictul de aprobat ori respins.

  – Îl ai, acolo, lângă dumneata, pe domnul Ahti. Lasă cererile în paza lui, până te întorci. Acuma, chiar acuma, dumneata coboară la subsol. Ne întâlnim lângă lada închisă ermetic, peste zece minute.

   Ce înseamnă caracterul! Vedeţi-l, pentru suflet, ca pe structură osoasă a corpului. De aci expresia: Are coloană vertebrală. Stă drept.

   Peste zece minute, Kilikki era în faţa directorului ce şedea ca un rege persan pe scaun, în faţa lui cu instrumentul de tortură pentru alergicul funcţionar la mirosurile de piele prelucrată. Cum îl văzu pe Kilikki că apare prin liniştea de insectar a subsolului, îi strigă:

   – Deschide lada!

   Kilikki se opri surprins, apoi, ca atins de pana străvechiului zeu Pamark, îi zâmbi panoramic directorului.

   Ce credeau vechii scandinavi? Că, niciodată, viaţa omului, turnată în formele mişcătoare ale realităţii, nu este completă. Niciodată nu vei ţine în mîini pâinea rotundă pentru care te-ai chinuit cu aratul, semănatul, culesul, măcinatul, dospirea aluatului, jarul, coacerea. Ceva îi va lipsi pâinii. Dacă nu-i vei da de capăt, atunci îi va lipsi ceva insesizabil.

   Chiar şi cei dăruiţi cu frumuseţe, deşteptăciune, har şi noroc, au uneori nostalgia unei calităţi care le lipseşte, deşi nu o pot numi. Pentru vechii scandinavi, zeul Pamark îşi turna ironia ca pe un elixir în formele realităţii şi ironia se strecura agilă, umplea toate golurile din tabloul viu, îndestulându-l.

   Cu chipul transfigurat de o astfel de ironie, Kilikki îi explică îngrijorat domnului director ce scandal uriaş ar izbucni dacă şerveţelul ar ajunge sub aparatul de fotografiat al ex-spionului.

   – Aţi înţeles domnule director toate dedesubturile acestei cereri?

   – Nu sunt prost! îi replică directorul şi transpiră brusc.

   – Cum sunt foarte distrat în dimineaţa asta, când domnul Ahti a rămas să păzească cele 11 cereri de pe biroul meu, i-am sugerat că nu este nici un impediment, poate liniştit să le aprobe pe toate.

   Auzind una ca asta, directorul se sculă îngrozit de pe scaun, îşi scoase celularul şi-i urlă domnului Ahti:

   – Stop! Stop! Stop! Distruge ştampila cu aprobat!… Cum?! Îţi zic eu, cum. Înghite-o!… M-ai auzit vreodată pe mine glumind?! Înghite-o.

    Kilikki aşteptă răbdător până când domnul Ahti îi confirmă directorului că îi duse ordinul la îndeplinire, şi adăugă:

   – Nu-i nici o grabă. L-am programat pe simpaticul domn Ivanovici Kulinkov să vină pe la doisprăzece. Acuma cât este ceasul?

   Directorul se uită amabil la ceas.

   – Este aproape opt patruzeci. Cum rezolvi problema asta spinoasă cu şerveţelul, domnule Kilikki?

   – Aveţi încredere în mine. V-am dezamăgit vreodată?

   … De-atunci, nici Kilikki nu se mai îndoia în gura mare de versiunea oficială a şchiopătatului, nici domnul director nu se mai interesa ce face cititorul în biroul lui.

   Există un punct culminant, o măreţie a ironiei. Şi funcţionarul şi directorul ar fi putut să o atingă, dacă ar fi fost sinceri până la capăt. Unul, că tocmai el îl momise cu şerveţelul pe ex-spion, celălalt, cu motivul adevărat al şchiopătatului.

   De-aceea zic, avem de-a face cu o prejudecată. Că numai zeii sunt capabili să atingă măreţia ironiei.

Proză: Elena CESAR von SACHSE: Călătoria (2)

(urmare)

– Dacă mi-aţi fi răspuns afirmativ, fără să vă împotriviţi intenției mele de-a lua loc la masa dumneavoastră, aş fi servit poate o cafea, iar acum îmi citeam ziarul pe terasă.

– Aha, pricep. Deci ca să dispară ideea de provocare ar fi trebuit să vă rog să luaţi loc? Într-adevăr, la această posibilitate nu m-am gândit – am retorcat, şi am aşteptat să-mi răspundă. Dar bineînţeles că nu a făcut-o, parcă special ca să mă înfurie.

Atunci mi-am deschis o revistă şi am început să o răsfoiesc, iar el a făcut la fel cu ziarul pe care-l avea în mână.

– Nu v-a spus încă nimeni că sunteți imposibil? -, îl întreb eu, deşi imediat am şi regretat că am făcut-o.

– Ba da -, răspunse el liniştit, spre uimirea mea. – Şi nu o dată. Acest fenomen apare la singuratici, aşa cum sunt eu şi, după cum remarc, şi dumneata. Şi asta pentru că omul nu e făcut să trăiască singur.

„- Ce elegant mi-a servit-o! Recunosc şi o merit. Eu sunt cea imposibilă, nu el” Și din senin încep să râd cu mare poftă, înviorată şi bine dispusă

– E ultima imagine pe care aş putea să mi-o fac despre dumneata. Un singuratic, asta-i bună -, repet eu ironic. „Mai degrabă un… Casanova” -, am vrut să-i spun, dar ceva m-a oprit s-o fac… – Un meteorit care cade pe neaşteptate şi tulbură liniştea celor care şi-o doresc.

– Aţi vrut să-mi spuneţi că sunt un Casanova, nu-i aşa? Nici cel puţin. Aparenţele, de multe ori, înşeală. Azi recunosc, aş putea să apar şi sub această alură -, îmi răspunde el cu o voce blândă, de catifea, privind visător la orizontul îndepărtat, care în acel moment părea că poţi să-l atingi cu mâna.

Apa spumega în urma vaporului, liniştindu-se doar în depărtarea pe care o lăsam în urmă. Iar în albastrul fără sfârşit din faţa mea m-am lăsat şi eu absorbită de zarea îndepărtată. Şi, deşi nu-mi dădeam seama în ce loc se îmbrăţişa marea cu cerul, unirea lor o simţeam ca pe-o împlinire. Ciudat, în acel moment am avut impresia că eu şi străinul de lângă mine ne-am oprit cu vaporul într-o nemărginire azurie.

Trezită din mirajul albastru am avut să-l scot din tăcerea mută în care a căzut, dar mai ales din sentimetul de melancolie în care s-a învelit atât de neaşteptat. Chiar mi-am zis că, de fapt, ce rău a făcut dacă şi-a dorit un mic flirt, să-l ia acasă ca suvenire?! Pentru un lup singuratic ar fi fost surâsul unui vis. Iar pentru că şi-a acoperit faţa cu ziarul, deoarece soarele a ajuns la el, eu să nu tac, fac o glumă:

– Trebuie să recunosc că-i un noroc că nu conversaţi când citiţi.

Dar pentru că tăcerea lui s-a prelungit, mi-am acoperit din nou faţa cu pălăria, ignorându-l. Când însă m-am întrebat într-o doară „- Oare de unde vine şi încotro se întoarce”, un gând supărat abia a aşteptat să mi-o reteze:

„- De unde vine, într-acolo se va şi întoarce. La fel ca tine. Şi dacă eşti corectă, recunoşti că singurătatea, într-adevăr, nu-i făcută pentru oameni. Rezultatul îl vezi şi tu. Ai fost nemanierată şi sălbatică. Ai uitat că eşti în concediu?”

– Puteţi fi şi amabilă? – aud că mă întrebă, după o lungă pauză, stând mai departe cu nasul în ziar. Avea un ton insinuant şi uşor ironic.

– Găsiţi că sunt? Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii – îi răspund eu bine dispusă, pentru că de abia atunci mi-am data seama că ironia lui e doar o platoşă după care se ascunde spre nu a fi rănit.

– Nici nu trag –, îmi răspunse el, înlăturându-şi ziarul de pe faţă şi privind spre mine. – Ceva îmi spune că, în realitate, nu sunteţi nici dumneavoastră ce vreţi să păreţi. Sau poate păreţi ceea ce, de fapt, nu sunteţi?… În orice caz, despre acest subiect, fiecare îşi are filozofia lui…

Pentru că am simţit că toate gândurile mele erau de partea lui, am reacţionat dimpotrivă, altfel decât aş fi vrut şi i-am răspuns:

– S-ar putea, deşi filozofia pentru mine înseamnă vorbe, vorbe, vorbe. Exact inversul a ceea ce pot savura eu acuma.

Nu am primit nici un răspuns, iar eu m-am ambiţionat să rămân în poziţia unei mumii egiptene. Am mai auzit un timp fâşâitul ziarului, ca pe urmă să nu mai aud nimic. Adormisem. Când am deschis ochii, scaunul era gol, iar persoana se evaporase în aerul fierbinte al Mediteranei.

 

 

………………………………………………………………………………………..

 

            Căldura mediteraniană ne trimitea la plajă, în apa bazinelor, sau, din contră, în interiorul elegant şi răcoritor al vasului, ispitindu-ne cu mâncăruri şi băuturi răcoritoare, iar seara cu jocuri de ruletă, cu dans, şi programe artistice de revistă. Alegeai la întâmplare şi acceptai totul, ca pe un corn al abundenţei.

Prima şi a doua seară am colindat peste tot. Am dansat de una singură, strecurându-mă printre oamenii veseli şi dornici de aşa ceva. Pe urmă m-am oprit la un bar, ca să-mi ofer un cocteil, ca în final să mă retrag în cabină. Am ieşit pe terasă, unde briza mă răcorea cu freamătul ei copilăresc. Mi-am amintit de bărbatul din prima zi a călătoriei mele şi am recunoscut cu regret că am fost mult prea autoritară şi neprietenoasă cu el.

De la o vreme am observat că, la o distanţă de o terasă, un individ care se sprijinea de balustradă, încerca aidoma mie să pătrundă cu privirea prin întunericul de dincolo de perdeaua de lumină care ne ocrotea de duhurile rele ale nopţii.

Freamătul mării ajungea până la mine. Un gând ghiduş, mi-a şoptit că foșnetul pe care îl aud nu e altceva decât o cochetă împotrivire a apei, strădania de-a nu se lăsa cucerită de îndrăzneala vaporului care înainta încet pe undele ei.

Şi pentru că nimic nu era de mirare în acest oraş al minunilor plutitoare, am recunoscut în bărbatul de pe balconul învecinat pe interlocutorul de alaltăieri. M-am retras repede în umbra peretelui ce ne despărţea să nu mă recunoască şi am chicotit ca o şcolăriţă:

„- Ce noroc să-l am şi vecin!”

În cealaltă clipă, nu mi-a fost mare mirarea să-l aud că mă salută:

– Bună seara!

Apoi a dispărut în camera lui.

În seara ce a urmat, am ieşit cu grijă, ca nu cumva vecinul să mă audă când ies. Dar, pe de altă parte, gândurile mele mă trădau, dorind să-l întâlnească. M-am apucat să colind din nou toate locurile destinate bunei dispoziţii. Într-o oglindă de pe culoar m-am privit autocritic. Mi-am dat seama subit că am câteva kilograme în plus.

– Eh, pentru vârstra mea e bine şi aşa -, m-am încurajat singură, făcând pe nepăsătoarea… Totuşi m-am hotărât pe loc să mănânc mai raţional.

Am ajuns în faţa sălii de spectacole, unde se viziona un program de revistă. Muzica răsuna îmbietoare. Probabil pentru că păream indecisă, un tânăr chelner m-a condus prin întuneric, spre un loc rămas încă liber.

Comand un cocteil şi privesc fascinată spre scenă, unde mai multe fete încântătoare, îmbrăcate în costume strălucitoare, dansează şi cântă.

– Bună seara -, aud pe neașteptate vocea cunoştinţei mele.

Surprinsă, am întors automat capul spre dreapta. Era încredibil. Din cei două mii de pasageri câţi număra vasul, nu m-am nimerit la altă masă decât a lui. Râd cu poftă, reţinându-mă totuşi, să nu fac prea mult zgomot şi, bine dispusă, fac o ironie:

– Vreţi să deveniţi o obsesie pentru mine?

– Nicidecum! -, mi-a răspuns el prietenos. M-aţi fi putut acuza de acest lucru dacă, zărindu-vă, m-aş fi aşezat eu la masa dumneavoastră. Dar după cum vedeţi nu a fost aşa. Eu aş numi-o mai degrabă hazard, destin, soartă… sau cum vreţi s-o numiţi.

Am râs amîndoi de întâmplare. Apoi am dansat, am povestit… ne-am simţit minunat.

Vacanţa pe vapor a devenit brusc pentru amândoi un vis frumos, aşa că, dintr-un moment în altul, m-am hotărât să-mi las visul să se împlinească.

– Vă mărturisesc sincer că am avut o vie presimţire că ne vom întâlni în această seară -, îmi şopti el la ureche în timp ce dansam.

Iar eu trebuia să le recunosc gândurilor care mă priveau întrebătoare că am avut acelaşi sentiment.

– Uneori se pare că dorinţele se împlinesc -, îi răspund eu, privind peste umărul lui luminile colorate care se aprindeau şi se stingeau în ritmul dansului.

– Dacă sunteţi de acord v-aşi invita după programul artistic la o scurtă plimbare pe puntea vasului -, mai spuse el, în timp ce ne îndreptam spre locurile noastre.

Şi pentru că ospătarul îmi aduse comanda, ridic paharul şi-i răspund complice:

– Nu văd de ce aş fi împotrivă.

De frică să nu deranjez pe cei care urmăreau programul artistic, m-am apropiat de el, vorbind pe şoptite. În felul acesta atmosfera dintre noi a devenit mai intimă şi, de la o secundă la alta, mai caldă. Acceptasem flirtul? Poate! Dar cred că mai degrabă m-am lăsat dusă de un fluid invizibil, care plutea în acel moment în jurul nostru.

 

 

………………………………………………………………………………………..

 

Credeam că e o fire volubilă şi vorbăreaţă aşa cum s-a prezentat la prima nostră întâlnire, dar el, din contră, păşea lângă mine tăcut şi gânditor, cu un zâmbet mulţumit întipărit pe faţă, privind un punct imprecis pe nemărginirea cerului.

O melodie suavă a ajuns până la urechile noastre şi, în timp ce eu îmi imaginam că pluteam amândoi în ritmul ei delicat, el mă cuprinse cu un gest timid în braţele lui, dăruindu-mi acel moment unic în care muzica şi dansul înseamnau o împlinire.

Cerul era negru, în contrast cu puntea foarte luminată unde eram noi şi, în timp ce ne plimbam ţinându-ne de mână, furaţi de mirajul acestei seri minunate, stelele mă interogau cu privirile lor argintii:

„- Ce-ţi veni să te comporţi ca o adolescentă?…”

Eu însă am zâmbit fericită şi am încercat cu puterea minţii să le rog să-mi elibereze visele de dragoste ce stăteau închise de atâta timp în strălucirea lor îndepărtată. Şi-n acea clipă, dorinţa mi-a fost împlinită. Inima a început să-mi bată cu putere, asigurându-mă că dorurile mele au rămas încă vii, că nu s-au destrămat şi n-au îmbătrânit. Că sunt pline de viaţă, în cămăruţa strâmtă din cerul sufletului meu.

            Mă simţeam iubită şi ocrotită de bărbatul ce păşea alăturea de mine, de aceea m-am întrebat pentru amândoi. De când nu am lăsat pe nimeni să pătrundă în sufletele noastre? Ne-am temut de o nouă trădare, de aceea am învăţat să simulăm o falsă nepăsare, întorcând spatele ofertelor care au trecut pe lângă noi?

Şi în acel moment gândurile m-au făcut să accept un adevăr ştiut, că dragostea nu are vârstră.

… Aşa că, m-am trezit cu o dragoste născută din vise neîmplinite, uitate şi lăsate să doarmă…. El le-a făcut să vibreze din nou, să le dezmorţească şi să mă asigure că orice pasăre Phoenix poate să renască…

Privindu-l, am putut să-l înţeleg. Mimând un zâmbet juvenil, bravând o nepăsare ironică, a încercat şi el, ca şi mine, să-şi înăbuşească frica de eşec.

Dar, în ultima seară, în timp ce ne plimbam pe puntea vasului, am descoperit împreună cum creştea între noi o emoţie stranie şi neaşteptată. Ritmul paşilor noştri se spărgea în dreptul inimii noastre, dublând efectul până la stânjeneală, în timp, ce în liniştea nopţii, adierea s-a transformat într-un vârtej al frământărilor care ne-a cuprins pe amândoi.

…Aşa că ne-am coborât privirile spre apa marii, cerându-i ajutorul. Ea însă nu ne-a răspuns, cu răceala întunecimii ei adânci, unde speram să ne înăbuşim propriile dorinţe, ci ne-a surâs luminată de strălucirea stelelor căzute pe luciul ei, lăsându-ne să hotărâm singuri.

De aceea, poate, explozia evadată într-un sărut nedăruit încă, copilăros şi timid, ne-a eliberat de spaima care crescuse în noi odată cu anii. O clipă a fost de ajuns ca acel firicelul de dragoste eternă să crească şi să se ceară trăit.

O melodie stelară ne-a răsplătit curajul de-a crede încă în iubire, aşa că îmbrăţişarea ne-a făcut tari şi nu ne-am mai temut de întunericul dintre miile de făclii cereşti, care ne urmărea ca o nălucă.

Proză: Maria V. CROITORU: RETRIBUŢIE sau EU FUR, TU FURI, … DAR ŞI EI FURĂ…

Măria se rezemă în sapă şi se uită la copii. Toată ziua au scos toţi trei cartofi la ceape. N-au fost nici la şcoală, nici măcar nu i-a învoit. Aseară, brigadiera a umblat pe uliţă să le spună că trebuie recoltaţi cartofii din Zăvoi, să poată ara. „Ce harnici au fost pruncii!” gândi cu voce tare. „Şi ce rea am fost cu ei! Cum se uitau înainte, mă răţoiam la ei: Nu vă uitaţi unde-i capătul!”

         Copiii nu ziceau nimic. Ştiau că trebuie s-o ajute pe mama lor, tatăl era la serviciu. Se întorcea pe la cinci după-amiază. Tot satul era pe tarla. Domnii-tovarăşi aduseseră cântarul pe la amiază şi aşteptau să termine oamenii de cules, să-i cântărească. Fusese o recoltă bună. Scosul a fost cum a fost, mai greu era să aducă sacii în capătul tarlalei. Femeile se ajutau unele pe altele…

         Măria era mulţumită, avea treizeci şi opt de saci. Va primi patru saci retribuţie. Aşa le-a spus Păpăruza, brigadiera: „Cine lucră o parte primeşte 120 de kile. Ea îşi aduse saci mai mici să-i poată căra: „Amu, câţ îs, atâţa-s”. Clădi sacii la capătul tarlalei. Copiii o ajutau, plângându-se că li-i foame:

         – N-ai putut pune şi dumneata mai multă mâncare? Ai pus ceapă şi clisă… No, mâncaţi ceapă cu clisă şi pită…

         – Tăceţi, că-ţi mânca, cum ajungem acasă!

         Măria se uită la Ion. Îl prinse de mână şi-i zise:

         – Du-te acasă! Prinde dibolii la car şi hai încoace! Dar să nu zăbădeşti!

         – Să v-aduc ceva de-acasă?

         – N-aduce, nu cred c-om sta mult! Până vii tu, ajungem poate şi la cântar…

         Copilul plecă. Se însera. Se auzi vocea paznicului:

         – Om cântări câţi om putea şi-om lăsa şi pe mâini, că n-om sta aici tătă noaptea!

         Măria îl trimise pe Gicu după apă la gară. Acolo, era o hărmălaie nemaipomenită. Era coadă la cântar. Se certau, se înjurau. Se auzi vocea unei femei:

         – Nu v-ajute Dumnezeu! C-o maje ne plătiţi lucru’: pusu’, săpatu’ şi culesu’?

         Nu-i răspunse nimeni. Copilul veni cu apa. Stăteau şi aşteptau. Seara se lăsa peste câmp. Maria îl văzu pe Ion venind cu carul. O fulgeră un gând. Se îndreptă spre el:

         – Traje carul lângă saci, da’ întoarce-l!

         – Da’ nu-i ducem la cântar?

         – Tu să taci şi să faci cum zâc io!

         Copilul întoarse carul. Bivolii se mişcau încet. Cineva-i strigă să-l tragă mai spre mal, să poată trece căruţele. Măria se uită în jur. Erau numai căruţe cu cai.

         – Haidaţi să punem saci în car! Ajutaţi-mă! Numără-i, Ioane!

         Se lăsase întunericul. La cântar lucrau cu lanterna şi la lompaş.

         – Câţi am pus?

         – Nouă!

         – Mână cătă casă! Îi şopti lui Ion.

         – Dacă ne prind? 

         – Mână şi taci! Gicule, du-te cu frate-tău!

         Măria îi lăsă să se depărteze. Ea se îndreptă spre cântar. Îi strigă pazei:

         – Bade Gheorghe, noi om veni mâine la cântar, nu mai stăm. Că suntem aici de până-n zâuă!

         Atunci îl văzu pe şeful de post. Sta jos lângă cântar şi mânca un măr: „Bine că stai acolo, stau-ai până mâini!”

         – Bine, Mărie, bine! Du-te acasă, că şi alţii s-o dus!

         Măria se grăbi să-i ajungă pe copii. Îi era frică, deoarece se apropiau de gară şi acolo s-ar putea să fie celălalt miliţian. Îl trimise pe Gicu să vadă cine-i la gară. Când fură aproape, Gicu le ieşi înainte:

         – Nu-i decât cantonierul.

         – Să ne-ajute Dumnezeu să intrăm în sat!

         Nu s-au întâlnit cu nimeni. Lângă bufet erau nişte bărbaţi care beau ceva dintr-o sticlă. Unul rânji:

         – Tu eşti, Mărie? Ai gătat?

         – N-am hăpt gătat, da’ oi găta dimineaţă.

         Ajunseră aproape de casă.

         – Du-te, Ioane, şi deşchide porţâle şi strâgă-l pă tată-to!

         Acesta ieşi din casă şi aprinse becul dinspre curte.

         – Stinje lumina şi deşchide poarta la şură!

         – Atâtea picioici ţ-o dat?

         – Tacă-ţi gura! Aieştia i-am luat io, ce ne-or da, i-oi aduce mâine! Clăti-te şi traje caru’-n şură!

         – Nu te-ai temul că te-or prinde?

         – Temutu-m-am, da prindă-i pe ei beteşigu’!

         Bivolii i-au dus în poiată. Au tras poarta la şură. Bărbatul se-ndreaptă spre casă:

         – Unde meri? Hai să-i băgăm în pemniţă!

         Când intrară în casă, femeia mormăi: „Doamne-ţi mulţam!” Apoi, se uită la bărbatu-so:

         – Dă-le pruncilor câte-un leu să-şi cumpere piscuieţi!

         – Nu sunt la coparativă! Mai bine să ne aducă din Baia, zice Gicu.

         A doua zi, Măria prinse bivolii la car şi merse în Zăvoi. Brigadiera şi miliţienii erau acolo. Puse sacii în car şi… trase la cântar, când îi veni rândul. Nişte bărbaţi o ajutară să-i pună pe cântar.

         – Da’ puţâni ţ-o ieşit! zise Păpăruza. Vecină-ta de peste drum o avut măi mulţi. Ori te-ai gânit să vii pă urmă? Ie-ţi gândul, că vin pruncii de la şcoală la practică mintenaş şi-i culeg ei!

         – Amu, câţ îs, atâţa-s! zise Măria. Aiştea care mi-i daţi i-oi lăsa de sămânţă. Am pus picioici şi-n ogradă! No, Dumnezo v-ajute!

         Îndemnă bivolii. Chiar atunci, veni o maşină Aro. Era primăriţa cu una de la judeţ. Paznicul şi un miliţian puseră nişte saci cu cartofi în maşină. Măria se uită la ei: „Batăr puneţi-i să nu vă vadă nimeni!” zise în gând şi lovi bivolii:

         – Nè, Mură, nè, Mândraie!

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Substituirea (2)

(urmare)

            Omul păşeşte rar, cu străduinţă, prin zăpada vârtoasă, ridicându-şi picioarele cu greutate, uneori fiind nevoit să se ajute cu braţele pentru a-şi scoate ţurloaiele din omătul gros, aşternut din abundenţă pe obrazul pământului, alteori văzându-se obligat să se oprească şi să se rezeme de trunchiul unui măr sau prun, spre a-şi trage suflul şi a-şi reface forţele necesare urcuşului. Cum se termină grădina, poala dealului începe domoală, ca mai apoi să o ia pieziş, îngreunând suişul şi solicitând eforturi susţinute călătorului. Înaintând prin beznă, sub bătaia rece a vântului ce bulversează dansul fulgilor de nea, bărbatul urmează o cărăruie imaginară, cunoscută din trecerile-i repetate de-a lungul vieţii peste dealul dezgolit, presărat pe alocuri cu pruni şi meri pădureţi, rămăşiţe ale unei livezi întinse, defrişate cu multă vreme în urmă, din mândreţea şi bogăţia ei rămânând câţiva pomi sălbăticiţi, spre a aminti lumii că versantul a fost cândva o vastă şi rodnică livadă. În jur, doar noapte neagră, mută şi rece, o ninsoare spornică, haotică şi stăruitoare, o linişte bizară, tainică şi nemiloasă, niciun lătrat de câine, niciun ţipăt înfricoşător de cucuvea, niciun urlet lugubru de lup înfometat, niciun strigăt de copil speriat de coşmaruri nu biciuieşte tăcerea atotstăpânitoare şi stranie. Mai are de făcut o ultimă sforţare şi e pe culme, îşi strânge în jurul taliei pieptarul, încercând să nu risipească bruma de căldură degajată de trupul înfrigurat, păşeşte anevoie prin neaua ce creşte neostenit sub năvala fulgilor grăbiţi să-şi găsească odihna de pe urmă, încă un pas, doi şi, gata, ajunge sus. Odată ajuns pe spinarea dealului, se produce un fapt ce-l sperie şi-l încântă, totodată, se face brusc lumină, ca şi cum cineva cu tăişul unei săbii uriaşe ar despica de jur-împrejur întunericul, înlăturând un calup rotund de beznă, în faţă se deschide un spaţiu în interiorul căruia strălucirea lunii capătă puterea soarelui, învăluind pământul acestui cerc într-o zare lăptoasă, bogată, dar rece, şi îndepărtând cea mai mică umbră. El intră în acest ţarc ca şi cum ar pătrunde din negura de afară într-o odaie puternic luminată, ca şi cum ar ieşi din întunecimea unei ape la suprafaţa ei însorită, minunându-se şi înfricoşându-se în acelaşi timp, face câţiva paşi, apoi se opreşte locului, mirat şi înspăimântat. De jur-împrejur, din zăpadă până în tăria cerului, întunericul se înalţă ca un perete de sticlă dat cu catran, delimitând un stâlp de lumină ce înghite înlăuntrul său o bună parte din pădurea de la răsărit, panta piezişă şi, ulterior, domoală a dealului dinspre lac, lacul, smârcurile din jur, o mică porţiune din drumeagul ce leagă satul de localitatea învecinată, aflată la miazănoapte, mult dincolo de peretele de smoală, toate acestea, acoperite de zăpada strălucitoare şi învăluite în acea lumină albă şi rece. Deşi e frig, trupul bărbatului se încălzeşte treptat, o căldură înăbuşitoare îl cuprinde din tălpi până în creştetul capului, încât simte nevoia de a se descotorosi de haine, îşi dă jos pieptarul şi îşi descheie nasturii de la gât ai cămeşii din pânză de cânepă. Abia acum îi vine în minte finalul visului, pe care nu a reuşit în niciun chip să şi-l amintească, şi ştie cu siguranţă că brazda din vis a fost trasă până lângă puţul adânc, fără fund, ce ţine loc de fântână cu apă de băut pentru trecători, puţ lângă care, dacă priveşte mai cu aspreală şi cu interes mărit, vede o pată neagră, singura formă neacoperită de ninsoare, şi, dacă îşi iuţeşte şi mai mult uitătura, forţând-o să înţeleagă ce anume închipuie acea mică ridicătură de pe malul lacului, descoperă, nu fără uimire, că e spatele şi ceafa unui bărbat îmbrăcat în bundă şi aşezat la odihnă pe o buturugă. Nu-i poate vedea faţa, dar simte că străinul îl aşteaptă, acest simţământ îl străbate ca o fulgerare, făcându-l să se cutremure, da, totul se sfârşeşte aici, în acest stâlp de lumină, femeia şi pruncii au rămas în urmă, în negura vieţii, iar el a ajuns aici, în lumina morţii. Cine o fi necunoscutul din marginea lacului e întrebarea ce-i aţâţă curiozitatea şi-i pune în mişcare picioarele, numai apropiindu-se şi văzându-i chipul va găsi un răspuns, aşa că, eliberat de boală, de friguri şi regrete, se îndreaptă aţă spre locul cu pricina, păşind, fără să-şi dea seama, pe deasupra zăpezii. Când mai are de făcut câţiva paşi doar şi este pe punctul de a da bineţe, persoana necunoscută se ridică în picioare, îşi aranjează bunda şi se întoarce cu faţa spre el, înlemnindu-l.

 

*

           

Intră în casă, îi spune femeii fratele său, nu mai vărsa lacrimi, du-te şi vezi de copii, eu o iau din loc, poate nu a îngheţat cu totul, o mai fi având o fărâmă de viaţă în el, alerg cât pot de iute, numai nu te vrednici a plânge, te-a prinde boala de supărare, şi asta ar mai lipsi, intră în casă, eu am fugit.

            Pe cerul marmorat al dimineţii, trei ciori îşi întind aripile într-un zbor liniar, trecând pe deasupra satului îngropat în zăpadă. Ninsoarea a încetat, vântul nu bate, împrejurul, trezit din somn, îşi dezmorţeşte încheieturile înţepenite de frigul nopţii.

            Femeia intră în odaie şi se apucă să facă focul, ia vătraiul şi împrăştie cenuşa alburie şi tăciunii stinşi, eliberând grătarul, aşază paie şi surcele şi le aprinde, flacăra palidă înghiţind pai după pai şi surcea după surcea, apoi se apropie de patul copiilor, netreziţi, îi înveleşte cu cerga şi îi sărută pe frunte, lăcrimând.

            Nimeni nu l-a oprit să-şi urmeze ursita, gândeşte ea, stând lipită cu spatele de trunchiul cald încă al cuptorului, eu, biata de mine, toropită de durere, de chin şi de somn, am adormit cu capul pe masă, fratele meu s-a dus acasă când s-o fi dus, iar el s-a ridicat din pat pe furiş şi a luat-o pe urma visului, cine ştie dacă mai trăieşte ori ba, aşa beteag şi pe gerul ăsta nu-i cum să fi rămas în viaţă. Îşi lasă basmaua să-i cadă pe umeri, îşi petrece degetele prin părul mătăsos, înlocuind cu mişcări repetate pieptănătura de dimineaţa, îşi acoperă capul cu năframa, înnodându-i colţurile sub bărbie, ia găleata de tablă de după uşă, iese în tindă şi, de-acolo, în curte, îndreptându-se spre portiţă, când simte că ceva o strânge de spate, se opreşte locului şi întoarce doar capul, înfricoşată, privind în lungul grădinii.

            Prin zăpadă, cu paşi siguri şi hotărâţi, se apropie bărbatul ei, vine direct spre ea, surâzând, chipul lui, mâncat de boală până aseară, plezneşte de sănătate, ba chiar mai mult, pare întinerit, iar privirea tăioasă şi sfredelitoare de această dată este străbătută de o lumină stranie ce-i împrumută reflexe îngheţate, nefireşti.

            Privindu-l, femeia îşi simte inima străpunsă de un sloi de gheaţă şi, adunându-şi puterile, scoate un ţipăt ascuţit ce sfarmă liniştea proaspetei dimineţi.

 sfârșit

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Substituirea (1)

Nu, publicarea în serial a romanului (meu) BOKIA nu înseamnă sistarea celorlalte postări de proză. Iată dovada – în două părți – pe care talentul de povestitor al domnului Leon Iosif GRAPINI mi-o prilejuiește (O.P.) 

Lui Pavel Dan

            Întunericul se ia la trântă cu ninsoarea, disputa, care să pună mai grabnic stăpânire pe întinderea cerului şi a pământului, o luptă din încleştarea căreia pierde teren nimeni altul decât cuprinsul, înghesuit şi strâmtorat fiind într-o întunecime oarbă precum adâncul unei ape tulburi, nămoloase.

            Împins afară de gândul încolţit în urma visului avut în somnul scurt şi răscolitor de peste zi şi crescut în mintea sa precum o buruiană greu de smuls din ţelină, omul păşeşte cu anevoie prin omătul gros, zdrobindu-i moliciunea şi prospeţimea sub talpa piciorului, răzbătând greu prin stratul aşternut mai bine de un cot pe pielea îngheţată a gliei. Merge pe bâjbâite, smoala nopţii şi înghesuiala haotică a fulgilor de nea îi chinuiesc ochii, a căror putere de pătrundere în beznă s-a vlăguit până la epuizare, însă, în ciuda vitregiilor nocturne, înaintarea lui e sigură, e un fel de a spune, că urmele sale, asemenea unor scorburi înguste şi adânci, aşternute în zig-zag, dovedesc un mers de om cu mintea tulburată de viciul băuturii. Dar el se clatină nu din această pricină, ci din cauza bolii, o boală ce s-a cuibărit ca un şarpe în trupul său, înveninându-i vintrele, ca un vierme într-un măr, rozându-l şi măcinându-l pe dinăuntru. Să tot fie şase săptămâni de când a căzut la pat, a slăbit şi s-a împuţinat zi după zi de n-a rămas din bradul falnic ce era decât un ciot putregăios, ochii i s-au retras în orbite, ca nişte pui ascunşi în fundul cuibului la trecerea şoimului flămând, şi i s-au înroşit precum jarul viu din sobă, pielea feţei, cândva sănătoasă, arsă de soare, s-a făcut albă şi străvezie, înfăţişând o pânză de vinişoare sângerii şi fine ca firul de păianjen, buzele subţiate şi răstignite pe maxilare au îmbrăcat culoarea pământie, carnea trupului i-a scăzut de a rămas doar pielea şi osul din el.

             Până a se hotărî să plece a bolit în capul patului, înfofolit în bundă, cu căciula pe ţeastă şi acoperit cu cergi şi plăpumi care, cu toată folosinţa şi cu rostul lor, nu reuşeau să răpună frigul din oase, un frig venit dinlăuntrul său, că în odaie, deşi nu te năduşeai de cald, răcoare nu era nici măcar pe timp de noapte, soba, încărcată în permanenţă cu paie şi cu lemne, nu făcea ochi mort, era prezentă la datorie. Nevasta lui, după ce l-a doftoricit cu leacuri băbeşti, cunoscute de la bătrânele meştere ale satului, văzând că zilele trec, iar boala îşi vede mai departe de treaba ei, a chemat doctorul, acesta, după ce şi-a consumat şi priceperea, şi medicamentele, s-a dat bătut, în faţa morţii cu toţii suntem neputincioşi, a fost, spre spaima şi deznădejdea consoartei, concluzia sa finală. Dar femeia avea de crescut doi copii, de lucrat pământul de primăvara devreme până toamna târziu, de îngrijit animalele din bătătură, de răzbit cu vecinii hrăpăreţi şi vicleni, de trăit într-o lume potrivnică, în care ura şi invidia fac front comun spre a-i înfrânge voinţa şi a o arunca în colbul ruşinii, aşa că, de una singură nu avea cum să izbutească a lua taurul vieţii de coarne, prin urmare, boala bărbatului nu se putea stinge prin moarte, trebuia găsită vindecarea. Când nu ajută doctorul şi leacurile, e de folos preotul şi rugăciunea, ca atare a dat slujbe la biserici şi mănăstiri, i s-a citit bolnavului pe cap din Sfânta Scriptură, i-a făcut rugă, ea şi cu trei copile nevinovate, cu masa întoarsă, cu lumânări aprinse în talpa picioarelor de lemn, cu mătănii şi citit cu voce tare din cărţile sfinte la fiecare colţ şi latură de masă, fără urmări însă, omul se prăpădea cu zile, dar nădejdea ei încă nu, a cerut sfatul babelor a căror cunoaştere într-ale farmecelor nu poate fi pusă nicicum sub semnul îndoielii, i-a descântat în pământ şi la nouă femei cu apă de la nouă izvoare, dar toate acestea, doftorii, rugi şi descântece, după cum limpede se vede, au fost în zadar.

            Totul a început în ziua când s-a întors din pădure ud până în măduva oaselor de-l puteai stoarce ca pe o cămaşă scoasă din apă, a plecat dimineaţa, pe o ploaie măruntă şi rece, la munte, să dea gata până seara un car de buşteni, era în noiembrie, luna trecută, după ploaia cernută ce n-a contenit cât e ziua de lungă, ziceai că-i toamnă, după cerul bolovănit de nori şi îmbâcsit de pâclă şi după frigul ce-ţi tăia faţa şi mâinile, credeai că iarna e sosită gata, pe astfel de vreme a lucrat cu ţapina, cu joagărul şi cu securea, de la răsărit până la apus, Vai, bărbate, l-a întâmpinat soţia la întoarcere, ajutându-l să deshame caii daţi în foc de trudă şi de ploaie, amu ţi-ai găsit să faci tu lemne, o să dea boala în tine de nu-i fi bun de nimica zile în şir. Parcă a avut gura drăcuită, că el s-a trezit în tăria nopţii cu o durere de cap de parcă cineva i l-ar fi strâns într-o menghină, simţea un cuţit înfipt la rădăcina sprâncenelor şi un vânt rece şerpuindu-i în lungul spinării, iar ochii şi nasul se eliberau necurmat de scursorile trupului, nici fierturile băute sau inhalate şi nici pietrele înfierbântate, lipite de tălpi şi de coapse, nu l-au scăpat de dureri şi de friguri, cum nu l-au scăpat toate găselniţele omului, leacuri, rugăciuni şi descântece. A căzut la pat şi acolo şi-a dus amărâtul şi chinuitul trai până în noaptea asta, noapte în care s-a hotărât să dea curs visului avut în somnul de peste zi, un somn adânc precum o moarte. Se făcea că mamă-sa, trecută în lumea drepţilor cu mult timp în urmă, a venit la ei în vizită, s-a trezit cu ea în capul mesei, cu faţa în palme şi cu coatele înfipte în tăblie, privind oblu la uşa sobei, prin orificiile căreia văpăile focului desenau forme nedesluşite pe duşumeaua murdară, era îmbrăcată în alb, contrar obiceiului şi tradiţiei, nicio femeie bătrână nu cutează a se înveşmânta astfel, decât în culori mohorâte şi cernite, Cum de te-ai înţolit aşa, mamă, a întrebat-o el, ridicându-se în capul oaselor, Lasă asta, mai bine m-ai întreba cu ce temei am venit la tine, i-a răspuns femeia, nedezlipindu-şi ochii de pe uşiţa sobei. Abia atunci a observat că în odaie nu erau decât ei doi, nevasta şi copiii fiind pe-afară, Am venit să-ţi spun ce ai de făcut, a continuat bătrâna cu glas liniştit, scăzut, ce părea să nu tulbure liniştea încăperii, ca şi cum vorbele şi-ar fi răsturnat clinchetul şi înţelesul doar în mintea lui, să-ţi spun ce ai de împlinit, dragul mamii, trebuie cât mai grabnic să te duci la lacul din pădure, e acolo fântâna cea adâncă, puţul fără fund, cum îi cunoscut, şi să-ţi ridici casă nouă deasupra lui, în care să te muţi de unul singur, nevasta şi copiii trebuie să rămână în hruba de-aici, Dar cum poţi, mamă, să-mi ceri una ca asta, o întrerupe bolnavul, cum să locuiesc fără ei, ce vor zice sătenii, şi-a lăsat muierea şi pruncii în locuinţa veche, iar el şi-a ridicat alta nouă, pe marginea lacului, Nu te necăji, sătenii din lumea ta şi a mea nu poartă grija altuia, fiecare îşi vede de rosturile sale, ridică-te numai din pat şi leagă calul la teleguţă, vom trage cu plugul o brazdă din pragul casei până lângă puţul cel adânc, Prin omăt vrei să tragem brazdă, mamă, şi pe ninsoarea asta, N-ai ieşit de mult afară, cu mintea tulbure şi cu privirea slăbită, n-aveai cum să-ţi dai seama că se scutură de floare cireşii, hai degrabă că mi-i târziu, nu pot sta mult, nu-mi este îngăduit. La îndemnul bătrânei, a ieşit din casă, într-adevăr, afară ningea cu flori de cireş, pământul, zvântat, era acoperit cu un covor subţire de petale alb-sângerii. Ţinut de scurt de mamă-sa, a intrat în şură, a scos în curte teleguţa şi plugul, a prins calul între lanţuri, a înfipt lama plugului în ţelina din faţa prispei, apăsând cu tărie pe coarne, şi a îndemnat animalul la drum, bidiviul, prins de dârlogi de femeia în alb, se opintea, nu cu prea mare efort, să iasă din ogradă, prin grădină, pe tăpşanul din spatele casei, iar de acolo, peste coamă, spre lac. Au trecut culmea, lăsând în urmă o brazdă adâncă şi îngustă, o tăietură întunecată pe obrazul alb-trandafiriu al pământului, dar dacă au ajuns la fântână nu poate şti, deoarece s-a trezit înfricoşat, lac de sudoare, rotindu-şi ochii învăpăiaţi de boală şi încercând cu disperare a se agăţa cu ei de realitatea crudă, însă liniştitoare, visul îngrozindu-l peste măsură.

            Nevasta, aşezată pe scăunel, cu furca înfiptă în gaura rostuită anume în acest scop, torcea tăcută, trăgând cu degetele mâinii stângi, în care scuipa din când în când, din pulpa albă şi moale a lânii firişoarele fine şi întortocheate, răsucindu-le într-un fir subţire ce, spânzurându-i deasupra şorţului, se aduna spornic pe fusul răsucit cu cealaltă mână, copiii se hârjoneau prin bătătură, bucurându-se de fulgii mari ce dansau în văzduhul iernii abia începute. Să-i povestească soţiei visul, s-a întrebat în sinea lui, o va speria şi mai tare, mai bine amână spre seară, când va fi şi cumnatul de faţă, venit, ca de obicei, să vadă ce face bolnavul, aşa, să nu zică lumea că nu-i preocupat de soarta lui, nu-l condamnă, să vii zi de zi şi să constaţi că nimic nu se îmbunătăţeşte, ba, dimpotrivă, că lucrurile se îndreaptă mai mult ca sigur spre un sfârşit nedorit de nimeni, de la o vreme îngrijorarea şi interesul par a fi de formă. Om bun fratele soţiei sale, deşi se arată cam indiferent în ultimul timp, e de înţeles, are şi el familie, griji şi alergătură, toate în seama sa, cu el se ştie de mic, s-au ţinut prieteni toată viaţa, prin el a cunoscut-o pe nevastă, când a zărit-o întâiaşi dată era o băieţică zglobie ce frământa noroiul primăverii cu picioarele desculţe, cu un entuziasm copilăresc pe care doar firea nevinovată ţi-l poate da. Însă n-a băgat-o în seamă, lucru firesc, pe atunci era şi el copil cu mintea la jocuri şi la pozne, abia mai târziu, când firele de păr ale bărbăţiei s-au înghesuit, moi, deasupra buzelor şi în lungul perciunilor, privirea ei scânteietoare a început să-i cutremure fiinţa ori de câte ori era îndreptată asupra lui, simţind şi înţelegând că flacăra dragostei i-a învăluit deja inima. Nu-i vorbă, şi codana, până mai ieri tovarăşă de zbenguieli şi de şotii, se roşea până în vârful urechilor când el o cuprindea în uitătura sa adâncă, plină de înţelesuri. A iubit-o pe ascuns mai bine de un an de zile, până când, împovărat şi copleşit de atâta dragoste, a îndrăznit să-i ceară mâna, spre bucuria ei şi a tuturor neamurilor, şi ale lui, şi ale fetei. Au făcut nuntă, cu colăcari şi cu druşte, cu cai şi cu steaguri, cu perechi multe de naşi, cu masă bogată de pe care nu s-a ciuntit băutura şi mâncarea, aşa, ca la familiile înstărite, de vază şi cu renume în ţinut, cu toate că nici numele, nici porecla, nici pământurile avute nu ar fi trebuit să-i îndemne a face un aşa mare ospăţ. În scurtă vreme au venit copiii, doi, un băiat şi o fată, frumoşi ca lumina soarelui, şi, odată cu ei, au tăbărât şi necazurile, şi nevoile, şi neajunsurile. Din sudoarea frunţii şi din bătăturile palmelor sale s-au ales cu această căsuţă, cu şura şi grajdul, cu două vaci, doi cai, zece oi şi cu câteva orătănii în bătătură, dar uite că de o lună şi jumătate boleşte, frigurile nu-l mai lasă din gheare, boala îşi face albie tot mai adâncă în carnea şi oasele sale, iar moartea, vigilentă, cum i-e firea, îşi iţeşte capul tot mai des la fereastra sufletului său îndurerat şi chinuit de gândul că va părăsi această lume, iar familia îi va rămâne de izbelişte în vâltoarea vieţii. Din acest motiv l-a rugat pe cumnat să-i aibă în grija şi paza lui nevasta şi copiii, că el se duce. Unde să te duci, omule, i-a spus fratele soţiei, stai colea şi te linişteşte, ai prunci de crescut şi muiere de ţinut, Mă duc, i-a spus cu lacrimi în ochi, abia reuşind a se abţine să nu plângă ca un copil, şi le-a povestit amănunţit visul de peste zi, asta mi-i ursita, nu mă pot împotrivi, Dă-o-ncolo de ursită, i-a zis musafirul, la urma urmei nimeni nu şi-o cunoaşte, câte ursitoare n-au ursit într-un fel, şi viaţa s-a găsit să rostuiască lucrurile pe o cu totul altă cale, visele sunt vise, le ai şi le uiţi, ce vezi cu mintea în somn rămâne în somn. Dar el era şi este încredinţat că sfârşitul nu-i poate fi altul decât înecat în apa rece ca gheaţa a lacului din pădure. Aşa că, fiind convins de ursita sa, când cei ai casei dormeau somnul adânc şi dulce, a ieşit tiptil pe uşă afară, nu înainte de a-şi aranja bunda sub cergă şi căciula pe pernă pentru a da de înţeles celor ai casei, când îşi vor arunca ochii spre pat, că el încă doarme, a ieşit pe uşa tindei şi a luat-o, prin fundul grădinii, spre deal, urmând arătura trasă în vis şi în mintea sa.

(va urma)

Proză: Lucian POP: Zbor paralel

   Îmi scrie Stalin cu litere tremurate că toate minciunile monstruoase care se scriu despre el în ziarele externe l-au adus la disperare. Hai repede!

   Ajung în Moscova şi Stalin mă aşteaptă la aeroport, posomorât.

Îi zic, de-a dreptul:

 – Păi, nu-ţi dai seama, ce-ai vrea, să te laude capitaliştii, sigur că te denigrează, sunt invidioşi pe noua dumitale societate.

 – Ai dreptate. Haide să bem ceva! Și şoferul ne duce la primul restaurant. În restaurant, veselie cât cuprinde.

 – Poţi zice că oamenii ăştia sunt terorizaţi de mine?

 – Vrei să-mi strici cheful, tov Stalin? Mai bine vorbim despre fotbal.

Ieşim din restaurant, ne suim în maşină şi o luăm pe bulevard. Oprim la alt restaurant. Cum ne-am aşezat la masă, Stalin mă întreabă înfrigurat:

 – Ai văzut fabricile de-a lungul bulevardului?

 – Se poate să nu observ aşa ceva? Ce fabrici minunate! Hai noroc! Și dăm paharele pe gât, dintr-o mişcare.

 – Dragul meu, poate crezi că am aranjat totul.

 – Dacă mă mai jigneşti cu ceva de genul ăsta, te las baltă!

Ne urcăm în maşină şi o cotim pe o stradă lăturalnică. Alt restaurant. Veselie cât cuprinde.

 – Ei, ce zici? Ştie să trăiască poporul sovietic?

 – Jos pălăria! Felicitări!

 – Te mai duc într-un loc şi gata, toată lumea la culcare, ce-i prea mult, nu-i sănătos.

Ieşim. Şoferul întreabă:

 – Către casă?

 – La marea plezneală. Găseşte-ne un restaurant în partea cealaltă a Moscovei.

 – Ştii, tovarăşe Stalin, că nu ţii la băutură.

 – Uite, dragul meu, cazul clasic, în care iubirea de aproapele tău este de fapt frica de-a ieşi din conformism… Dă-i bice!

Ajungem la o crâşmă îngropată pe jumătate în pământ. O veselie urlată. Toată lumea cânta şi bătea cu pumnii în mese:

 – Ca-za-cioc-ca-za-cioc-ca-za-cioc!

   … Mă trezesc pe un pat de lemn într-o celulă de închisoare cu un gemuleţ la înălţime. De atâta băutură, îmi simt capul ca o minge ce se roteşte în jurul meu. Alături, pe patul fără saltea, dormea Stalin. Strig plin de spaimă:

 – Lagărul, Siberia mă aşteaptă!

Cum stătea întins pe spate, cu ochii închişi, Stalin mormăie:

 – Chiar şi pe tine, om deştept, te-au prins în mrejele lor?

Se scoală şi bate cu pumnul în uşa blindată. Uşa se deschide imediat. Gardianul, îl salută protocolar şi nu se poate stăpâni, îl îmbrăţişează cu multă simpatie.

 – Iar ai făcut-o lată, tov Stalin. Să-ţi fie de bine!

   Şoferul ne duce la Kremlin, dar în spatele impozantei clădiri. Intrăm pe o poartă larg deschisă şi mergem pe un coridor liniştit. Ajungem lângă o uşă pe care scria simplu, cald: Tov Stalin. Lângă uşă e o băncuţă.

 – Aşteaptă-mă un pic, şi Stalin intră în biroul lui.

Mă aşez pe băncuţă. Apare un cetăţean îndurerat şi mă întreabă dacă Stalin este în cabinet. Cetăţeanul mi se plânge:

 – Ieri, soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia, acuzată de o vecină că l-a înjurat pe Stalin de mamă!

 Rămân neutru. Tac. Iese Stalin din cabinet. Surpriză. Într-o uniformă complet albă, cu câte o stea de aur pe umeri. Îmi zice:

 – Aşteaptă-mă în continuare, trebuie să ţin un mic discurs la Academia Militară.

Cetăţeanul îi strigă disperat:

 – Soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia!

Stalin nu se lasă mai prejos, strigă şi el:

 – De ce nu vreţi să înţelegeţi că din cauza obsesiilor voastre, sunt în tratative cu americanii să le dau Siberia pe gratis? Nici un ban nu-mi trebuie pe ea!

 – Daţi Siberia?!

 – M-am săturat, tovarăşe. O dau.

 – Şi atunci unde este soţia mea?! Aţi dus-o în lagărul de la Baku.

Stalin, nu zise nimic. Porni cu paşi mari către Academie. Dispăru şi reclamantul. Imediat mi-a picat fisa: Regiunea Baku are rezerve paradiziace de petrol… Aha, deci asta era mişcarea!… Dau năvală în biroul lui Beria, ce se găsea vizavi de al lui Stalin. Îi mărturisesc pe nerăsuflate despre temerile mele. Cu duioşie în glas, Beria îmi mărturiseşte la rândul lui:

 – Îl iubim cu toţii la nebunie, suntem blocaţi.

Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Intră şi Stalin în biroul lui Beria. Ne spune satisfăcut:

 – Nu prea au înţeles viziunea mea despre o armată demnă de timpurile noastre revoluţionare, cu tancuri transformate în tractoare, cu puşti retopite în furci, lopeţi, sape şi târnacoape, dar au rămas cu gurile căscate!

Beria îl îmbrăţişă, mut de admiraţie. Stalin, însă, îşi aminti de ceva neplăcut şi se enervă brusc.

 – Le dau şi Baku, occidentalilor, că sunt mai aproape. Mi-a tăiat calea, de data asta, o femeie cu bărbatul dispărut.

Mă ridic de pe scaun şi protestez:

 – Te iau de fraier, tov Stalin! De ce nu-i verifică serviciul secret pe aceşti inflamatori de conştiinţă care te abordează?!

 – Ce serviciu secret?

 – Faimosul, sinistrul K.G.B!

Râseră amar şi Stalin şi Beria.

 – Altă invenţie capitalistă.

 – Bunătatea care curge prin inima sovietică, mare, solemnă cât Volga, s-ar crispa, ar face riduri pusă sub lupa suspiciunii, mă lămuri Beria.

 – Dumnezeule! exclamă Stalin, cum te-au prins în insectar!

 – Insectar?!

 – Da, dragul meu Beria. Dumnezeu are chip, dar ei i-au fixat chipul în şablon. Mare grijă la creionul cu care îl intuieşti, pentru că neliniştea, tremurul, ezitarea sunt diagnosticate ca erezie.

 – Te înţeleg perfect. Utopia pluteşte deasupra noastră şi noi suntem îmbarcaţi în ea. Utopiei i s-ar rupe oasele care îi susţin verticalitatea, dacă ar coborî pe Pământ.

Stalin se întoarse cu ochii în gol către mine.

 – Eu nu m-am urcat pe de-antregul în Utopie.

 – De ce, tov Stalin?!

 – De aceea… Nu sunt capabil ca Stalin să se numească Beria, ori să poarte numele tău…Vreau la aer, mi-e rău.

De o parte eu, de cealaltă Beria, l-am luat de subsiori şi l-am scos afară, dar de data asta, pe poarta principală a Kremlinului.

În faţa noastră se întindea până la orizontul plin de machetele bisericilor, piaţa vastă cât dorinţa de a trăi la nesfârşit, renumita Piaţă Roşie. Stalin, respiră adânc aerul virgin al pieţei goale. Îşi aprinse pipa. Iar până o termină de fumat, Piaţa Roşie se umplu, ca la flux, de mulţimi nerăbdătoare, cu pancarte şi steaguri roşii. Mulţimile aşteptară ca Stalin să-şi cureţe tacticos pipa şi să o vâre în buzunarul drept al tunicii albe. Apoi mulţimile scandară:

 – Dis-curs-dis-curs-dis-curs!

Stalin îşi ridică mâna şi pe dată tăcerea îşi întinse aripile ei atente peste piaţă.

 – Dragi tovarăşi şi prieteni, gândiţi-vă că se topesc cele două calote polare şi altele nu avem, gândiţi-vă că urşii polari nu reuşesc să se adapteze noilor schimbări. Planeta se încălzeşte. Gata cu lozinca: „Dai în mine, dai în tine, Dai în fabrici şi uzine.” Ele, elimină prin coşuri, noxe. Haideţi să visăm împreună o lume verde, cu oraşe verzi, cu oameni fericiţi, pedalând pe biciclete.

Proză: Claudia NEGREA: După potop

Claudia NEGREA este studentă în anul I la Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Filmologie. Prezenta povestire pornește de la un exercițiu de atelier, dar sfârșește prin a interesa orice cititor.

Voiam să îmi inchid ochii doar pentru câteva minute, să mă odihnesc. ,,Mă voi ridica după aceea din pat şi voi participa în continuare la petrecere.” Ploaia de afară mi-a transmis o stare de moleşeală greu de alungat. Stropii se izbeau cu putere şi cu rapiditate de geamul camerei în care mă aflam. Am adormit.

            Tremuram de frig într-un pat, ghemuită, încălţată cu papucii de stradă.  Ultimele zgomote pe care le auzisem erau de voci suprapuse pe un fundal de muzică greu de definit. M-am trezit într-un pat străin, iar undeva la jumătate de metru mai încolo, zăcea o altă persoană. Din cauza întunericului nu mi-am putut da seama cine era. Prin geam se putea vedea cerul de un albastru închis, un albastru rece ca dimineţile înnorate. Era dimineaţă. Într-o fracţiune de secundă m-am ridicat şi am încercat din răsputeri să-mi refac filmul, să-mi dau seama cum de adormisem atât de brusc. De ce nu am rezistat? Ce înseamnă asta? Am ieşit din cameră, pe vârfurile picioarelor, cu gândul să-mi recuperez lucrurile şi să merg acasă. Când am ajuns în hol mi s-a tăiat respiraţia. În acea lumină obscură a dimineţii încă neinvitate în casele oamenilor, am observat că toată mobila pe care o ştiam acolo dispăruse, fiind înlocuită de  ciuperci mari de aproximativ un metru şi de alte plante ciudate care erau plantate într-un mod foarte ciudat, în gresie. M-am îndreptat cu paşi nesiguri spre una dintre ciuperci pentru a o analiza mai bine. Era o ciupercă perfect normală ca şi formă, doar că era de zece ori mai mare decât o ciupercă oarecare. Aşa erau toate. M-am aplecat pentru a-i inspecta rădăcina şi atunci m-am convins că nu creştea în pământ natural. ,,Trebuie să fie o glumă. Probabil azi noapte, după ce am adormit, au vrut să se joace. Or fi ceva piese decorative aduse de la facultate, de la teatru.” Nu am rămas acolo decât vreo două minute, ca să admir aceste decoraţiuni atât de veridic lucrate. Mi-am găsit lucrurile şi am ieşit încet din apartament, încercând să nu fac prea mult zgomot.

            În jurul balustradei din casa scărilor era încolăcită un fel de liană. ,,Se pare că au fost destul de creativi azi noapte… Şi-au construit un întreg platou de filmare pe-aici. Oare ce-or fi vrut să facă?” Am chicotit în sinea mea şi am ieşit afară. În faţa blocului totul părea normal. Asfaltul era uscat. Parcă nici nu plouase. Nu ştiam numele străzii aşa că am încercat să găsesc plăcuţa din tablă de pe bloc. Din câte îmi aduceam aminte, strada avea un nume de persoană, aşa că am rămas puţin derutată când am văzut că pe plăcuţă scria ,,Strada Pădurii”. Nu avea niciun număr. Mi-am scos telefonul din buzunar şi am sunat la taxi. Vocea femeii m-a surprins în primele secunde, fiind foarte caldă şi prietenoasă:

-Bună dimineaţa. Aţi sunat la dipeceratul Leguma. Vă rugăm să aşteptaţi câteva momente.

,,Dispeceratul Leguma?” Am crezut că nu aud bine. Sau că nu înţeleg bine. Nu am reuşit să o întrerup, fiindcă imediat după ce şi-a terminat poezia a început o melodie foarte plăcută. Am rămas la telefon, iar după vreo 10 secunde vocea femeii a revenit.

-O ciupercuţă va sosi pe strada Pădurii în câteva minute.

După această propoziţie spusă pe acelaşi ton prietenos şi natural, femeia a închis. M-am uitat nedumerită la telefon, dar numărul la care apelasem era acelaşi pe care îl mai folosisem şi în alte zile. Nu era nimic modificat. Ce ciupercuţă? Am dat vina pe oboseală şi mi-am băgat telefonul înapoi în buzunar.

            Maşina era într-adevăr o ciupercă. Nu era la fel de mare ca şi cele din apartament, dar avea un trunchi gros, din lemn, ca de copac. O uşă se deschise din trunchi exact în faţa mea, iar taximetristul, un bătrânel cu părul roşu şi creţ care purta ochelari de soare mov m-a poftit înauntru. M-am apropiat cu paşi nesiguri de ciupercă şi m-am aplecat ca să mă uit mai bine înauntru. Bancheta din spate şi scaunele din faţă erau formate din bureţi, în timp ce în locul volanului se afla o nucă imensă de cocos.

-Nu vă supăraţi… Ce fel de maşină e asta? Nu am mai văzut prin oraş aşa ceva.

Bătrânelul s-a întors spre mine şi a zâmbit.

-N-ai mai călătorit cu ciupercuţe? Ce-i drept, încă nu au apărut foarte multe pe piaţă. Toată lumea e înnebunită după banane şi vinete. Spun că sunt mai încăpătoare. Mie sincer îmi plac ciupercuţele. Or fi ele mai înghesuite, dar… Pe asta o pot parca oriunde. E o bijuterie!

Taximetristul se uita în continuare la mine cu un zâmbet călduros care mă invita înauntru. M-am gândit că nu are ce să mi se întâmple rău, aşa că am intrat în ciupercuţă. După ce am închis uşa, ,,maşina” a şi pornit. Mirosea puţin a mucegai, dar nu foarte deranjant. Bătrânelul a apăsat pe un buton. Bordul era format dintr-o mulţime de butoane, care erau de fapt căpşuni, frăguţe sau alune, toate lipite pe un lemn uscat. După ce a apăsat pe una din căpşuni, stropşind-o, şi-a lins degetul, iar în acelaşi timp a început o melodie pe care n-o mai auzisem niciodată. De fapt, nici măcar nu era o melodie. Erau doar nişte sunete care proveneau dintr-o junglă. Se auzeau păsări ciripind, lei care răgeau şi multe alte animale scoţând tot felul de sunete într-o combinaţie haotică.

-Hehe, se ceartă. A fost meci ieri seară şi acum se contrazic toţi pe la conferinţe. Nimeni nu a crezut că vor câştiga iepurii! Toată lumea a luat-o razna.

Vorbăreţ din fire, simpaticul taximetrist a început să îmi dea detalii în legătură cu un meci de fotbal dintre iepuri şi veveriţe. Stăteam cuminte şi ascultam pe jumătate zăpăcită, pe jumătate entuziasmată, aşternându-mi un zâmbet tâmp pe faţă. Am început să mă uit pe geam ca să îmi dau seama mai exact în ce se preschimbase lumea peste noapte. Unele lucruri rămaseră la fel: clădirile erau făcute din cărămidă şi zugrăvite la fel ca şi ieri, străzile erau asfaltate, iar oamenii mergeau normal pe trotuar. Dar nu arătau normal. Culorile hainelor lor erau foarte ţipătoare, combinate în cele mai ciudate moduri. Toţi oamenii purtau ochelari de soare, deşi afară era încă destul de întuneric. M-am mirat de agitaţia din oraş la o oră atât de timpurie.  

-Nu vă supăraţi, cât este ceasul?

-E şase. Te grăbeşti undeva? Să accelerez?

În prima secundă m-am întrebat cum ar putea să accelereze. De fapt, chiar atunci mi-am dat seama că nici nu-mi puteam închipui cum anume funcţionează această ciupercuţă. Ce anume o face să meargă?

-Nu, chiar deloc. Eram curioasă…

-Oricum ajungem imediat. Pe strada Copacului, nu?

Nu ştiam la ce se referă, aşa că am aprobat. ,,O fi strada pe care locuiesc eu”, m-am gândit. Pe parcursul drumului am observat şi alte automobile. Cele mai multe erau, după cum îmi spusese şi taximetristul, banane şi vinete. Mai erau şi câteva lubeniţe, morcovi decapotabili, pere gigantice sau cepe roşii, şmechere, care mergeau cu o viteză exagerat de mare, încurcând de multe ori traficul.

-E bine aici, domnişoară?

Ciupercuţa s-a oprit exact în faţa unui bloc care arăta ca şi blocul meu.

-Da, e foarte bine. Mulţumesc. Cât trebuie să vă las?

-Două căpşuni, te rog. Şi nişte suc de mere.

De data aceasta am rămas mai mult decât zăpăcită, uitându-mă cu stupoare la taximetrist. Nici măcar nu se întorcea spre mine. Nu ştiam dacă glumeşte sau dacă era doar una din multitudinea de surprize din acea zi.

-Nu cred că am aşa ceva la mine. Nişte bani nu ar fi mai de folos?

Taximetristul s-a întors instantaneu la mine şi a început să râdă isteric.

-Bani? Ce să fac eu cu banii? Poţi să-mi spui? Eventual să-mi fac un foc din ei… Să-mi încălzesc o ciorba la el!

Auzind aceste vorbe am început, involuntar să râd împreună cu el, iar în acelaşi timp mi-am deschis geanta. Am început să caut prin ea, neştiind exact ce caut. Deodată am simţit ceva umed şi destul de scârbos. Când mi-am scos mâna din geantă, eram plină de un fel de lichid roşu: căpşuni stropşite.

-Vai de mine. Cred că am făcut o prostie.

Taximetristul s-a uitat la mâna mea şi şi-a dat ochii peste cap.

-Of, doamne… Femeile! Când aţi avut bani, i-aţi stricat! Acum şi pe astea le stricaţi! Hai, lasă căpşunile. Te iert de data asta. Dar de sucul de mere să ştii că am nevoie. Altfel nu mă mai ţine mult ciupercuţa. Trebuie alimentată.

Eram destul de intrigată. Bătrânelul mă luase la rost pentru un lucru pe care nici măcar nu-l înţelegeam. Am început să caut din nou prin geantă, de data asta mult mai precaută, să nu distrug ceva. Printre toate lucrurile care mi se păreau acum complet inutile, am dat de o sticluţă. Când am scos-o, am văzut că înauntru era un lichid verde transparent. I-am întins sticluţa şoferului. Acesta s-a întors cu faţa spre mine, a luat-o, şi cu o privire plină de milă a început să îşi ceară scuze.

-Uite, îmi pare rău că am vorbit aşa. Doar că mi s-a întâmplat deja de prea multe ori. De câte ori conduc o femeie undeva şi vine momentul plăţii… Aceeaşi problemă. Nu sunteţi atente. Deloc. Unele lucruri trebuie apreciate.

-Îmi cer scuze. Voi fi mai atentă data viitoare. Vă promit.

            Mă simţeam ca în copilărie când trebuia să îmi cer iertare pentru prostiile pe care le făceam, fără a simţi de fapt niciun strop de regret. Mi-am luat rămas bun de la simpaticul taximetrist, încercând să nu-l judec şi să nu mă simt ofensată pentru ceea ce-mi reproşase. În fond, habar nu aveam despre ce vorbise, iar el nu era conştient de încurcătura în care mă aflam. Am trecut repede strada printr-un loc fără trecere de pietoni, încercând să evit maşinile în formă de fructe sau legume care treceau repede prin faţa mea. O ceapă uriaşă era cât pe ce să mă lovească, dar m-am oprit în secunda potrivită şi a reuşit să mă ocolească. Prin geamul ei şi-a scos capul un tânăr cu părul roz şi ţepos şi cu ochelari de soare aurii care îţi săreau imediat în ochi.

-Vezi pe unde umbli! Ce ai?

Am fugit în scara blocului. Aici, totul se transformase într-o pădure. Trunchiuri groase de copaci ieşeau din podea şi se înălţau până la tavan, pătrunzând prin acesta. Am devenit curioasă, aşa că nu am mai luat liftul şi am hotărât să urc pe scări. La etajul întâi, trunchiurile continuau să se înalţe până la tavanul următor. La etajul al doilea, aceeaşi poveste. Am început să alerg pe scări pentru a ajunge la etajul opt. Nici măcar nu obosisem urcând, eram doar nerăbdătoare să văd unde se termină trunchiurile copacilor. Să le vad crengile şi frunzele, dacă aveau aşa ceva. Am fost cam dezamăgită când am ajuns la ultimul etaj şi am observat că trunchiurile de copaci se înălţau şi mai sus. Trebuia să ajung în pod. Nu mai fusesem niciodată acolo. Nici nu ştiam care e uşa sau dacă era descuiată. De la etajul opt am început să urc pe nişte scări înguste, din lemn, spre pod. Am ajuns pe un coridor întunecat şi rece la capătul căruia se afla o uşă din tablă. Cu inima bătându-mi accelerat, am început să merg spre această uşă care părea la capătul celălalt al lumii. Nici măcar nu-mi simţeam picioarele. Aveam impresia că ele merg fără mine, fără ca eu să le pot controla. Pur şi simplu mergeam, plutind spre uşă. Clanţa era rece şi ruginită, parcă îmi spunea să plec de acolo, să mă îndepărtez de ea. Am strâns-o tare în mână şi am apăsat. Prima dată am încercat să privesc printr-o crăpătură şi am putut observa un gemuleţ pe peretele din faţă. Soarele încă nu răsărise, cerul fiind la fel de întunecat ca şi înainte să intru în bloc. Totul era cufundat într-o lumină albastră şi rece. În cele din urmă, am păşit înauntru. Încăperea era înghesuită, plină de mobilă veche pe margini şi cu nişte trunchiuri de copaci imenşi în mijloc. De aici se puteau vedea şi câteva crengi care începeau să crească spre acoperiş, penetrând tavanul podului. Era clar: trebuia să ajung mai sus, pe acoperiş. Am început să urc pe o scăriţă şubredă care dădea spre o uşă din lemn în tavan. Am împins-o în sus şi am ajuns pe acoperiş, unde m-a izbit un miros de suc de fructe amestecat cu pământ umed şi ploaie. Crengile copacilor se desfăceau ca nişte evantaie cu forme neobişnuite. Erau pline de frunze din care picura roua dimineţii. După ce am stat vreo două minute uitându-mă şi mirându-mă de această minune a naturii, m-am îndreptat spre marginea blocului, de unde speram să pot vedea din ansamblu modificările prin care trecuse oraşul. Priveliştea mi-a tăiat respiraţia şi palmele au început să îmi transpire. Am scos un sunet necontrolat de uimire în timp ce priveam năucită în depărtare. La câteva străzi mai departe de blocul meu se întindea o întreagă pădure care vibra şi din care se auzeau zumzete ciudate. Copacii erau agitaţi, păsările începeau să ciripească, o grămadă de vietăţi săreau din loc în loc, dintr-un tufiş în altul, de pe o creangă pe alta. Ciuperci imense, ca şi cele pe care le văzusem mai devreme, creşteau printre copaci. Pe pălăriile lor stăteau tot felul de animăluţe, uitându-se în sus spre cer. În timp ce mă uitam blocată la acest peisaj de poveste, cerul începea să se lumineze. Albastrul închis a devenit limpede. Nu era niciun nor. Atunci am ştiut că animăluţele aşteptau răsăritul pentru a-şi începe ziua.

            Soarele începea să răsară de după copacii din depărtare. Prima dată am zărit doar câteva raze care îşi făceau loc printre crengi, încercând parcă din răsputeri să ajungă la mine. Cerul era acum un amestec de culori calde, galbenul şi portocaliul contopindu-se cu albastrul glacial care acum se topea şi se estompa din ce în ce mai mult. Soarele se lăsa însă aşteptat. Îşi trimitea câte o rază ca să ne amăgească, dar el părea leneş şi adormit. Tocmai în momentul în care am crezut că nimic nu mă va mai surprinde, mi-a fost dat să asist la un alt miracol. Soarele se înălţa din ce în ce mai mult pe bolta cerească. Singura problemă era că… acesta nu era un soare, ci o portocală! O portocală cu coajă portocalie care avea mici pete galbene. Astfel, razele care ţâşneau efectiv din ea, erau portocalii şi galbene. Le puteam simţi cum îmi gâdilau faţa, împrăştiind un miros dulce de portocală prin toată atmosfera. Am zâmbit şi am observat mai apoi cum toate vietăţile s-au oprit din activităţile lor pentru a admira soarele cu feţele îndreptate spre el, unii lingându-şi buzele, alţii închizându-şi ochii şi savurând doar mireasma proaspătă a dimineţii. Mă hotărâsem să mai rămân puţin pe acoperiş pentru a mă bucura de raze. Eram curioasă ce se va mai întâmpla. Încetul cu încetul oamenii şi animăluţele din pădure îşi continuau sau îşi începeau treaba.

            M-am întins la umbra unui copac de pe bloc privind soarele cum se apropie tot mai mult. ,,Oare luna cum arată?”, mă întrebam. După câteva minute au început să apară nişte nori. I-am urmărit îndreptându-se spre soare şi acoperindu-l treptat. Se răcorea. Norii deveneau din ce în ce mai negri, aglomerându-se în dreptul soarelui şi acoperindu-l complet. Nu ştiam ce se va întâmpla. Începuse să tune, aşa că m-am ridicat în picioare cu gândul să mă refugiez de o eventuală ploaie. Era însă prea târziu. Pe umăr mi-a căzut o coajă imensă de portocală. După aceea au început să cadă tot mai multe coji gigantice de portocală peste tot în jurul meu. M-am uitat spre pădure. Animalele erau agitate, fugeau de colo-colo urlând isteric şi înghesuindu-se prin tufişuri. Eram hipnotizată de ceea ce se petrecea în jurul meu. Am rămas pe bloc, fiindcă nu voiam să pierd nicio secundă din spectacol. În câteva momente, acoperişul blocului a devenit inundat de coji de portocală. Am încercat să mă uit iarăşi spre soare, dar în zadar. Cojile lui cădeau din nori cu o viteză nemaipomenită. Era ca un potop. De jos, de pe stradă se auzeau ţipete de femei şi plânsete de copii. Bărbaţii strigau ceva. Din toate cuvintele nu am putut înţelege decât că se vorbea despre o furtună, un adăpost, oameni înecaţi şi alte lucruri grave care prevesteau ceva groaznic. Am coborât.

            Pe stradă era haos. Toată lumea se împingea, se călca în picioare. De câteva ori am crezut că voi cădea şi că nu mă voi mai putea ridica. Nu înţelegeam de ce erau toţi atât de panicaţi. Încercam să merg normal pe trotuar, dar nu puteam. Trebuia să ţin pasul cu ceilalţi. La un moment dat s-a oprit o maşină lângă mine. Era ciupercuţa care mă adusese acasă. Taximetristul cel simpatic şi-a scos capul pe geam şi a început să strige:

-Haide, repede! Vino în maşină. Nu e timp de pierdut!

Am intrat numaidecât în ciupercuţa care a luat-o brusc din loc.

-Ce se întâmplă? De ce e toată lumea atât de speriată?

Bătrânelul se uită în oglinda retrovizoare şi îşi ridică o sprânceană.

-Tu vrei să ni se întâmple iarăşi ce s-a întâmplat la ultima ploaie?

-Ce anume?

-Eh, cum ce anume? Să se schimbe iar totul. Mie îmi place aşa. Nu mai vreau să fie ca înainte.

-Dar de când e aşa?

Voiam să aflu cât mai multe într-un mod care să nu dea de înţeles că eram total debusolată.

-Păi nu ştii? Ai şi uitat?

În acel moment ciupercuţa se izbi de o altă maşină, în formă de morcov, iar taximetristul îşi dădu cu capul de nuca de cocos. S-a ridicat cu greu şi mi-a spus că nu mai poate să conducă, rugându-mă să trec eu la volan şi să încerc să ne salvăm. El s-a mutat pe bancheta din spate şi a început să vorbească rar şi cam fără sens.

-Ploaia trecută… Transformări… Oameni mai buni…

De ce nu îmi aduceam eu aminte de nicio ploaie din trecut? Când s-a petrecut totul? Eu unde eram? Nu era posibil să se fi întâmplat atât de multe într-o singură noapte. Am încercat atunci să scot mai multe informaţii de la bătrânel.

-Totuşi… Când a fost acea ploaie?

A încercat să îmi spună ceva, dar nu se mai auzea nimic din cauza cojilor de portocală care acum cădeau şi mai repede, erau şi mai dese şi se izbeau de ciupercuţă făcând un zgomot asurzitor. În cele din urmă am găsit un gang acoperit în care am parcat. Bătrânelul adormise pe bureţi. Privind afară la ploaie am observat că acum nu erau doar coji de portocală, ci şi un fel de lichid portocaliu care curgea din cer.

-Se duce… Soarele.

Bătrânelul stătea cu ochii întredeschişi şi privea în gol.

-Va dispărea şi acesta. Nu l-am meritat.

Atunci am înţeles parţial despre ce era vorba. Portocala de pe cer se scurgea, iar asta însemna că nu va mai rămâne nimic din ea, iar că oamenii nu vor mai avea soare. Probabil acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu soarele real care a dispărut, doar că în alt mod.

            Era din ce în ce mai întuneric, iar sucul de portocale de pe jos a devenit murdar, plin de praf combinat cu noroi. În câteva ore, toată portocala se scurse. Am rămas în beznă. Nu ştiam ce să fac, nu mai vedeam nimic. Eram atât de obosită, încât întunericul  m-a făcut să-mi închid încet ochii şi să adorm. Visam că eram înapoi la apartament, ascultând muzică şi povestind cu alţii. Totul era ca înainte.

            M-am trezit din somn şi îmi era frică să-mi deschid ochii. Simţeam doar un vag miros de portocală. În cele din urmă, am început să privesc în jurul meu. Afară era lumină. În spatele meu încă dormea taximetristul. Am ieşit din ciupercuţă şi am făcut câţiva paşi spre ieşirea din gang. Eram foarte curioasă ce anume lumina. Când am ajuns pe trotuar am rămas blocată. Clădirile din jur erau construite din ciocolată. În loc de stradă, era un râu maro de ciocolată pe care navigau câteva bărcuţe. Oamenii din ele păreau să caute supravieţuitori. Când m-am întors spre ciupercuţă mi-am dat seama că aceasta nu mai era o ciupercă, ci un tort mare din ciocolată. Atunci m-am uitat spre cer. În locul portocalei, se înălţa graţios un ou uriaş, ciocolatiu.