Ovidiu PECICAN (ed.)
ROMÂNIA COMUNISTĂ.
ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2012
coperta: Alexandru PECICAN
Al doilea volum din trilogia dedicată istoriei şi istoriografiei româneşti de după 1989 a apărut de curând întrunind semnături prestigioase, dar şi nume tinere, şi propunând o revizitare a comunismului din perspective inedite. În pregătire se află volumul dedicat perioadei postcomuniste.
Mă gândesc, adesea, vag, cum aş avea la dispoziţie o eternitate, să mă mut din Cluj. Dar unde? Întrezăresc un oraş, cam de aceeaşi întindere ca şi el. Noul oraş ar trebui să aibă, categoric, cele două catedrale emblemă, ca şi Clujul din care mă duc, aceleaşi străzi şi clădiri. Cred că locuitorii sunt sursa nostalgiei de-a mă muta. Am nişte indivizi, nu mulţi, pe care nu-i vreau în noul meu Cluj.
Şi ce mi se întâmplă într-o vară? Nu mai am bani de petrecut concediul la mare. Trebuie să stau în oraş.
În plină vară, un Cluj galben, golit de locuitori şi maşini, cu clădiri dinspre care se auzeau murmurul unor piane, frânturi de romanţe în vogă pe la începutul secolului trecut.
Ies din holul blocului opulent, construit în anii 30, şi mă duc direct în mijlocul bulevardului, pe linia albă, continuă. Pentru că zilnic traversam bulevardul în fugă, de mai multe ori printre claxoane, cu un ochi pe poliţaiul îndepărtat ce sta şi el pe linia albă, dar ca posesor el ei, gelos foc.
Sunt singur în mijlocul bulevardului! Văd linia albă până la sensul giratoriu din piaţa Libertăţii, linia albă, o coloană vertebrală a liniştii ce-a pus stăpânire peste toate clădirile aliniate pentru paradă, de-o parte şi de alta a bulevardului. O iau pe jos, agale, către piaţă.
Poliţaiul traversărilor mele fortuite, stă pe trotuar. În dimineţile tensionate de puţinătatea minutelor, când omizile sclipitoare formate din maşinile bară la bară, umpleau bulevardul, el se lupta cu claxoanele, să fie mai presus de ele, cu sunetul mult mai ascuţit, unic, pe care, prin lege, numai el îl putea folosi, cel scos de fluierul de arbitru. De pe trotuar, poliţistul îmi zâmbeşte duios. Îşi vede visul cu ochii. Bulevardul gol.
Ajung în piaţă, intru în cafeneaua „Verde”. Vera, chelneriţa, îmi face semne insistente să mă aşez la masă. Îmi aduce cafeaua, promptă şi autoritară, cafeneaua este pe mâna ei, îşi exersează rolul de patroană. Numai trei clienţi la mese, cu mine patru. Lodi, semicerşetorul, citeşte preocupat ziarul, singur la o masă. La altă masă, doi bătrâni inseparabili, discută despre primar.
Mă întorc acasă, îmblânzit. Lodi, unul dintre personajele publice pe care-l antipatizam, renăscuse, era parcă acelaşi tip limpede şi sigur pe el ca acum douăzeci de ani. Pe aceeaşi listă cu Lodi se găseau şi cei doi bătrâni. În timp ce la masa din „Verde” îl purecau pe primar, le dispăruseră colţii de mistreţ, caracteristici românilor mari, erau echilibraţi, cumpătaţi, îngrijoraţi de soarta romilor de la Pata Rât. Şi Vera. Crescusem în ochii ei. Numai la vipurile cafenelei, puteai să-i numeri pe degete, li se aducea cafeaua la masă.
Ajung acasă ca un curcan umflat în pene. Acasă, adică în blocul opulent din anii 30, unde am o garsonieră, de lăţimea unei străzi-cărări din Napoli. Intru şi mă simt în garsonieră, ca într-un sicriu. Mă lăudam prietenilor cu intimitatea degajată de garsonieră, le ziceam că un burlac aude cum susură izvorul singurătăţii, numai într-o cameră mai mare de 10 metri pătraţi. Dintr-o dată în garsoniera-sicriu, sunt traversat ca de un tren, de un şir nesfârşit de apartamente, prin natura meseriei, poştaş, intru în casele oamenilor şi toate apartamentele acelea care mă traversau, erau goale, fără stăpânii lor ce-şi aşteptau pensiile, ori plicurile cu taxe. Mă traversau pe post de oferte, să mi-l opresc pe cel dorit.
Oferta avea ceva demonic în ea. Chiar vremelnic, pentru o lună de zile, dacă îmi alegeam un apartament confortabil, şi acel apartament nu trebuia să-l caut departe, nici nu trebuia să cobor din bloc, îl găseam la etajul meu, odată mutat în el, intuiam cum ar începe să încolţească în mine speranţa că cei ce-l locuiesc nu se vor mai întoarce, îmi va rămâne mie definitiv.
M-am întins, întristat de construcţia umană, pe pat. Mă atinge într-o expansiune lentă, ca limba ceasului ce arată orele şi care se mişcă insesizabil pentru ochiul nostru, singurătatea compactă, neclintită, de care au parte cele 6000 de statui de teracotă, găsite lângă mormântul primului împărat chinez.
Plecând, toţi locuitorii Clujului îşi lăsară, ca pe nişte carcase goale, în urma lor, imaginile tridimensionale, în şanţurile memoriei mele. Acuma îmi dădeam seama ce vastă memorie am, şi iarăşi mă tentă, singur, întins pe patul din garsoniera mea, o dorinţă perfidă, în oraşul gol, eu puteam fi judecătorul, cine rămâne ca amintire în el, cine este şters. Pentru că şi dintre cele 6000 de statui lipseau soldaţii pedepsiţi cu zile de carceră, cei pe care nu-i înghiţeau comandanţii lor, ori cei cu fizionomii obraznice, prea orgolioase, ori tâmpe. Nu mai trebuia să mă mut în alt Cluj, trăgeam doar nişte x-uri pe câţiva indivizi antipatici ce-l populau!
A doua zi m-am dus iarăşi la „Verde”. Veta, cum mă vede că intru în cafenea, îmi aduce cafeaua la masă, este de-acuma neutră, o neutralitate solemnă. Apar cei doi bătrâni şi apoi Lodi. Se aşează toţi trei la o masă, la masa clasicilor Arizonei, personalităţi despre care odată ieşit din Cluj, eşti întrebat pe tren, dacă îi cunoşti, şi ce tabieturi mai inedite, mai ciudate au.
Odată instalaţi la masa celor patru celebrităţi, pensionarii şi Lodi reluară polemica acestora înainte de migrarea către staţiuni.
Întâmplător, cu o zi înaintea exodului de vară, eram la masa alăturată când unul dintre cei patru clasici, întrebase:
– Ce este mai folositor pentru formarea unui caracter puternic, nesfârşitele lupte politice din cadrul democraţiei ori teroarea planificată a dictaturii?
Ceilalţi trei clasici îşi dădură sec cu părerea, unul era pentru democraţie, ceilalţi doi pentru dictatură.
Acuma, la masa lor, la care se găseau numai cei doi pensionari şi Lodi, Lodi se străduia din răsputeri să glorifice democraţia, pe când pensionarii, cu priviri subţiate, deveniră doi tirani în miniatură.
Am ieşit din cafenea şi-am luat-o pe bulevardul pustiu către sediul Poştei centrale.
Oraşul, cu clădirile lui, ca un magazin pentru copii, supraaglomerat de machete multiplicate îm mii de exemplare.
Urc la etajul unu, unde este cabinetul directorului general. Mă aşez pe scaunul lui tapiţat, rotativ. Apare un paznic ce mânca neglijent un covrig. Ne cunoştem.
– Salut.
– Salut, zic. Numai tu eşti pe-aici?
– Numai eu.
Paznicul dădu ocrotitor din cap şi se retrase.
Rămân singur, pradă unor gânduri obositor de fixe, legate de decapitarea poştei de către internet. Cum cei patru sute de mii de locuitori ai oraşului migrară către alte spaţii, aşa se evaporară şi scrisorile poştei, cu toate ceremoniile pe care le presupunea scrierea lor.
Să zicem că oraşul este o caleaşcă uriaşă, elegantă, pe care o întreţin şi la care trag sute de mii de oameni. Nici o povară nu-i mai grea decât să te trezeşti peste noapte, singur şi neajutorat, minuscul, printre spiţele uneia dintre roţile ei uriaşe, înţepenite.
M-am întors în cafenea şi am complectat cel de-al patrulea loc la masa celebrităţilor, cum masa aceea avea ceva special, o forţă de atracţie a ideilor, şi pe idei nu le-ar fi interesat deloc ce oameni le întrupează în cuvinte.
După o lună de zile, valurile de locuitori umplură, îndestulară oraşul, şi oraşul îşi începu cântecul difuz, greoi, familiar de vuiet de ocean.
Se crease o complicitate între noi, între cei ce i-am fost paznici vreme de o lună de zile. Ne surâdeam scurt, ocult, secret, când ne întâlneam, pentru că eram cei mai generoşi oameni. Fără locuitori, căzut într-o linişte amorfă, oraşul semănase cu un uriaş glob de sticlă subţire, îi dădeai un cot şi se spărgea.
Aproape instinctiv făcu un pas înainte. Şi chiar atunci, straturi enorme de apă se prăbuşiră asupra lui şi a grădinilor, a acoperişurilor şi a rigolelor, asupra lumii în continuă compunere şi descompunere, zburlind o clipă praful doar pentru a-l terciui şi a-l transforma iute în noroi dus la vale de pâraie ori scurs în pământ cu viteză, udându-l într-o clipă din cap până în picioare şi străbătându-i hainele până la piele, lipindu-i cămaşa şi pantalonul de piele şi dându-i oarecum o postură statuară, ridicolă.
În loc să se retragă, mai făcu un pas înainte, iar acum era dincolo de bordura trotuarului, în plină stradă, pe carosabil, rămas ca neajutorat sub rafalele transparente şi energice, dar fericit sau, în orice caz, tropăind interior de pe un picior pe altul de bucuria modificării atât de iute a propriei aluri, greutăţi şi stări.
Era, literalmente, altcineva. Părul lui, brusc lins pe ceafă, conducând ca pe electricitate, înspre şira spinării, firicelul stăruitor de apă care, pe partea dinainte, i se scurgea în ochi şi pe lângă ochi, mai jos, pe obraji, prin cutele bărbiei, către piept, în timp ce stofa pantalonului i se lipea de pulpe şi de glezne, înmuindu-l într-un giulgiu rece şi jilav, incomod, împingându-l să se lichefieze. Era o ciudăţenie, fiindcă în loc să înregistreze, aşa cum era, această umezire a hainelor şi a pielii ca pe o înmagazinare de apă care îl îngreuna şi îl împingea, într-un fel, spre pământ, simţea tocmai contrariul. Nările lui se umpleau de aburul rezultat de pe urma transformării prafului de sub picioare în noroi şi a transportului de apă în rigolele uscate ce se umpleau cu repeziciune de torente şi pâraie mici şi brune… Iar presiunea din tâmple se topea, de la o clipă la alta, dusă ca prin farmec, lăsând locul unei înălţări eliberatoare, provocând o senzaţie de degajare interioară ce punea ordine în senzaţii şi în gânduri, polarizând miriadele de frânturi care se intersectau şi nu-i dădeau pace, în jurul impresiei că imaginea în interiorul căreia locuieşte pe moment se transformă ireversibil în ceva mai curat şi mai decantat, făcând ce se cuvine făcut şi înlăturând dezordinea şi împrăştierea de nor brownian…
Ploaia se deplasa cu rapiditate, deşi era prezentă, deocamdată, peste tot în jurul lui, răpăind cu forţă, stropind nu doar de sus în jos, ci şi dinspre pământ în sus, oarecum oblic, ca efect al forţei cu care lovea caldarâmul. Iar acoperişurile prilejuiau cascade precipitate către burlane, unde uruiau cu un zgomot uitat, parcă. Oraşul vorbea altfel, de fapt cânta gros, pe mii de voci de tablă şi pietriş, şi numai frânele şi roţile vehiculelor de pe stradă se adăugau acestor sunete pe care Mob le descoperea cu pasiunea unui entomolog, de parcă le-ar fi auzit pentru întâia oară.
De fapt, nu era aşa. O mie de ploi din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, precum şi altele, de la maturitate, reveneau din spaţiul atopic unde stătuseră presate de-a valma, actualizându-se şi identificând în clipa de faţă un tipar care se repetă, refăcând o istorie subterană. Aşa că Mob nu mai era, în acel moment decât şirul acelor ploi care îl străbăteau în flux discontinuu, alăturându-se ploii aceleia, precise, din acea zi şi oră.
(va urma)
Între 20 şi 24 august, Biblioteca Judeţeană din Bistriţa găzduieşte ciclul de conferinţe, dezbateri şi ateliere pe tema României în Europa astăzi.
Ultimele evenimente politice au evidenţiat îndoielile Bruxelles-ului că România respectă regulile democrate ale Uniunii Europene şi chiar valorile fundamentale pe baza cărora aceasta este construită.
În Galeria de Artă Şugălete toţi cei cărora le pasă unde ne aflăm, de unde venim şi spre ce ne îndreptăm în interiorul Uniunii Europene este invitat să vină să ne întâlnească.
Răspunsurile le vom da împreună.
Ovidiupecican's Blog 