Proza: Elena CESAR von SACHSE: Betia (I)

Se întunecase de-a binelea. În liniştea ciudată care plutea în jurul meu, doar ticăitul mecanic al ceasornicului încerca să spargă tăcerea care devenise din ce în ce mai apăsătoare.

De câteva zile ploaia şiroia fără-ncetare. Stropi mari şi grei loveau geamurile aburite ale camerei mele în ritmul semnalelor Morse.

Plictisit, mă ridic să privesc pe fereastră şi constat apatic cum rarii trecători se afundau până-n glezne în bălţile apărute de-a lungul străzii, deoarece canalele erau pur şi simplu sugrumate de abundenţa apei.

Vântul şuieră prelung, împotrivindu-se tuturor celor care s-au încumetat să iasă pe un aşa potop.

Întunecimea rece şi umedă de afară m-a făcut să mă întorc din nou în patul îmbietor şi cald. Am luat cu mine încă o sticlă de coniac şi m-am lăsat furat de iuţeala focului din cămin, care proiecta umbre şi lumini vălurite pe peretele din dreapta mea. Cu toată ameţeala pe care o simţeam că mă cuprindea încetul cu încetul, nu am reuşit să-mi alung nemulţumirea ce mă apăsa.

Amintirile mă pândeau din colţurile întunecate al încăperii, luând forma unui păianjen ce, metodic şi precis, încearcă să ţeasă din păreri de rău o plasă din care să nu mai pot scăpa.

Doream să-mi fac curaj împotriva reproşurilor cu care mă învinovăţeam singur, ajungând să beau ca un apucat din elixirul inventat cândva de un francez.

– Bun băiat -, mi-am spus încântat de gustul lichidului care-mi aluneca pe gât.

Simţeam deja că-mi pierd echilibrul şi că plutesc ca un halucinat. O palpitaţie neplăcută m-a avertizat că n-ar fi rău să ies la aer.

– Poate răceala de afară, în bătaia vântului şi-a ploii, o să-mi facă bine, mi-am spus, şi în acelaşi timp m-am întrebat: – Şi cu asta ce-am rezolvat? Ce doresc de fapt? Să dispar sau să-mi revin?

Neliniştit, mă plimb de-a lungul şi de-a latul încăperii, cu băutura după mine, vorbind de unul singur:

– Recunosc, sunt slab. Remuşcările mă termină… Îmi pare atât de rău că nu i-am arătat mai multă afecţiune, că nu i-am dăruit mai mult din timpul meu…

Şi, ca un blestem, în mintea mea, zâmbetul, vocea, drăgălăşenia ei erau mai vii acum ca niciodată…

– Oh, Doamne. Mi-ai dat o fericire mult prea scurtă. Iar eu, ca nebunul, am jucat-o pe o carte. Muzica, compoziţii, turnee… Am şi reuşit… Atunci de ce mă simt nefericit şi singur fără ea?

Din nou mi s-a părut că văd ochii păianjenului, cum mă fixau, hipnotizându-mă. M-am revoltat şi am strigat ca un apucat:

– Târâtura asta vrea să-mi paralizeze şi ultima dorinţa de-a ieşi din hău… Degeaba îţi întinzi firele lipicioase. N-am să cad în plasa ta!

Şi pentru că doream să-mi demonstrez acest lucru, am aruncat cu sticla aproape goală, să strivesc monstrul făţarnic. Apoi am ieşit din casă.

Pe strada pustie a oraşului, vântul sufla supărat, dar eu l-am înfruntat cu bucuria luptătorului care acceptă provocarea. Am renunţat şi la umbrelă. Nu-mi folosea la nimic. Viforniţa mi-a răsucit-o în sens invers. M-am amuzat când am observat că, luând nişte pantofi la întâmplare, apa pătrunsese prin găurile modelului, iar acum ieşea în bulbuci noroioşi pe deasupra ciorapilor. Totuşi, duşul rece de noiembrie m-a înviorat, aşa că am hotărât să mă întorc. Dar, ca un făcut, farurile unei maşini m-au orbit şi m-am trezit stropit de sus până jos. I-am auzit frânele, iar conducătorul ei a coborât ameninţător spre mine, strigându-mi supărat:

– Idiotule, vrei să te sinucizi? Aruncă-te de la etaj, dar nu sări sub roţile maşinii mele. Nu vreau să fac puşcărie pentru un beţivan.

Eu îl priveam prosteşte, de fapt era singura expresie pe care o aveam la îndemână în acel moment. O voce de femeie l-a strigat pe înfuriatul din faţa mea şi, în timp ce acesta s-a aşezat din nou la volan, am auzit:

– Alex, lasă-l cu Dumnezeu. E Andrei Bak… Cum cine?… Cântăreţul…

– De rock, am strigat după maşina care pornise deja.

Şi pentru că incidentul m-a trezit la realitatea umedă şi rece, am început să dârdâi ca un apucat. Dar frigul m-a făcut inventiv, dansez şi cânt în ploaie, vestita melodie I’m singing in the rain.

Sigur că m-am bucurat când am constatat că sunt din nou în faţa porţii casei mele. De data asta am deschis-o ca un cuceritor, deşi întunericul care domina locuinţa îmi dădea o senzaţie de pustietate. Doar focul din sobă mocnea firav, cu o ultimă speranţă…

– Ai sosit? – mă întâmpină lumina slabă a veiozei, învăluindu-mă prietenoasă în lumina ei slabă şi încercând să ascundă în colţuri de umbre, resturi dintr-o viaţă dezordonată şi haotică.

M-am dezbrăcat de hainele jilave şi reci cu o bucurie renăscută. Aveam o dorinţă ispititoare de-a schimba ceva în decorul prăfuit al camerei mele şi chiar atunci, din jarul pe care-l crezusem mort, din ultima scânteie, a izbucnit o flacără prelungă, îmbrăţişând lemnele într-o lungă sărutare.

– Te-am aşteptat, iubitule.

Ştiam că şoapta ei e o provocare, dar nu am mai putut opri scânteia pornită din dragoste de viaţă, şi am strigat bucuros:

– M-aş bucura să fii din nou cu mine…

După un timp mi-am auzit propriul glas:

– Dar ştiu că-i prea târziu…

Trecusem criza. Tristeţea devenise resemnare şi-n clipa următoare mi-am recăpătat din nou liniştea. Nu mai eram supărat nici pe mine, nici pe soartă, de aceea am acceptat intimitatea ivită din moliciunea păturii în care m-am învelit. Am închis ochii, cuibărindu-mă-n fotoliul de lângă cămin şi mi-am întins picioarele reci spre căldură, acceptând sărutul muşcător al focului ce-mi ardea tălpile.

Am deschis televizorul din obişnuinţă. Dar ceva m-a făcut să-i închid sonorul şi să urmăresc mai departe jocul flăcărilor pe lemnul de brad, ce risipea scântei la fel ca focurile de artificii împrăştiate pe cerul grădinii mele, cu un an în urmă. M-am lăsat furat de un dans ameţitor şi viu, în care m-a împins fantezia.

Şi parcă din jarul încins a apărut Eva, ca o părere. O invit la dans, atras de frumuseţea ei bizară şi aspectul ei delicat. Zâmbetul copilăresc m-a făcut să o cuprind cu teamă, pe după talia firavă. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am atins-o cu un sărut pe frunte. A încercat să fugă prin mulţimea de invitaţi, lăsând în urma ei doar fâşâitul rochiei de tafta şi mireasma unui parfum suav, speriată probabil că timiditatea a trădat-o, roşindu-i obrajii palizi.

Dar am strigat-o:

– Opreşte-te! Nu pleca…

Şi s-a oprit, cuminte, zâmbitoare şi tăcută, acceptând tot tumultul vieţii mele agitate, complicate, de compozitor şi cântăreţ, dăruindu-mi doar o clipă… dintr-o întreagă fericire, pentru ca într-o zi să se ridice, în albastrul unei dimineţi de vară…

Ciudat, dar în ultimul timp, culoarea ochilor ei verzi mă urmărea dintr-un ungher îndepărtat al camerei, făcându-mă să cred că, de fapt, ea nu m-a părăsit cu adevărat niciodată, ci a rămas în continuare în preajma mea, vrând probabil să aducă echilibru şi stabilitate în viaţa-mi dezordonată şi nebună.

Lumina mişcătoare a televizorului m-a făcut să mă întorc spre el, în timp ce o şoaptă mă îndemna:

– Priveşte… priveşte…

Am dat sonorul mai tare chiar când prezentatoarea anunţa:

– Dragi telespectatori, azi se împlineşte un an de la moartea cântăreţului rock Freddie Mercury. Vă invităm să vizionaţi ultimul lui spectacol.

Anunţul m-a trezit din moleşeala în care căzusem, înfăptuind o teribilă metamorfoză care m-a ridicat din umbra amintirilor, ca un rege neîncoronat, dar proslăvit şi aplaudat de o mare de oameni. Simţeam cum sufletul mi se umple din nou de beţia succesului.

Visam sau, printr-o plăsmuire a minţii mele, mă identificam cu el? Nu-mi dădeam seama prin ce fel eram eu şi el în acelaşi timp. Ne dăruiam publicului fără rezervă, din tot sufletul, emanând prin muzica noastră, puterea unor trăiri intense, pline de viaţă. Cântam şi publicul cânta cu noi.

Deodată el a început să alerge pe scena vastă, într-un dans leonin, cu o atitudine dârză, măreaţă, princiară. Era aclamat, aplaudat! Vocea lui puternică, plină şi gravă îi vrăjea pe toţi şi-i făcea să-l recunoască pentru ultima oară ca învingător.

Melodiile lui vechi le-a reînviat pe clapele unui pian, doar scurt timp, ca să nu se bănuiască că ar avea slăbiciuni, chiar acum când se pregătea de plecare… În vocea lui a apărut o notă de nostalgie abia schiţată, care s-a revărsat voalată după fiecare cuvânt, după fiecare ton cântat. În aplauzele şi aclamaţiile fără sfârşit ale publicului, el trăia împlinirea destinului său, şi-şi cânta de fapt „cântecul de lebădă”.

Şi, ca întotdeauna la sfârşitul spectacolului, surâzător, cu mersul solemn şi nepăsător, a urcat scările eternităţii încoronat ca un adevărat REGE, purtându-şi pe umeri mantia roşie cu hermină şi având microfonul ca sceptru.

Luptând cu toropeala care mă cuprinsese încetul cu încetul, îi eram recunoscător că muzica lui m-a făcut să-mi retrăiesc într-un fel propriul destin. L-am văzut ca prin ceaţă cum coboară de pe scenă. Ajuns lângă mine mi-a şoptit:

– Viaţa mea a fost o clipă…

– Dar ce clipă! – îi răspund eu cu admiraţie. – Scăldată în culorile reflectoarelor şi încărcată de dragostea admiratorilor.

– E adevărat, dar sub blazonul de husar s-au ascuns multă muncă şi încercări, frământări şi îndoieli, sucese şi lacrimi, zâmbete şi durere, răzvrătiri şi mulţumiri. Am fost trădat, înşelat şi pierdut, invidiat, urât şi bârfit. Dar şi iubit! -, îl mai aud eu, cu ultimul pâlpâit al focului din cămin.

Spectacolul s-a terminat. Nu mai simţeam nici căldură, nici frig. În schimb, auzeam foarte clar cum vântul sufla ca un nebun, în timp ce picăturile de ploaie loveau geamurile aburite ale camerei mele, ticăind ca un pendul nemilos. Şi dintr-o dată m-am simţit uşor ca un abur, chemat de zâmbetul cuiva de undeva de sus. Şi-apoi… nimic mai mult.

(va urma)

Anunțuri
Published in: on 16 August 2012 at 1:37 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/08/16/proza-elena-cesar-von-sachse-betia-i/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: