Ovidiu PECICAN (ed.)
ROMÂNIA COMUNISTĂ.
ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2012
coperta: Alexandru PECICAN
Al doilea volum din trilogia dedicată istoriei şi istoriografiei româneşti de după 1989 a apărut de curând întrunind semnături prestigioase, dar şi nume tinere, şi propunând o revizitare a comunismului din perspective inedite. În pregătire se află volumul dedicat perioadei postcomuniste.
Ovidiu PECICAN
999 DE MINCIUNI
Ed. Tribuna, 2012
coperta de Alexandru PECICAN
BOOK CORNER Librarium
vă invită
joi, 16 februarie 2012, orele 14.00
la lansarea romanului
ȘANTAJUL
de
Patrizio TREQUATTRINI
Evenimentul va avea loc la sediul ibrăriei: B-dul. Eroilor nr. 15
Invitați: Ovidiu PECICAN, Carmela LISTA și LASZLO Alexandru
Umbrela instituțională: Ed. Herg BENET (București), Centrul Cultural Italian Cluj și Colegiul Național George Barițiu (Cluj-Napoca)
Volumul de debut al criticului literar
Alex GOLDIȘ
va fi lansat la Cluj
miercuri 18 ianuarie 2012, la orele 19.00
de criticii literari
Ion POP,
Sanda CORDOȘ și
Mihaela URSA
Alex GOLDIȘ este astăzi una dintre vocile cele mai echilibrate, înzestrate și respectate ale criticii literare tinere.
Editura Nemira
vă invită
la lansarea publică a romanului
NEMAIPOMENITELE AVENTURI ALE LUI ANTON RETEGAN ȘI ALE DOSARULUI SĂU
de Gheorghe SĂSĂRMAN
miercuri, 19 octombrie 2011. orele 12.00
la sediul Filialei Uniunii Scriitorilor din România
str. Universității nr. 1, etaj I
Invitați: Gheorghe SĂSĂRMAN, Ovidiu PECICAN, Ion POP, Virgil STANCIU și Radu CONSTANTINESCU
Sigur, filosofia românească… nu există! Cel puțin așa socotesc domnii Gabriel Liiceanu și, argumentând mai amplu, Horia-Roman Patapievici. Cum spunea însă cineva, procedând nietzschean, ad baculum, teza respectivă poate fi combătută de oricine, fără mare efort, prin apel la evidențe: dacă măcar un om filosofează în România, se cheamă că și pe la noi filosofia e la ea acasă. Dacă, oriunde pe mapamond, cineva filosofează în limba română (oral sau în scris), teza că n-ar exista filosofie românească este invalidată. Dacă undeva în lume o carte de filosofie scrisă de cineva român – volum de istoria ideilor și conceptelor filosofice, o biografie de filosof în care un român intră în dialog cu ideile unui filosof relevant etc. – apare, tot eșafodajul scepticei demonstrații Liiceanu-Patapievici se năruie…
Astăzi, doar un exemplu, menit să liniștească și să îi bucure pe cei doi autori. A mai apărut o carte relevantă pentru câmpul de interes despre care a venit vorba, în traducere sârbă. Dacă românii nu o văd, nu înseamnă, deci, că filosofia românească n-ar exista. De la Belgrad – unde locuiește traducătorul – se vede uneori mai bine…
Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, trad. de Djura Miocinovic, Vârşeţ, ed. KOB, 2011
Astfel, în decursul celor mai bine de douăzeci de ani, dl. Liiceanu și-a consolidat poziția personală atât din punct de vedere logistic – în calitate de lider al grupului editorial Humanitas -, cât și civic (prin GDS și revista 22), și academic, în interiorul universității și a instituțiilor de rang universitar. Chiar și atât ar fi destul pentru a dobândi un relief special în dinamicile culturale ale actualității. Dar în cazul dlui Gabriel Liiceanu alianțele sunt mai complexe, iar prezența domniei sale ca spirit tutelar se face simțită în mai multe domenii.
Ucenici noicieni, și Liiceanu, și Andrei Pleșu, frecventându-l asiduu pe Noica, la București ca și la Păltiniș, în anii 70-80, părând a fi adevărații continuatori ai spiritului filosofului și asumând public această misiune, ei sunt, dintre toți cei acceptați de Noica în preajmă, nu doar cei mai îndrăgiți apropiați ai filosofului, ci și nucleul a ceea ce s-a socotit a fi „Școala de la Păltiniș”. De fapt, la o privire mai atentă, se observă că, din acest punct de vedere, Andrei Pleșu a făcut mai puțin caz de această moștenire decât prietenul domniei sale. Liiceanu, în schimb, a preluat, ca editor, la Humanitas, publicarea, pentru început, a operei celui dispărut. Apoi, în 1999, „… printr-un efort al Editurii Humanitas, fundația Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieții sale”[1]. Fundația respectivă a preluat, de asemenea, și Casa Lovinescu, întemeind în acel imobil, nu mai puțin semnificativ pentru moștenirea culturală a contemporaneității românești, Cenaclul Lovinescu și Cercul Noica[2]. Calitatea de fondator al Cercului Noica îi revine, fără îndoială, tot lui G. Liiceanu, după cum rezultă și din prezentarea postată pe blogul acestui program intelectual[3]. În cadrul cercului de studii noiciene nu putea lipsi, desigur, nici… Heidegger. Pentru început, doar dl. Răzvan Andrei s-a ocupat de o temă legată de filosoful german menționat, încercând să deslușească raportul „Heidegger și Stăniloae: premise pentru un dialog asumat critic”[4].
Legăturile blogului – și, implicit, ale Cercului Noica – sunt cu Casa Lovinescu, Ed. Humanitas, cu defuncta revistă Idei în dialog, cu Institutul Cultural Român, cu Revista 22, cu – o surpriză?! – revista Rost, cu Societatea Română de Fenomenologie și cu revista Dilema Veche. Ele ne conduc, astfel, la proximitățile instituționale ale tinerilor noicieni, dar și la anumite personalități și orientări culturale românești actuale; la G. Liiceanu, în primul rând (Casa Lovinescu și Humanitas, revista 22), la H.-R. Patapievici (Idei în Dialog, dar și Institutul Cultural Român), la discipolii liicenieni și la prietenii acestora grupați în Societatea Română de Fenomenologie (nucleul liicenian fiind ceea ce am numit Grupul HAH), la Andrei Pleșu (Dilema Veche).
O atenționare specială merită făcută în direcția revistei Rost, subintitulată „Revistă de cultură creștină și politică”, despre care pe blogul Arsenie Boca se spune: „Revista ROST este un manifest românesc, care nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurecţiei morale şi spirituale a românilor, întru recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui posibil model românesc în lume”, iar prezentarea de pe situl wikipedia menționează: „La mai multe luni după apariția primului număr, în martie 2003, revista Rost a fost caracterizată drept «o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust», făcând cunoscute «o serie de valori tradiționale ale societatii românesti, pe care puțini oameni sunt dispuși să și le mai asume in ziua de astăzi»”. Chiar dacă nu în sens strict, cum se atrage atenția, totuși, îmbinarea creștinismului cu politica trimite deja către o anume orientare; nu neapărat creștin-democrată, câtă vreme sfera politicii include și abordări non-democratice. Într-adevăr, opțiunea pentru tradiționalism, ortodoxia, pro-românismul, incluse în programul fundației și al revistei, definesc opțiunile de dreapta ale revistei. Valorizările unor personalități cunoscute drept legionare, a haiduciei legionare etc. indică în mod convingător preluarea și popularizarea de către gruparea din jurul revistei Rost a cel puțin unora dintre poziționările extremei drepte culturale și politice.
Nu este de mirare că Sorin Lavric, autorul monografiei în care se încerca spălarea de păcate extremiste a tânărului Constantin Noica, include printre punctele de sprijin ale Cercului Noica și revista Rost, după cum nu trebuie să mire nici prezența aceluiași printre tinerii filosofi implicați în proiectul Heidegger al lui G. Liiceanu (Grupul HAH). Dimpotrivă, ceea ce părea un simplu accident – și era prezentat ca atare de Ileana Borțun, membră a grupului heideggerienilor dâmbovițeni – devine, în noua lumină, mai clar și mai inteligibil.
Toate numele de persoane și de instituții pomenite în anturajul Cercului Noica atrag atenția asupra sferei de iradiere a acestei pepiniere și a direcției în care, dincolo de declarațiile exprese, ea se îndreaptă. Ele pun în evidență și alianțele, punctele de sprijin pe care se reazemă noul val al noicienilor ori, mai bine zis, dinspre ce direcții și tendințe emană ei ca program filosofic și civic.
[1] În volum, textul continuă astfel: „Apoi, într-un al doilea pas, ajutat și de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite din când în când de toți cei care erau dispuși să lucreze acolo imitând spiritul «isprăvilor culturale» ale Păltinișului. Într-o țară fără memorie și fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, pp. 78-79). Dl. Liiceanu socotește, astfel, că intrarea cabanei de la Păltiniș în proprietatea domniei sale este un act patriotic și că transformarea acestui loc într-un sanctuar al venerării filosofice rezervat celor din cercul domniei sale ar fi o dovadă de… pietate autentică.
[2] Punerea alături a lui Lovinescu și Noica, primul fiind de formație franceză și adept al sincronismului, al doilea preferând sursele germane și admirându-l pe autohtonistul și ortodoxistul Nae Ionescu, reprezintă, în sine, o performanță ce dovedește tipul de cernere a valorilor culturale specific gustului liicenian. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre expansiunea instituțională a puterii cultural-simbolice a dlui. Liiceanu.
În legătură cu Cenaclul Lovinescu, un interviu al Ioanei Pârvulescu, scriitoarea care se ocupă de această inițiativă, lămurește că așezarea domniei sale în fruntea cenaclului a survenit după refuzul altora și, mai ales, după abordarea ei, personal, de către Monica Lovinescu, dornică să știe că în casa tatălui ei, unde odinioară se țineau ședințele Cenaclului Sburătorul, activitatea cenaclieră se reia. Fapt de netrecut cu vederea, „La fiecare ședință avem un invitat-surpriză (nu îl spun dinainte), în funcție de tema discutată. Așa că între invitații de onoare au fost – îi înșir într-o ordine întâmplătoare – Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu. Și, firește, Gabriel Liiceanu, cel datorită căruia există această Casă Lovinescu și tot ce se petrece în ea (subl. O.P.)!”(Maria Bercea, „Interviu cu Ioana Pârvulescu”, Revista 22, 28 aprilie 2006 – 04 mai 2006). Iată că, dacă inițial părea că Monica Lovinescu are meritele ctitorului, Ioana Pârvulescu dezvăluie, în cele din urmă, rolul fundamental jucat de Gabriel Liiceanu în înființarea cenaclului, dar și în funcționarea Casei Lovinescu în general.
[3] Vezi: http://cerculnoica.wordpress.com/about/
„Cercul Noica a luat naștere în 2004, la inițiativa mai multor studenți ai Facultății de Filozofie. Inițial, întrunirile aveau loc în incinta facultății, în condițiile în care Casa Lovinescu nu era încă amenajată. Cercul este frecventat actualmente de aproximativ 40 de studenți și absolvenți de filozofie, reuniți în jurul unui nucleu format din Sorin Lavric, Cătălin Buciumeanu, Ana Petrache, Bogdan Duca, Răzvan Andrei și Paul Sandu. După cum declara Sorin Lavric, studenții sunt selectați pe criteriul formației filozofice, dublată de aptitudini literare, obiectivul cercului fiind acela de a forma un grup de tineri exegeți ai operei lui Constantin Noica. Potrivit lui Sorin Lavric, studiul operei lui Noica, demarat de Gabriel Liiceanu, riscă să se termine odată cu el, atâta timp cât nu se vor face eforturile necesare pentru ca demersul să aibă continuitate. Cercul Noica a beneficiat de sprijinul deplin al lui Gabriel Liiceanu chiar de la început, el fiind de altfel cel care a reușit să trezească în Facultatea de Filozofie entuziasmul pentru studierea operei gânditorului de la Păltiniș (subl. O.P.).
Cercul Noica este singurul cerc de studii filozofice din țară focalizat pe studiul unui autor român, cel puțin singurul care reușește să răzbată în presa culturală și de specialitate. Situație regretabilă, dacă e să ne gândim și la alte nume mari ale filozofiei românești care ar trebui să beneficieze de o astfel de atenție, concretizată prin abordări de nivel profesionist, și am putea să menționăm aici numele lui Lucian Blaga, spre exemplu. Sorin Lavric acuză, de altfel, lipsa unui cadru necesar menit să încurajeze acest gen de demersuri, indicând, printre altele, imposibilitatea ca studenții români să obțină burse de studiu în străinătate pentru studii ce îi privesc pe gânditorii români, printre care și Noica: «Noica nu este o valută forte la fel ca alți filozofi internaționali». În fapt, noi suntem cei care putem și cărora ne revine misiunea de a promova valorile culturii române, dezvăluindu-le apoi și pe scena culturii internaționale. Nu ne putem aștepta ca cei din afară să ne descopere și să ne facă valorile cunoscute. Drept pentru care, afirmă Sorin Lavric, avem nevoie de burse acordate de statul român sau de fundații culturale private (subl. O.P.) care să încurajeze studiul filozofilor români, avem nevoie de conferințe internaționale și de seminarii sau tabere de vară pe această temă (subl. O.P.), dar, mai mult decât orice, trebuie să ne străduim ca filozofii români să devină accesibili în afară, prin intermediul traducerii lor în limbi de circulație internațională. Cercul Noica poate reprezenta o inițiativă model pentru demersuri similare axate pe studiul altor gânditori autohtoni”. (Alexandru Racu, „Filozofia românească, valorizată la Casa Lovinescu”, Revista 22, an. XV (898), 25 mai – 31 mai 2007)
Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.)
Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.
Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.
Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.
Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).
Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.
[1] http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/independentii-lui-1990-gabriel-liiceanu-stelian-tanase-radu-filipescu-mircea-dinescu-ion-caramitru-542400.html
[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867
Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.
Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd
[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).
Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?
GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).
Prezența literară a poetei Eugenia Țarălungă este asigurată, în anii de după revoluția din 1989, prin gesturi, apariții și premii care, într-o cronologie inversă, de la prezent spre trecut, arată astfel:
2010 – “biu”, poeme şi texte-bloc, Ed. Limes
2002 – “mici unităţi de percepţie”, Ed. Muzeul Literaturii Române, Premiul pentru debut al Fundaţiei Laurenţiu Ulici acordat de Uniunea Scriitorilor din România
2002 – Concursul “Aurel Dumitraşcu” – premiul II pentru volum în manuscris
2002 – Premiul revistei “Steaua” la Concursul naţional “George Coşbuc”
2001 – Poezii publicate în volumul colectiv “Stare de necesitate” în urma unui concurs de poezie organizat la Bacău de către cenaclul “Avagarda XXI”
2001 – Premiul II la concursul “George Coşbuc” – Bistriţa Năsăud
2000 – Poezii publicate în “Luceafărul”
1996 – Poezii publicate în “Poesis”
1991 – Menţiune la concursul “Arthur Rimbaud” organizat de Ambasada Franţei
Pe acest blog, Eugenia Țarălungă publică, astăzi, câteva poeme. (O.P.)
agende ale zilei siameze
când vine un om la cer
*
33 ar fi putut fi o cifră magică
10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi
scară pe potriva voastră
*
de fapt nu aveam de ales
un raft ţinea un etaj
derapaje controlate de fum
Salud per agua
-//-
agende ale zilei siameze
catapultaţi spre peluza de miere şi ienupăr
vă plimbaţi tacticos prin parcul Libertăţii
faceţi naveta între cei doi uriaşi ai lui Paciurea
cu talpa de-un cot
*
defilaţi cu flori pe internet
ai avut dreptate injuncţie
noi nu suntem ai noştri
dreptate şi frăţietate
agende ale zilei siameze
şi Luna cu fazele în sizigie
şi mama e ocolită tacticos
ambasadorial
tu ieronim ar fi trebuit să stai departe de noi
noi nu suntem ai noştri
-//-
când vine un om la cer
a căzut vineri dintr-un pom vopsit şi ruginit
nu era tata
nu era marţi
*
când se umple cerul de lumină?
când vine un om la cer
*
nu s-a schimbat lumina
nu s-a schimbat vocea
tăioasă ca un topor pe tulpina axială a unui cireş
ce nu se vede este ucis
-//-
33 ar fi putut fi o cifră magică
te duci şi iei din galantar ca la autoservire
Cuba libre s-a mutat aici
lângă sămânţa luminii
distanţă elastică până la dispariţie
33 ar fi putut fi o cifră magică
dacă nu te-ai fi risipit pe 5 continente
*
ayudame plămânul şi soarele erau unite
încleştate într-o anatomie sumeasă
undeva în jurul vertebrelor
în susul glandei pituitare
summum de culori schimbătoare
nişte cercei de os ROGVAIV
atârnaţi de un om cu capul în jos
uitat îngenuncheat în poziţie de foetus
*
ca o prelungire a genezei
trofeu de demisol
o demoazelă gri într-aripată
şi vine motostivuitorul
şi o depozitează temporar herculean
sau mai binezis
daaa, mai binezis
-//-
10 martie (oare cât o fi fost?!) – pentru elfi
niște zarzavaturi tocate
verzituri găsisem sinteza alchimică
*
şi totul în urmă se orienta polar bipolar
*
toate aşchiile verzi din urmă
indicau acelaşi punct fix alfa
toate cioturile vlăstarelor posibile
brusc reveniseră la viaţă
*
şi sevele îmi vorbeau despre deplina folosinţă
foarte răspicat
sinteză din prezenţa luminii
o alchimie a fotonilor
*
şi dacă v-aş spune oare că
tot trecutul care trecuse de vegetal
zdrobise regnurile într-o erupţie fără margini
fulminantă fără rest?!
-//-
scară pe potriva voastră
piei din faţa ochilor mei
vinerea
un sigiliu de ceară, nu de turmalină
o apăsare grobiană în unghi malefic
e necesară o delimitare monşer
între parizienii perverşi plini de nobleţe
*
de pe sensul interzis autocarul se întorcea
către instanţele antumităţii
urcase puţin pe trotuarul în curbă
lângă mama zmeilor
*
şi toate erau prezentate într-un email
vioi şi spaţios
aşa
pe potriva ta
pe potriva voastră
*
oximoronic sau toxic de-a dreptul
experimentează pe alt poligon alte stări de fapt
literatură aplicată neînghiocată matematici aplicate
mă voi transfera pe 1 iunie
în contumacie
reflexul pavlovian s-a întărit
*
cu sau fără papion
cu sau fără botforii desperecheaţi de la Auschwitz
viaţa merge înainte
din uşă în uşă
din vitrină în vitrină
sau latrină
defilare aliniată fără nazuri sau poticniri
vai mie, adu-mi o scară
să ajung până la organele ei odorate adorate
şi asta ar fi singura verticală îngăduită
neacaparată
-//-
de fapt nu aveam de ales
pe dibuite
îl aleg pe Dumnezeu
mă orientasem spre seminţele cele mai bune
sărisem de seminţe
rămăseseră cele mai bune
bântuisem prin Bucureşti
pierdusem
erau de cărat baloturi de colo-acolo
plecam trebuia să mă întorc
nimerisem printre schelele metroului
în pântecele semilunii
şi mă supărasem brusc şi îndreptăţit
*
toate colţurile erau rupte şi lipite cu scotch
mă simţeam pustiită
a trebuit să aleg
de fapt nu aveam de ales
urma să recuperez ce aveam de recuperat
2 bărbaţi mă invitau într-o crâşmă
şi ei îşi imaginau că mai fuseseră cu mine acolo
-//-
un raft ţinea un etaj
colecţia cărţilor de seamă
din capu’ locului ne aminteşte că verbele sunt încăpătoare
atotcuprinzătoare
substantivele consistente sau subţiratice
nu au de-a face cu infinitul sau infinitivul
*
departe de a fi fost unul triumfal
cu momente succesiv apoteotice
izomorfe pe de-a-ntregul
*
alunecam pe o bibliotecă un raft ţinea un etaj
jos erau excavatoare
pământul era amestecat cu haine şi frunze
scurmam într-o frăţie albă
în preajma excavatoarelor
în vremea războiului o săpăligă
îţi poate salva viaţa
dacă o plasezi la locul potrivit
-//-
derapaje controlate de fum
pârjolind fântânile
un notar pe cinste
sobru cu două ferestre
se ridică pe vârfuri
consideră o onoare după ceasu’ amiezii
pârjolind fântânile
*
o femeie uscăţivă
îşi îndesă ceva în guriţă
după care luă la rost asistenţa
o gheară prinsă între două lumi
tutelată de alte forţe
sângerând fântânile
*
şi o să vă luăm măsurile
greutăţile sunt legate
aruncaţi tot balastul peste bord
fumul era foarte gros
derapajele controlate sunt viaţa lor
evidenţa care să îmi scoată ochii
pârjolind fântânile
*
ce greu e fără tine
tată
nu aş fi crezut
te-a tras fratele inelar după el
*
pârjolind fântânile
când tu erai deschizător de drumuri
mă rupeşti
nu pot reface trecutul
mişeleşte ticluit
ploaia de leac
pârjolind fântânilor fumul gros
înlocuind ceva deja cenzurat
-//-
stropi din agheasmatarul de plastic
puşcaşi marini rătăciţi pe uscat printre bancomater
se suie pe banda cardio şi alternează împleticit picioarele
grea încercare pentru unii ca ei obişnuiţi să păşească doar pe ape despărţite de uscat
îndârjiţi că vor fi plătiţi cu bani grei ca să se lase curăţaţi
degeaba chibiţează unii şezând rânduiţi pe gradene
foametea îşi mănâncă automat copiii
pe nepusă masă a început asta
tocmai acum când masele rânduite păreau a nu crea probleme
şi Ţara Făgăduinţei era ba America, ba Israelul, depinde ce urmăreai
*
ba eu urmăream să instaurez ziua mondială a sinuciderii
contrasă în fiecare oră
şi curg stropi din agheasmatarul de plastic
coboară în devălmăşie
grav e că decantarea ar fi trebuit să aibă loc deja
îmi lăsasem rând
căpătasem un strop de vlagă de mă miram şi eu
comunicarea dintre noi ar fi trebuit să fie fără fisură
*
mă miram văzând cum unii sunt plini de ei cu asupra de măsură
de parcă limbajele nu ar fi negreşit casante
-//-
Salud per agua
Miere şi sare odoare
consecinţe ale unei stări de bine pripăşite
*
aici de faţă personaje de poveste
se perindă pe la etajul XI
când se îngână ziua cu noaptea
*
să iubeşti fără discriminare
balot tăvălug
tot blocul tot autobuzul
chiar dacă nu au absolvit cursul de energii
în vremea iniţierilor la colţ de stradă
*
vin apele să ne salute să ne înveţe
salud per agua
învăţătorule
*
şi vezi un loc unde găseşti toate răspunsurile
şi nici nu ştii când faci cele 200 de exerciţii
când faci slalom între tine şi tine
găsind drumul cel mai scurt
spre o nouă consecinţă
*
Mişcarea este o cruciadă a stării de bine
şi te trezeşti într-un balansoar
cauză-efect printre revărsări de cărnuri balot
în fapt de seară
*
omul este o maşinărie minunată perfectă
uns cu ulei de la maslu
daaa, abia ce vorbeam despre epifizioliză
*
să nu te înfometezi
să bei multă apă şi să îţi ţii mineralele
la locul cuvenit
putea fi cel mai frumos loc din oraş
*
nu ştiu dacă e cea mai inteligentă mişcare
îmi spuseseră să mai las ceva din el
cerul, de pildă
*
nişte delăsări virau către o lene definitivă
şi intraductibilă
unii oameni au voie să se mai odihnească
printre slalomuri şi prinţese
trec tropăind anii şi nu îţi dai seama
ba nu trec
trăsese feriga spre soare
da’ ce soare!
*
3 ani legat de glie – de una transoceanică
de care tot încercai să scapi
nişte foste beţişoare indicau spre Taj Mahal
NOI AM FOST PRIMII ŞI CEI MAI BUNI
asta nu-i de la NASA, e de pe vremea romanilor
*
cunoscător din alt plan
un învăţător pe lângă care te fâţâi
beleuză
înfăşurată într-o variantă
unică şi pe cale de dispariţie
*
aparatele s-au revoltat
m-au electrocutat m-au amuzat
şi brusc am devenit supusă ca o plajă
şi m-am mutat cu tot fun-clubul meu
într-o penumbră în care cineva fredona o melodie
când nu vorbea de Beria sau Socrate
*
parcursese drumul printre ape şi copaci
ajunsese dar nu vedea fluturii din sidefii
*
povesteşte, prinţesă, despre insomniile tale
sau fredonăm, mai bine, o melodie
în penumbra Taj Mahalului
când drumul copiilor e închis cu simţ de răspundere
şi obrajii sunt înfierbântaţi din cale-afară
*
ai greşit sintagma
ŞI NE VOM ŞTERGE SUDOAREA UNU’ ALTUIA
cât de relaxată să fii ca să uiţi
ultima jumătate de minut trăită împreună?!
*
Ansa sunt eu, spune Regele Soare
care a făcut tot timpul ce-i plăcea
*
nimeni nu e perfect mai am multe de învăţat
un oraş luat în stăpânire
prin toate simţurile
şi dincolo de simţuri
încă de la Congresul de la Belgrad
*
Trebuie să existe un shortcut, ayudame
furia gelozia sau frica.com
de pe un perete electronic perpendicular privirii
aş veni cu mâinile spre ale tale
la 180 de grade
numai să ştiu adevărul
o fiinţă în masivă devenire
la poalele unei piramide mexicane
unde a învăţa este egal cu a te bucura
*
Apa ne ţine la un loc
unii se închină la o piază
catamarane ambarcaţiuni pentru o lume a bărbaţilor
o prinţesă de serie m-a atenţionat: TBC este altceva
dar mereu există oaze
noroc că am găsit-o eu pe asta – unică
şi pe cale de dispariţie.
*
Invitat onorific pe Terra pentru un an
stau aici, că sunt mai aproape de cer
e locul cel mai ferit
depinde cum te poziţionezi
când privirea spartă-n bucăţi
baleiază antebraţul în contre-jour
REGIONALISM ROMÂNESC.
ORGANIZARE PRESTATALĂ ȘI STAT LA NORDUL DUNĂRII ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ ȘI MODERNĂ
studii istorice
Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2009, 390 p.
coperta: Griffon & Swans
Ovidiupecican's Blog 