Proză: Maria V. CROITORU: PÂINEA

         Caterina se trezi brusc din somn. Se uită la ceas, era şase. „Aş putea să mai stau”, îşi zise. Încercă să adoarmă iar, dar nu putu. 1944. Număra anii şi zilele de când era în refugiu, în inima Apusenilor…

         Primul copil îi murise în timp ce se refugiau. Acum avea un băiat şi o fată, iar al treilea era pe drum. Soţul ei scăpase din încercuire de la Stalingrad, iar acum era concentrat la Sibiu. „Oare o să meargă iar pe front?” Întrebarea aceasta o măcina, o toca cu insistenţa cu care îi venea în gând. „Oare ce-o să mă fac singură cu trei copii?” Nu mai încercă un răspuns…

         Se sculă repede. „Am să fac pâine!”

         Frământă pâinea agitată. Întorcea aluatul, îl plesnea, îl îndesa cu pumnii, ca şi cum s-ar răzbuna pe el pentru viaţa ei, a lor, de când începuse războiul. Se auzi cum zise tare „Gata!” Luă cuţitul, făcu semnul crucii cu tăieturi în aluat şi-l puse să crească.

         Ziua îşi urma cursul normal. Copiii se jucau în curte. Nu puteau să iasă, fiind împrejmuită cu gard.

         Făcuse focul în cuptor şi se pregătea să pună pâinea la copt. Vocea bătrânului, proprietarul casei, o străpunse ca un fulger:

         – Doamnă, au intrat ruşii în sat!

         Se uită la el încremenită şi abia îngână:

         – Să staţi acasă, vă rog! Vă rog să rămâneţi cu mine!

         Glasul i se stinse şi-n faţă îi reveneau imaginile dureroase din primul război… Tot aşa, mama ei, Profira, rămăsese acasă cu fetele mari şi cu cei mici. Soţul ei era pe front, la fel şi cei doi băieţi mai mari.

         Profira n-avea nicio stare. Nu-i plăceau nici zilele senine, nici cele ploioase. Se gândea mereu la cei plecaţi. Îngrijorarea pusese şi mai mult stăpânire pe ea, când auzise că au intrat muscalii în sat şi taie porci, ard garduri, îşi bat joc de femei… „Pe fetele cele mari le ascund în pivniţă”, gândi. „Vitele şi caii îi duc la cumnatul în codru”. Aşa făcu…

         – Au intrat muscalii în sat! Casandra, Maria şi Emilia veţi sta în pivniţă. Eu merg cu cei mici peste deal să duc vitele şi caii la unchiul vostru. Caterina şi Mihai vin cu mine.

         – Mamă, ce sunt muscalii? întrebă Mihai.

         – Oameni răi! zise una una dintre fete.

         A dus caii şi vitele, dar pe drum, la întoarcere, auzi că şi purceii îi iau… Ea nu zicea nimic oricine o întreba. Toată noaptea aceea n-a dormit. Dimineaţa s-a trezit mai târziu. Era duminică.

         După dangătul clopotului care chema oamenii la slujbă, se aşternu o linişte apăsătoare peste sat. Pe la amiază, Profira văzu doar câţiva bătrâni şi câteva bătrâne întorcându-se de la biserică. „Le e frică oamenilor să meargă de-acasă”.

         Profira o aştepta pe Caterina care mersese după apă. Fetiţa venea încet cu găleata mare pe care o punea mereu jos. Mamă-sa merse s-o ajute. Se auzea muzică. Caterina o lămuri:

         – Muscalii cântă la armonică şi dansează!

         – Asta fac toată ziua. Beau, ard gardurile, mănâncă găinile şi porcii din sat, cântă şi dansează! Parcă nu-i război. Caterino, să nu cobori în sat. Du-le apă fetelor!

         Caterina puse apă într-un urcior şi coborî în pivniţă.

         – Te-am auzit c-ai vorbit cu mama. I-ai văzut pe muscali? Cum îs? Sunt frumoşi? Sunt tineri?

         – Au barbă… răspunse fata încet.

         – Te-am întrebat dacă-s tineri, mai zise Casandra.

         – Da sunt şi tineri .. au mustaţă!

         – Sunt şi fete acolo?

         – Da, sunt, Maricica de pe Lazuri şi Ana…

         – Dansează şi ele?

         – Da! Mă duc să mă joc, zise Caterina.

         – Stai! Unde-i mama? întrebă Casandra

         – Ce vrei să faci? o întrerupse Emilia.

         – Mă duc şi eu! N-o să mă vadă mama. Mă uit şi vin repede şi vă povestesc şi vouă.

         – Nu te duci nicăieri! strigară cele două surori.

         – Ba da, am să merg.

         Era frumoasă Casandra şi ea ştia asta. Părul negru cârlionţat îi cădea pe umeri şi o şuviţă îi acoperea voit ochii albaştri. Trupul bine făcut şi-l scoatea în evidenţă prin mers.

         – Pune-ţi şi tu o broboadă neagră, nu merge aşa!

         Glasul Emiliei se stinse, văzând-o pe Casandra ieşind.

         – Doamne, ce-o să zică mama?! se înteba Caterina.

         Maria îi spuse acesteia să nu-i spună mamei. Casandra se va întoarce repede  şi să n-o supere pe mama. Caterina se juca afară cu fraţii mai mici. Se auzeau chiote şi muzică.

         – Caterino, vino să-mi ajuţi să prindem puii! se auzi vocea mamei.

         Cântecul de armonică se împletea cu pocnetele împuşcăturilor. „Se distrează muscalii, nu glumă”, gândi Profira, privind-o pe Caterina cum lua fiecare puişor şi-l punea în poală…

         Deodată se auzi un ţipăt. „E ţipăt de femeie”, zise Profira. Urmară strigăte, vaiete, dar nu se desluşeau vorbele. Muzica nu se mai auzi. Se lăsă o tăcere neobişnuită, doar găinile făceau gălăgie. Spre Dorohoi se vedea nori. Nori venea şi dinspre Herţa.

         – Profiro! Profiro!! striga o femeie venind în fugă.

         – Ce-i, Mărie, ce s-a întâmplat?

         Măria se opri, se uită la Profira şi-şi şterse lacrimile cu colţul basmalei. Mâinile-i căzură pe lângă corp…

         – Spune odată, ce-i?!

         – Hai, Profiro, şi-ţi ia fata, c-au tăiat-o muscalii!!!

         – Ce fată? întrebă, apoi scoase un ţipăt…

         Bătrânul Ion, care intrase în curte, se uită la cele două femei. Apoi, zise:

         – Luaţi cu voi un ţol, n-o s-o putem aduce altfel.

         – Da’ ce-i cu fata mea? Ale mele sunt acasă.

         – Au tăiat-o muscalii pe Casandra cu baioneta, că n-a vrut să danseze cu ei… Acum, îşi strâng lucrurile şi pleacă…

         Au adus-o acasă…

                                                                     *

         – Doamnă, nu s-a copt pâinea? întrebă bătrânul Crişan.

         Vocea bătrânului o aduse pe Catrina la realitate. Scoase pâinea şi o duse în casă. O acoperi cu un ştergar. Îşi puse mâna pe burtă. Copilul din pântece se mişca întruna. Auzi portiţa. Caterina încremeni. Un soldat rus intrase în curte şi vorbea pe limba lui cu copiii. Intrând în casă, simţi mirosul pâinii.

         – Hleba! Davai, davai!

         Caterina luă un cuţit cu gândul să-i taie o bucată. Soldatul trase ştergarul şi luă pâinea. Ieşi zicând:

         – Nu trebuie tăiată!

         „Muscalul tot muscal”, gândi Caterina şi începu să plângă.

BOKIA 2: Cap. 80. Eseul, cel mai tare gen literar

Sincer, omul era un bou de bine, cel puțin așa credea Simon Brichetitu, cel mai bun prieten al lui, eseist, și el, dar care nu scria decât descrieri tehnice ale cărților care îi treceau prin mână, din grija de a nu lăuda nemeritat sau de a nu critica excesiv pe potențialii lui adulatori. După acest comiliton de nădejde, cam balonat în jurul gușii și a posteriorului, dar cu umeri lați și aduși în față, același „Thomass Phann este autorul romanelor Robota iernii, Tristul Hermes și Vulcanul noroios al vieții publicate în 200.000 exemplare, 350.000 de copii și 500.000 de bucăți numai între 1935 și 1944, ceea ce face din el echivalentul de seamă al mai multor autori de la noi, printre care, Osvald Ionică Bleahahu, Mitrea Ponor și Ofelia Cratul-Bolcan, care au vândut în aceeași perioadă, împreună, un număr mai mare de exemplare din cărțile lor. Etc.”

În juriu, Brichetitu nimerea a doua oară consecutiv. Nu chiar întâmplător: adevărul este că în anul dinainte îi plăcuseră sandviciurile – care, din păcate, acum lipseau –, făcute de nea Mișu Congelatu, fostul șef de sală de la restaurantul Dungaci, situat chiar la parterul clădirii unde conclucrau pe moment scriitorii la împărțit premiile. Anul acesta însă miracolul nu se mai produsese, cine voia ceva de la nea Mișu trebuia să plătească. Săracul Brichetit nu știa că sendvișurile cu pricina veniseră în cascadă doar pentru că fiica șefului de sală puvblicase un volum de versuri din care fiecare a doua poezie fusese cumpărată de la rapsozii birtului „Hohotita”, pentru câte o cinzeacă de tărie, din pura ambiție de a deveni literată. Și, vorba lui tac-su, la ce bun să îți sponsorizezi un volum de versuri de cacao – al ei se numea Libelule în anus -, dacă nu bați și un premiu cu el?!

(cu continuări)

Proză: Lucian POP: PARTICULELE Q2

         Într-o zi absolut normală, la sfârşitul programului de lucru,  domnul Pop , şef al secţiei „Amânări impozite” iese din birou, o ia pe coridorul lung către ieşirea principală şi pe când cobora trepţii severei clădiri a Fiscului, zugrăvită în alb şi gri, îl abordează un alt şef de birou, domnul Nelu. Şef al secţiei „Recuperări urgente”. 

    – Domnule Pop, trebuie să vorbesc ceva foarte confidenţial cu tine.

   Domnul Pop cu domnul domnul Nelu merseră la o cafenea sobră.

    – Măi Pop…  

   Ce-i zise domnul Nelu?… Cu ce dramă se confrunta omenirea?… Of, of…                        

   Nelu avea un frate, fratele cel mic, Iulius, care lucra la Acceleratorul de particule de la Geneva. Lucra într-o echipă de savanţi ce se ocupau de nişte paticule secundare, Q2, secundare dar periculoase, care, dacă scăpau în libertate, se hrăneau cu neliniştile celor din prima linie. 

 – Ce nelinişti şi ce primă linie?!  

    – Tu, ca şef de birou, la secţia „Amânări impozite” eu ca şef de birou la „Recuperări”, directorul nostru general, sar acuma direct la prefecţi, la miniştrii, la preşedinte, cu toţii, cu toţii ne găsim în prima linie! Noi, şefii, mari, mici, nu contează calibru, avem nişte nelinişti care nu seamănă deloc cu neliniştile subalternilor noştri!  Neliniștile șefilor sunt legate de faptul pot fi schimbați din funcție. Oricând, la orice oră. Îți dai seama ce stress degajă neliniștea asta. Dragul meu coleg Pop, aceste presiuni specifice șefilor sunt vânate de particulele secundare Q2. Ține-te bine!!! Ce-mi spune fratele mai mic, Iulius, savantul?! Au scăpat din accelerator, s-a fisurat acum o lună o conductă, și zboară prin lume, ne caută flămânde neliniștiştile! Odată cu ele, particulele îți rod și memoria ta legată de specificul serviciului în care îți chinui viața. Rămâi cu un mic vid în creier. Ajungi la serviciu, ești apatic, te nedumerești, te miri, ce cauți acolo?! Te cretinizezi. În cel mult două luni, conducta defectă se repară. Fratele meu cel mic, Iulius este acolo, în punctul fierbinte, lucrează la remediere. Ce mi-a zis?… Dragă Nelu, fă pe dracu în patru și dă-te la fund pe perioada asta, nu sta în prima linie, scufundă-te cât mai jos, fii un subaltern care are până la soare, șapte șefi deasupra lui, șapte șefi ce înseamnă șapte scuturi împotriva particulei Q2… Of of, și iarăși of!  

  – Să-ți pară bine că fratele tău te-a avertizat. De-o lună sunt libere particulele?!

  – De-o lună. Dar numai de acuma, au calculat ei, savanții,  li se face foame. Ce înseamnă știința!

  – Dar și norocul ce înseamnă. Fratele tău să fie tocmai acolo. 

  – Mare, mare noroc! Printre cei cinci subalterni, îl am pe un nepot de-al treielea, care nu pune întrebări și mă ascultă orbește. Îl las pe el șef de birou pentru următoarele două luni.

 – Sub ce pretext?

 – Îl ajut să ajungă la Minister. Nu ajungi în Minister dacă nu ai fost și șef de birou, nu se specifică perioada. Găsește-ți și tu dragă Pop, un înlocuitor. 

   A doua zi, după terminarea programului de lucru,  domnul Pop îl luă cu el pe cel mai șters și docil subaltern, unul Niculiță, și îl duse la  barul decent. Măriminos, domnul Pop comandă două cinzeciuri de coniac Alexandrion.

 – Măi Niculiță, vreau să te fac om. Câștigă și Fiscul nostru, dacă avem un pion de încredere acolo. Unde anume? N-ai îndrăznit să visezi așa ceva. La Minister! Una din condiții, pe lângă referatul meu laudativ, este să treci și prin funcția de șef de birou. Stai două luni în locul meu, provizoriu, mă reîntorc, și peste o săptămână îți iei zborul către capitală! Pricepi mișcarea? 

– Se poate domnule Pop?!

   Cum  la remedierea conductei fisurate de la Acceleratorul de la Geneva, lucra o echipă internațională formată din zece savanți,  fiecare dintre aceștia avea câte o rudă apropiată pe post de șef. Îi anunțară asupra pericolului la care sunt expuși, cu rugămintea de-a fi discreți, ce haos imens s-ar fi stârnit în toată lumea dacă în două, trei zile, ar fi dispărut toate scările ierarhice. Ți s-ar fi ridicat părul măciucă!

   După ce îl lăsă pe pămpălăul de Niculiță în locul lui,  domnul Pop își luă un binemeritat concediu de odihnă, prelungit, cum nu și-l mai luase de trei ani. Din concediu, ca dintr-un turn de pază, urmărea mersul pe ansamblu al planetei, dar nu auzi, nu auzi nimic pe sfânta lume, ceva despre un șef căzut pradă particulelor Q2. Nici unul, de sămânță!

    Încolți în mintea domnului Pop o bănuială groaznică. Dacă nenorocitul acela de Nelu, și-a bătut joc de el, pur și simplu a făcut pariu cu cineva, cum îl fraierește pe Pop, și acuma râde cu gura până la urechi?!

     Trec cele două lunii fatidice, și domnul Pop revine la serviciu, tropăind de nerăbdare. Niculiță cel docil, se face că plouă, nu vrea să-i cedeze locul. Vine cu un pretext pueril, al unor lucrări urgente, în care este îngropat până peste cap.

   Cu o obsesie inflamată că Nelu și-a bătut joc de el, în cel mai nesărat, în cel mai josnic mod, domnul Pop intră călcând peste secretară, la directorul general. Directorul general, cu o mare stăpânire de sine,  îl primi pe domnul Pop, indiferent, stând în spatele biroului masiv, blindat, furniruit,  un adevărat altar laic.    Răvășit, cum tocmai atunci ar fi ieșit dintr-o mașină de produs vânt, domnul Pop strigă:

   – Domnule director general, nu sunt nebun, asta este realitatea! și-i povesti de la A la Zet, toată tărășenia cu Nelu, particulele Q2, rocada cu subordonatul Niculiță. Sfârși patetic:

 – Dacă Nelu de la „Recuperări” este bărbat, va recunoaște!

  Directorul general, care în loc de gură, rămase cu o linie severă, apăsă pe butonul de chemare a secretarei.

   Odată ajuns în fața inchizitorului general, Nelu se jură pe ce are mai scump, că, întradevăr, fratele cel mic, Iulius, mezinul,  ce lucrează la Acceleratorul de la Geneva, îl puse în temă cu pericolul ce-i paște pe șefi în cele două luni, termenul de reparație al conductei fisurate, fisură prin care scăpară acum trei luni, qiuuriledoi. La sfârșitul perorației, Nelu îi impută mustrător lui Pop:

 – Măi Pop, crezi că mă joc cu astfel de lucruri? Eu nu l-am lăsat în locul meu pe un subordonat?

– Și mie de ce nu mi-ți spus?! se ridică răgnitor în picioare, directorul general. La funcția mea, particulele îmi mâncau tot creierul! Port pe umeri povara a treisuteșaptezeciși cinci de angajați!

Aproape că Nelu îi căzu în genunchi.

  – Domnule director general, n-am îndrăznit să vă dezvălui teribilul secret al particulelor evadate, tocmai din această cauză. M-am gândit la următorul lucru. Cine este omul care odată ce pune mâna pe funcția de director general, renunță apoi benevol la ea după două luni? Ce ziceți? Aveți exemplu în fața dumneavoastră. Pe Pop. Subalternul lui, se face că plouă.

   – Bine, bine… mormăi directorul și ca un gest de mare prietenie, îl bătu și pe Nelu și pe Pop,  cu palma peste spate, ca atunci când te îneci. Apoi directorul îi comandă secretarei trei cafele și se întreținu cordial cu cei doi preț de o jumătate de ceas.

… Mai trecu o lună de zile și domnul Pop ședea la biroul lui. Avea de citit, mai bine zis, în termeni funcționărești, de luat la cunoștință, cinsprăzece cereri de amânare a unor taxe datorate statului, din varii motive, fiecare solicitant venind cu câte un articol de lege conform căruia avea dreptul la un respiro bănesc. Brusc, stând cu una din aceste cereri în fața ochilor, domnul Pop nu mai pricepu nimic din ce scria acolo…

    Abia acuma, după patru luni, se vedeau efectele particulelor Q2,  scăpate din Accelerator, particule care între timp, se stinseră, pentru că, orice fel de particule, excepție fac cele uraniene, nu trăiesc mult, sunt efemere. Cât de bine, după mai mult de un secol, se potrivesc acestei situații, versurile poetului:

    Era pe când nu s-a văzut,

    Acum se vede și nu e…

     Toate guvernele și toți șefii din lume, mari, mici, au fost schimbați în decurs de câteva zile, nu s-a întâmplat nici un blocaj major, lucrurile au mers cu mici rateuri ca înainte, conform celebrei zicale: Nici un om nu este de neînlocuit…