Proza: Maria V. CROITORU: Cu dosoiul in cap

         Floarea se întorcea grăbită de la magazin. Răspundea automat la întrebarea „Undea-i fost”, pusă de cei cu care se întâlnea.

         Intră  pe la Măria, vecina ei, strigând de la poartă:

         – Acasă eşti tu, Mărie?
         – Ia, aicè-s în şură! Da’ care-i baiu’?

         Floarea nu răspunde. Când ajunge în şură, începe să vorbească repede:

         – Tu, amu vin de la coparativă. Mâine bagă ăştia combina în mălaiu’ de După Tău şi nu dau nimic, dacă nu-l culegem noi. Merem astară să ne-aducem batăr pântru galiţă? Ş-am auzât că badea Iuăn îi beteag. A sta şi el acasă la noapte, n-a bate hotaru’.

         – Bine, merem! Pă la zăce?

         – La zăce-s la tine. Să nu uiţi să te muruieşti pă faţă cu funinjine şi să-ţi iei nădraji.

         – Şi tu să nu-ţi iei sac mare, să trebuiască să goleşti din el.

         Floarea pleacă mulţumită. Ajunge acasă. Îs multe de făcut şi trebuie să le isprăvească iute: să adape vaca, s-o mulgă, să dea la porci… Când termină, se uită la ceas. Era numai opt şi jumătate. Până la zece mai este. E singură acasă. Bărbatul ei e la lucru, în schimbul de noapte, iar copiii-s la internat.

         Dă drumul la televizor. Se aşează pe pat şi face cipcă. Nu-i place ce este la televizor şi-l închide: „Iară-s ăştia! Tăt umblă prin lume!” Continuă să facă cipcă. Cască. Se uită la ceas. Se ridică. Trage pe ea nişte pantaloni răi. Ia funingine de la sobă şi se mânjeşte pe faţă. În cap îşi pune un clop peste năframă. Ia sacul. „Da să ieu şi un dosoi? Oi pune săcuţul în el şi-oi vini mai uşor”. Închide uşa.

         Măria o aştepta la poartă. Pe drum nu-i nimeni. E lună, se vede bine. Nu vorbesc. Ajung la calea ferată. Dincolo este tarlaua de porumb a ceapeului. De pe calea ferată se uită-n stânga, se uită-n dreapta. Nicio mişcare, e linişte. Intră în tarla şi încep să culeagă porumb. Îl culeg curăţat. Nu vorbesc. Din când în când se opresc şi ascultă. Nimic.

         – Gata eşti, Mărie? întreabă în şoaptă Floarea.

         – Gata! Hai să merem!

         O voce groasă le îngheaţă inima:

         – V-am prins! Puneţi sacii jos! În temniţă vă bag!

         E şeful de post. L-au recunoscut. Floarea lasă dosoiul şi sacul jos. Ia dosoiul şi-l desface, în timp ce miliţianul le înjura de mama focului şi le ameninţa cu puşcăria.

         – Ia să văd eu cam câte kile aveţi! Şi se pleacă să ridice un sac. Câte kile, atâtea luni o să luaţi!

         N-apucă să pună mâna pe sac, că Floarea îi aruncă dosoiul în cap şi peste mâini. Măria sare şi ea şi-o ajută. Îl trântesc şi-l lovesc , în timp ce el înjura mereu. Cu dosoiul în cap şi tras peste mâini, trântit cu faţa în jos, abia putea respira.

         – Dă-i una-n coaie, cât îl ţin eu, şi s-o ştergem.

         Măria îl loveşte şi acesta urlă de durere. Ele o iau la fugă. Îl aud strigând:

         – Mama voastră, vă prind eu! O să înfundaţi puşcăria pe viaţă!…

         Au trecut calea ferată. Fug în continuare.

         – Să n-aprinzi lumina, când ajungi acasă! zice Măria intrând în curte.

         Ajunge şi Floarea acasă. Se spală pe întuneric, se schimbă şi se culcă. Mintenaş vine trenul de doişpe de la Baie şi-i vine bărbatul.

         Dimineaţa, Floarea duce vaca la gule. La pod, în crucile drumului, şefa de echipă povesteşte cu Viorica. O vede pe Floarea:

         – Ai auzât?

         – Ce s-aud?

         – Nişte femei îmbrăcate cu nădraji l-o bătut pe şefu’ de post.

         N-am auzât nimic. Asară m-am culcat devreme. Da’ cum o făcut?

         – I-o pus dosoiu-n cap şi l-o trântit jos. Da nici nu-i sigur dac-o fost femei ori bărbaţi, numa o voce i-o părunt că-i de femeie. Brigadira zâce c-o fost băut, aşè că n-a şti în veci cine-o fost.

         Floarea se duce cu vaca mai departe, murmurând:

                                                         „Colectivu’ nost îi mare,

                                                         Cine fură ăla are!”

………………………………………………………………..

 

                O întâmplare adevărată, auzită şi povestită de M.V.C.

Published in: on 17 august 2012 at 1:19 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: RETRIBUŢIE sau EU FUR, TU FURI, … DAR ŞI EI FURĂ…

Măria se rezemă în sapă şi se uită la copii. Toată ziua au scos toţi trei cartofi la ceape. N-au fost nici la şcoală, nici măcar nu i-a învoit. Aseară, brigadiera a umblat pe uliţă să le spună că trebuie recoltaţi cartofii din Zăvoi, să poată ara. „Ce harnici au fost pruncii!” gândi cu voce tare. „Şi ce rea am fost cu ei! Cum se uitau înainte, mă răţoiam la ei: Nu vă uitaţi unde-i capătul!”

         Copiii nu ziceau nimic. Ştiau că trebuie s-o ajute pe mama lor, tatăl era la serviciu. Se întorcea pe la cinci după-amiază. Tot satul era pe tarla. Domnii-tovarăşi aduseseră cântarul pe la amiază şi aşteptau să termine oamenii de cules, să-i cântărească. Fusese o recoltă bună. Scosul a fost cum a fost, mai greu era să aducă sacii în capătul tarlalei. Femeile se ajutau unele pe altele…

         Măria era mulţumită, avea treizeci şi opt de saci. Va primi patru saci retribuţie. Aşa le-a spus Păpăruza, brigadiera: „Cine lucră o parte primeşte 120 de kile. Ea îşi aduse saci mai mici să-i poată căra: „Amu, câţ îs, atâţa-s”. Clădi sacii la capătul tarlalei. Copiii o ajutau, plângându-se că li-i foame:

         – N-ai putut pune şi dumneata mai multă mâncare? Ai pus ceapă şi clisă… No, mâncaţi ceapă cu clisă şi pită…

         – Tăceţi, că-ţi mânca, cum ajungem acasă!

         Măria se uită la Ion. Îl prinse de mână şi-i zise:

         – Du-te acasă! Prinde dibolii la car şi hai încoace! Dar să nu zăbădeşti!

         – Să v-aduc ceva de-acasă?

         – N-aduce, nu cred c-om sta mult! Până vii tu, ajungem poate şi la cântar…

         Copilul plecă. Se însera. Se auzi vocea paznicului:

         – Om cântări câţi om putea şi-om lăsa şi pe mâini, că n-om sta aici tătă noaptea!

         Măria îl trimise pe Gicu după apă la gară. Acolo, era o hărmălaie nemaipomenită. Era coadă la cântar. Se certau, se înjurau. Se auzi vocea unei femei:

         – Nu v-ajute Dumnezeu! C-o maje ne plătiţi lucru’: pusu’, săpatu’ şi culesu’?

         Nu-i răspunse nimeni. Copilul veni cu apa. Stăteau şi aşteptau. Seara se lăsa peste câmp. Maria îl văzu pe Ion venind cu carul. O fulgeră un gând. Se îndreptă spre el:

         – Traje carul lângă saci, da’ întoarce-l!

         – Da’ nu-i ducem la cântar?

         – Tu să taci şi să faci cum zâc io!

         Copilul întoarse carul. Bivolii se mişcau încet. Cineva-i strigă să-l tragă mai spre mal, să poată trece căruţele. Măria se uită în jur. Erau numai căruţe cu cai.

         – Haidaţi să punem saci în car! Ajutaţi-mă! Numără-i, Ioane!

         Se lăsase întunericul. La cântar lucrau cu lanterna şi la lompaş.

         – Câţi am pus?

         – Nouă!

         – Mână cătă casă! Îi şopti lui Ion.

         – Dacă ne prind? 

         – Mână şi taci! Gicule, du-te cu frate-tău!

         Măria îi lăsă să se depărteze. Ea se îndreptă spre cântar. Îi strigă pazei:

         – Bade Gheorghe, noi om veni mâine la cântar, nu mai stăm. Că suntem aici de până-n zâuă!

         Atunci îl văzu pe şeful de post. Sta jos lângă cântar şi mânca un măr: „Bine că stai acolo, stau-ai până mâini!”

         – Bine, Mărie, bine! Du-te acasă, că şi alţii s-o dus!

         Măria se grăbi să-i ajungă pe copii. Îi era frică, deoarece se apropiau de gară şi acolo s-ar putea să fie celălalt miliţian. Îl trimise pe Gicu să vadă cine-i la gară. Când fură aproape, Gicu le ieşi înainte:

         – Nu-i decât cantonierul.

         – Să ne-ajute Dumnezeu să intrăm în sat!

         Nu s-au întâlnit cu nimeni. Lângă bufet erau nişte bărbaţi care beau ceva dintr-o sticlă. Unul rânji:

         – Tu eşti, Mărie? Ai gătat?

         – N-am hăpt gătat, da’ oi găta dimineaţă.

         Ajunseră aproape de casă.

         – Du-te, Ioane, şi deşchide porţâle şi strâgă-l pă tată-to!

         Acesta ieşi din casă şi aprinse becul dinspre curte.

         – Stinje lumina şi deşchide poarta la şură!

         – Atâtea picioici ţ-o dat?

         – Tacă-ţi gura! Aieştia i-am luat io, ce ne-or da, i-oi aduce mâine! Clăti-te şi traje caru’-n şură!

         – Nu te-ai temul că te-or prinde?

         – Temutu-m-am, da prindă-i pe ei beteşigu’!

         Bivolii i-au dus în poiată. Au tras poarta la şură. Bărbatul se-ndreaptă spre casă:

         – Unde meri? Hai să-i băgăm în pemniţă!

         Când intrară în casă, femeia mormăi: „Doamne-ţi mulţam!” Apoi, se uită la bărbatu-so:

         – Dă-le pruncilor câte-un leu să-şi cumpere piscuieţi!

         – Nu sunt la coparativă! Mai bine să ne aducă din Baia, zice Gicu.

         A doua zi, Măria prinse bivolii la car şi merse în Zăvoi. Brigadiera şi miliţienii erau acolo. Puse sacii în car şi… trase la cântar, când îi veni rândul. Nişte bărbaţi o ajutară să-i pună pe cântar.

         – Da’ puţâni ţ-o ieşit! zise Păpăruza. Vecină-ta de peste drum o avut măi mulţi. Ori te-ai gânit să vii pă urmă? Ie-ţi gândul, că vin pruncii de la şcoală la practică mintenaş şi-i culeg ei!

         – Amu, câţ îs, atâţa-s! zise Măria. Aiştea care mi-i daţi i-oi lăsa de sămânţă. Am pus picioici şi-n ogradă! No, Dumnezo v-ajute!

         Îndemnă bivolii. Chiar atunci, veni o maşină Aro. Era primăriţa cu una de la judeţ. Paznicul şi un miliţian puseră nişte saci cu cartofi în maşină. Măria se uită la ei: „Batăr puneţi-i să nu vă vadă nimeni!” zise în gând şi lovi bivolii:

         – Nè, Mură, nè, Mândraie!

Published in: on 4 mai 2012 at 6:03 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: Ouă de Paști

         Cer albastru. Soare. Pomi înfloriţi. Curtea curată. Grădiniţa de flori săpată. Lalele zâmbesc înconjurate de narcisele albe şi galbene. Stâlpişorii de pe marginea şanţului văruiţi, văruiţi şi pomii. Totul anunţă o sărbătoare. Mai este o zi până la Paşti.

         În casă nu mai miroase a vanilie şi lămâie ca ieri. Prăjiturile sunt gata. Acum, miroase a friptură…

         Mama spală ouăle. Le pregăteşte pentru vopsit. Mihaela o ajută. A adus tot felul de frunze din grădină: frunze de urzică, de pătrunjel, de trifoi, de păpădie. Băieţelul, numai de trei ani, stă pe pat şi le priveşte atent cu ochişorii lui negri. Mihaela ia câte un ou, pune o frunzuliţă pe el, îl acoperă cu o bucată de ciorap şi apoi îl leagă cu grijă. Se uită la frate-său şi-i zice:

         – Ţie care frunze îţi plac mai mult?

         – Cele de trifoi.

         – O să fac mai multe cu frunze de trifoi.

         Mama aduce o cratiţă şi pune în ea foi uscate de ceapă.

         – Toate le facem cu foi de ceapă, mamă? Bunica face şi cu ceară şi le colorează şi cu roşu, şi cu albastru… zise fata, uitându-se la maică-sa.

         – N-avem timp! Hai, leagă mai repede să terminăm, să putem merge şi la biserică!

         Pune apă peste foile de ceapă. Aşează ouăle. Cel mic se uită ţintă la ea. E linişte.

         – Oare o să fie destule? întreabă mama mai mult pentru ea, decât pentru copii.

         – Ce, n-or fi destule cincizeci? Eu nu mai leg altele, zice puţin iritată Mihaela.

         Băieţelul sare din pat şi iese afară. Se-ntoarce peste vreun sfert de oră:

         – Mamă, am mai adus ouă!

         Mama se uită la el zâmbind. Băieţelul scoate din buzunare nişte ouşoare pe care le pune pe masă. Mama punea cratiţa pe sobă.

         – Uite, mamă, am mai adus ouă! Vopseşte-le şi pe ăstea!

         Mihaela râde. Mama se întoarce. Pe masă erau ouă de porumbei. Se-ncruntă:

         – Ce-ai făcut, copile? Cine-a mai vopsit ouă de porumbei? O să vezi ce-o să zică tată-to!!

         Tocmai atunci, intră în casă şi tată-său. Se uită la ouă. Copilul îl priveşte şi-i zice:

         – Le-am adus să le vopsească mama, să ne-ajungă!

         Tata se apropie de copil, îi zâmbeşte, îl mângâie pe creştetul capului şi-i zice:

         – Altă dată să nu mai iei!

         Mihaela râde în hohote. Râde şi mama:

         – Paşti cu puă de porumbei!!!

Published in: Fără categorie on 22 aprilie 2012 at 1:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: PĂPUȘA

         – Mamă, cumpără-mi şi mie o păpuşă!

         – Ia lasă-mă-n pace! N-avem bani! zice şi continuă să mestece într-o oală.

         – Cumpără-mi, mamă, una cât de mică… şi începu să plângă.

         Caterina se uită la fetiţă şi i se făcu milă de ea. Trase cratiţa pe marginea sobei şi se apropie de Ana, mezina familiei. O cuprinse cu braţele, apoi o luă în braţe, deşi era trecută de opt ani. Îi dădu drumul din braţe, după ce o sărută pe creştet.

         – Am să-ţi croiesc din pânză o formă de păpuşă. Tu o vei coase…

         Chiar atunci intră în casă fata cea mai mare, Titi:

         – De ce plânge? Ce vreţi să coaseţi?

         – Vrem să facem o păpuşă, zise printre lacrimi Ana.

         – Lasă, că-ţi fac eu una, una grozavă! Dar ce, te-a apucat dorul de păpuşi?

         – Titi, Delia are cinci păpuşi… De acelea cumpărate… Frumoase. Una e neagră. Mă cheamă să mă joc cu ea, dar numai afară. I-am văzut păpuşile, când ne-a chemat mă-sa să ne dea prăjitură. I-am zis Deliei să ne jucăm cu păpuşile ei şi a strigat la mine: „Nimeni nu pune mâna pe păpuşile mele!”

         Titi o luă pe Ana de mână:

         – Îţi voi face eu o păpuşă mult mai frumoasă decât acelea.

         Toată ziua a lucrat Titi. I-a ieşit o păpuşă reuşită. I-a pus păr din fuior de cânepă şi l-a împletit în două cozi. Ochii i-a cusut cu aţă albastră, sprâncenele cu neagră şi gura cu roşie. Două puncte cu aţă maro te făceau să recunoşti năsucul. Picioarele, trupul şi mâinile le-a umplut cu câlţi. I-a făcut un bust izbutit. A îmbrăcat-o cu o bluză şi o fustă şi a încălţat-o cu nişte bucăţele de stofă neagră.

         Ana nu s-a mişcat de lângă Titi, iar când a fost gata păpuşa, sărea în sus de bucurie.

         A doua zi, se întâlni cu Delia la şcoală.

         – Ana, vino după-amiază la noi, să ne jucăm!

         – Bine, o să vin! Ştii, Delia, am şi eu acum o păpuşă.

         – Adă-ţi păpuşa s-o văd. Eu nu pot veni la voi, că nu mă lasă mama.

         După-amiază, Ana îşi luă păpuşa şi merse la Delia. Se jucară în grădiniţa cu flori din faţa casei. Vorbeau cu păpuşa, o culcau pe un pătuţ de flori. O învăţau poezii… Spre seară, Ana luă păpuşa să meargă acasă. Atunci, Delia începu să urle:

         – Las-o, e a mea!

         – Cum e a ta? o întrebă Ana.

         – Delia începu să plângă. Doamna, auzind-o, veni la ele.

         – De ce plângi, Delia? Ce ţi-a făcut?

         – Mi-a luat păpuşa!

         – Dă-i, Ana, păpuşa! zise Doamna cu un ton pe care nu-l mai auzise.

         – E păpuşa mea! Mi-a făcut-o soră-mea!

         – Dă-mi păpuşa! şi zicând aceasta, Doamna îi smulse păpuşa din mâini şi adăugă: Pleacă acasă! Ce-ţi trebuie ţie păpuşă?!!

         Doamna o luă pe Delia de mână şi cu păpuşa în cealaltă mână întrară în casă.

         Ana începu să plângă şi se îndreptă şi ea spre casă. Intrând, Caterina o întrebă:

         – Ce ai? Iar plângi?

         – Mamă, mi-au luat păpuşa…

         Şi îi povesti totul. Mama o mângâie:

         – Lasă-le-n pace! O să-ţi facă Titi alta. Ştii cât e de răsfăţată Delia! Nu fi prostuţă!

         Nu s-a mai dus după-amiază să se joace cu Delia. Nici nu putea. Trebuia să meargă cu vaca. Avea viţel şi nu o dădeau la ciurdă…

         Într-o sâmbătă, s-a schimbat vremea. A început să plouă cu găleata, de se umflase valea.

         – Ana, du-te la prăvălie, să cumperi zahăr.

         – Da, mamă, mă duc.

         La prăvălie, se întâlni cu doamna şi o salută, uitându-se în altă parte.

         – De ce nu mai vii să te joci cu Delia? îi zise blând aceasta.

         – Acum, nu ne putem juca afară.

         – Vino, o să vă las să vă jucaţi în casă.

         Ana tresări. Nu zise nimic. Întorcându-se acasă, intră cu picioarele goale în toate bălţile. Apa era caldă. Îi dădu mamei zahărul şi fugi la Delia.

         – Bine că eşti desculţă, că n-ai noroi pe picioare! zise Doamna.

         Fetiţa se mai şterse pe picioare şi intră în casă. Delia se bucură, văzând-o. Se jucară cu cele şase păpuşi în fel şi chip. Anei îi veni o idee.

         – Hai să ne jucăm de-a tupu, dar să ascundem păpuşile.

         Aşa făcură. La început, Ana le ascundea cam la vedere, încât Delia le găsea repede, bucurându-se de reuşită. Delia le ascundea mai bine, să nu le găsească uşor Ana. Când le-a ascuns ultima dată Ana, păpuşa ei a înfăşurat-o în puloverul ei. Delia a început să le caute.

         – Delia, eu merg acasă! Le găseşti tu!

         – Vino şi mâine să ne jucăm!

         – Vin, dacă plouă!

         Îşi luă cu grijă puloverul cu păpuşa în el, o salută pe Doamna, care era în camera alăturată, şi plecă.

         Când ajunse aproape de vale, observă că apa era gata să treacă peste pod. Pe pod se opri. Cineva îi strigă să plece de lângă balustrada podului, să nu cadă în apă. Ana nu-l ascultă. Scoase păpuşa din mâneca puloverului. Se uită la ea. O sărută pe faţă şi pe păr, apoi o aruncă în apă. O clipă pluti, iar apoi apa învolburată o înghiţi. Ana se îndreptă încet spre casă, zicându-şi: „Am terminat cu păpuşile!”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………

         De-a tupu – De-a v-aţi ascunselea

Published in: on 27 martie 2012 at 7:41 pm  Comments (1)  
Tags: , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: CEAŞCA GALBENĂ

         E foarte veselă. O să-i facă o impresie bună şefei. A cumpărat ceşti de cafea. Cele pe care le aveau erau ciobite. Cine ştie de când erau! Ceştile pe care le-a cumpărat sunt grozave: şase ceşti, şase culori! Şi sunt şi mai mari!

         Le pune în dulap, să nu le vadă nimeni, până când va apărea cu ele, pline cu cafeaua aburindă…

         Ţârâitul telefonului o trezeşte din visare. Ridică repede telefonul:

         – Alo? Da, şcoala! Bună ziua! Da! Secretara. Da, îi spun.

         Clopoţelul sună spre bucuria ei. Directoarea intră în secretariat.

         – Bună dimineaţa! Sunt ceva probleme?

         – Bună dimineaţa, doamna directoare! Vine inspectorul de sector! Zice că pe la zece e aici. Vrea necesarul de mobilier.

         – Bine! Dacă vine mai repede, s-aştepte până ies de la oră. Necesarul de mobilier e în dulap. De câte ori l-am făcut şi l-am trimis! Câţi ani vor mai trece până să-l şi rezolve?!

         Zicând acestea, directoarea ieşi. Secretara puse de cafea, aminţindu-şi cum le spunea un inspector general adjunct: „Când vine cineva străin în şcoală, voi, secretarele, să faceţi cafea şi să serviţi frumos!”

         Opreşte cafetiera. Cafeaua e gata. Mirosea aşa de frumos, încât i se făcu şi ei poftă. Se gândi  să-şi pună măcar o jumătate de ceaşcă din cafeaua inspectorului. Se îndreptă spre dulăpiorul cu ceştile, dar se aude bătând în uşă:

         – Da. Intraţi!

         – Bună ziua! zise inspectorul.

         Tânăr, cu părul cârlionţat, se mişcă ca o domnişoară. Îşi pune pardesiul în cuier. Citeşte în gând un afiş: „În această instituţie nu se fumează”. Zâmbeşte. Scoate din buzunar un pachet cu ţigări şi-şi aprinde tacticos o ţigară.

         – Poftiţi, luaţi loc! Doamna directoare are oră. Vă servesc o cafea?

         – Da, mă bucur!

         Secretara deschide dulăpiorul. Ia o ceaşcă la întâmplare. Pune cafea în ceaşcă, o aşează delicat pe farfurioară. Se apleacă să ia din dulat zaharniţa, linguriţă şi şerveţele. Când se întoarce să le pună pe masă, înlemneşte…

         Domnul inspector se ridică în picioare roşu ca focul, încruntat. Îşi mişcă mâinile dezordonat, strigând:

         – Eu nu beau cafea din ceaşca asta!!

         – Dar ce are ceaşca? întreabă cu jumătate de glas secretara.

         – E galbenă! Nu vezi? E galbenă! Ia-o! strigă din ce în ce mai tare inspectorul.

         Secretara ia ceaşca, întrebându-se în gând: „Ce are cu galbenul? A!! da, politica, bat-o vina!” Întorcându-şi capul, îl vede pe domnul inspector frecându-şi mâinile şi mormăind: „Da’ ce? Ăştia nu ştiu pentru cine candidez? Auzi? Să pună cafea în ceaşca galbenă?!…”

Published in: on 26 martie 2012 at 6:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: PÂINE CU MUŞTAR

  

      

 Copiii stau liniştiţi în bănci. Aşteaptă cu emoţie subiectul. Profesoara, după ce le pune pe bancă o coală de hârtie cu subiectul tezei, una pentru tratarea subiectului şi una pentru ciornă, le dă ultimele explicaţii.

         Ghiţă, un copil slăbuţ şi scund – îi ziceau copiii „piscuite-n dungă” – , stă în banca întâi. Se uită la profesoară. Când aceasta întoarce capul, ia din bancă o bucăţică de pâine şi o bagă repede-n gură, gândind: „Nu m-a văzut!”. Se uită la ceilalţi. Toţi citesc în gând. Unii sunt mulţumiţi. Citeşte şi el: „Goe…, Goe…, Dâlî Goe!”

         – În gând, Ghiţă! Şterge-ţi muştarul de la gură! – îi zice calmă profesoara.

         – Mănâncă pâine cu muştar! – îi şopteşte unul profesoarei.

         Ghiţă se şterge la gură. Ia foaia albă. Se uită la ea. Îi lasă margine, îndoind cu grjă foaia. O pune pe bancă şi o îndreaptă încet cu mâna, parcă o mângâie. Îi zice colegului de bancă:

         – Ce dată-i azi?

         – 14 mai 1989.

         Ghiţă ia stiloul. Scrie data. Îşi scrie şi numele. Desface stiloul: „Am cerneală destulă”, se citeşte pe chipul lui. Pune stiloul pe bancă şi-şi cuprinde capul cu palmele… Se gândeşte… Deodată, cu mişcări repezi, ia stiloul şi începe să scrie.

         Profesoara se plimbă printre bănci. El n-o vede, scrie, scrie. Umple pagina, trece pe cealaltă parte şi continuă să scrie… Sună. Profesoara strânge tezele. Unii îi pun întrebări, ea le răspunde.

         Ghiţă îşi ia mâncarea din bancă – pâine unsă cu muştar. Unul îl întreabă:

         – Ai ştiut, mă Ghiţă?

         – Îhî! Îhî!

         Acasă, profesoara ia tezele să le corecteze. Ajunge la teza lui Ghiţă. Citeşte: „Goe nu mai urcă dealul. De mult nu mai urcă dealul. Goe s-a dus şi a învăţat pentru mâine, că are teză. Lui îi era foame. „Dă-mi, mamă, mâncare!” „Taci dracului, ce să-ţi dau, că  nu-i gata!” „Dă-mi oarece! Hai, dă-mi…”

         N-apucă să termine, că pleosc! îi dă mă-sa o palmă peste gură. El a ieşit plângând din casă. Goe a stat afară până a venit taică-său. „De ce plângi?” „M-a bătut mama”. „Ce-ai făcut?” „I-am cerut mâncare”. „Tu, dă-i pruncului mâncare!” Ce să-i dau, că nu-i fiartă mazărea(1) şi pită nu-i!” „Du-te, Goe, la coparativă şi ia o pită!” Goe simte palma lui taică-său, mângâindu-l. „Să-ţi cumperi şi piscuiţi!”

         Goe a cumpărat o pită şi un borcan cu muştar. L-a văzut el pe Nelu cum mânca pită cu muştar. Era bună pita cu muştar. I-o uns mă-sa o scrijea(2). „Să-mi pui la şcoală, mâine”. „Ţi-oi pune! Du-te şi adapă vacile!” Goe era bun, a adăpat vacile şi mă-sa i-o mai uns o scrijea. Dar el era supărat, că de multă vreme n-a mai urcat dealul”.

         Profesoara oftă:

         – Ei! Ghiţă! Ghiţă!…  

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

         1. Mazăre, s.f. – Fasole

         2. Scrijea, s.f. – Felie de pâine

Published in: on 18 noiembrie 2011 at 11:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: ÎNTOARCEREA ATRIBUTELOR

Făcând parte o viață întreagă din corpul social al educației românești, doamna Maria V. Croitoru s-a descoperit – dacă nu sieși, atunci măcar celorlalți – abia în ultimii ani ca autoare de proză, culegătoare de folclor, ca autoare, într-un înțeles plural. Astăzi domnia sa vine la întâlnirea cu cititorii acestui blog cu prima dintre cele două proze scurte trimise. Bine ați venit, distinsă doamnă, printre cei care scriu și publică de plăcere, într-un spațiu scutit de impozite și de cenzură! (O.P.)

         Miruna stătea la masă şi scria. În casă era plăcut. Se auzea focul arzând în sobă. De la televizor se auzeau ştiri, dar nu le dădea atenţie, îşi continua scrisul.

         Deodată, rămase încremenită de ce auzea. I se aduceau laude unei politiciene: „inteligentă, frumoasă, tenace”; „femeie care dă ora exactă în politica românească”, „soarele”, face „eforturi monumentale”, „de la ea se ia lumină”… Instinctiv, închise televizorul. „Nu credeam c-o să mai aud aşa ceva!” – zise cu voce tare, deşi era singură.  Şi-şi aminti toamna lui  ’89…

         Era la şcoală. Era recreaţie. Toţi profesorii se aflau în sala profesorală. Intră noua directoare, numită în această funcţie din septembrie. Se uită direct la Miruna:

         – Tovarăşa profesoară, mâine mergeţi la şedinţă cu bibliotecarii la centrul de judeţ.

         În timp ce directoarea-i comunica ora la care trebuie să ajungă şi locul şedinţei, Miruna se bucura şi-şi zicea în gând: „Poate găsesc ceva cafea şi unt!” 

         – Tovarăşa Miruna, nu sunteţi atentă! – adaugă directoarea, văzându-i o frântură de zâmbet pe faţă.

         Şedinţa cu bibliotecarii n-a durat mult. O tovarăşă inspectoare le-a trasat două sarcini:

         – Aveţi fiecare câte un plic. În plic, o să găsiţi un tabel cu cărţile pe care trebuie să le scoateţi din inventar. Cărţile acestor autori n-au ce căuta în bibliotecă. Pentru aceasta aveţi termen trei zile. Astăzi, după ce ajungeţi acasă, mergeţi la şcoală. La intrare, pe coridor, amenajaţi o expoziţie de carte cu operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. ATENȚIE! Cărţile nu le puneţi culcate! Le fixaţi „în picioare”, să aibă cotorul perpendicular pe masă!

         Cineva începu să râdă.

         – Nu râde, tovarăşe, c-am să vin la tine la şcoală să văd cu ochii mei dacă le-ai pus aşa!

         – Dar se răstoarnă! – comentă altul.

         – Dacă ni le fură cineva de pe coridor? Mai ştim noi cine intră când suntem la ore?! – întreabă cineva.

         – Dacă ţi le fură, ţi le cumpăr eu, să n-ai lipsă la inventar! – strigă tovarăşa inspectoare şi ieşi .

         Un bărbat le împărţi plicurile. Femeile nu ziceau nimic, dar bărbaţii se distrau pe seama poziţiei cărţilor. Unul se adresă unei doamne:

         – Vezi, tu, să nu le pui culcate, să le pui sculate!

         Râsetele se înteţiră. Miruna ieşi. Intră prin câteva magazine alimentare din oraş. Muştar, rafturi întregi pline cu borcane cu muştar, compot, tocană de legume. În toate la fel. Nici urmă de cafea, unt sau alt aliment la care muritorii de rând nu aveau acces. Acestea se dădeau protipendadei prin bufetele partidului!

         A doua zi, dimineaţa, când ajunse la şcoală, directoarea era acolo. Era ciudat, de obicei venea la opt fără zece minute, opt fără cinci minute. Cum o văzu pe Miruna, îi zise:

         – Ei, ce v-a spus?

         Miruna îi relată repede ce li s-a comunicat la şedinţă.

         – Lasă astea! M-a sunat tovarăşul secretar adjunct de la comitetul comunal de partid. Trebuie să faci două telegrame de felicitare: una pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi una pentru tovarăşa Elena Ceauşescu.

         – N-am timp! Trebuie să amenajez o expoziţie de carte, să caut cărţile care trebuie scoase din inventar şi nici nu ştiu unde le voi pune.

         – Faci telegramele. Aduci cărţile pentru expoziţie şi o vor face învăţătorii. Cărţile le dăm la maculatură, că tot nu şi-a făcut planul la hârtie tovarăşa cu pionierii.

         Miruna o privi tăios:

         – Cărţile nu se dau la maculatură! Se păstrează!!

         – Fă ce vrei cu ele, că tu o să dai de dracu’! Fă telegramele, că şi aşa ai două ore libere!

         Zicând acestea, directoarea ieşi.

         – Vezi să n-o-ncurci, şi aşa ai probleme cu partidul, îi şopti o colegă.

         Miruna le adună pe învăţătoare şi le dădu operele lui Nicolae Ceauşescu. Rămase în bibliotecă. Luă colecţia ziarului Scânteia. O interesau numerele din ianuarie. Şi „cabinetul 1” şi „cabinetul 2” erau născuţi în ianuarie. Acolo o să găsească telegrame de felicitare. Copiază una pentru el şi una pentru ea.

         Aşa şi făcu. Avu grijă să le scrie caligrafic  – „să le poată citi boii”- îşi zise în gând. I le duse directoarei şi se întoarse în bibliotecă. Îşi aminti că biroul din bibliotecă are două compartimente. Acolo o să pună cărţile autorilor interzişi.

         La 11,00 intră la oră. Lecţia decurgea normal. Se auzi bătând în uşă. Uşa se şi deschise. Era directoarea:

         – Vă rugăm să veniţi puţin!

         În timp ce se-ndrepta spre uşă, Miruna îşi aminti vorbele unui învăţător: „Nici Ministrul n-are voie să deranjeze ora!”

         Pe coridor, era secretarul adjunct de la comitetul comunat de partid. Nici nu salută şi începe:

         – Ce telegrame sunt astea, tovarăşa?! În toate ziarele sunt aşa! Trebuie să vă puneţi în valoare creativitatea… Să găsiţi nişte atribute, adjective deosebite… Da! Nişte atribute şi adjective… să fie telegramele altfel, nu toate la fel! Ştiţi dumneavoastră! Vă las răgaz până mâine! De fapt, mâine era termenul.

         Salută şi plecă. Miruna se întoarse în clasă şi-şi făcu ora în continuare.

         Acasă, soţul Mirunei observă că aceasta nu-i în apele ei:

         – Ce probleme ai?

         Miruna îi povesti. Soţul ei sări ca ars:

         – Să meargă-n mă-sa! Să-şi facă telegramele! Nu face nimic! Nu te pot obliga!

         Şi aşa şi făcu. Dimineaţa, când ajunse la şcoală, intră direct în clasă. Până sună la prima oră, corectă lucrări de control. În pauză merse în sala profesorală. N-apucă să se gândească ce să-i zică directoarei, că aceasta, surâzătoare, îi spuse:

         – Nu mai trebuie să facem nicio telegramă! Mi-au dat telefon de la consiliu că le-au comunicat tovarăşii de la judeţ că le fac ei pentru toate comunele!

         Se auzi lătrând câinele. Miruna se ridică şi deschise iar televizorul, întrebându-se: „I-ar fi plăcut tovarăşului secretar să fi scris în telegramă: „Luăm lumină de la dumneavoastră, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!” ? şi începu să râdă.

Published in: on 14 noiembrie 2011 at 1:53 pm  Comments (2)  
Tags: , , , ,