Proza: Maria V. CROITORU: Cu dosoiul in cap

         Floarea se întorcea grăbită de la magazin. Răspundea automat la întrebarea „Undea-i fost”, pusă de cei cu care se întâlnea.

         Intră  pe la Măria, vecina ei, strigând de la poartă:

         – Acasă eşti tu, Mărie?
         – Ia, aicè-s în şură! Da’ care-i baiu’?

         Floarea nu răspunde. Când ajunge în şură, începe să vorbească repede:

         – Tu, amu vin de la coparativă. Mâine bagă ăştia combina în mălaiu’ de După Tău şi nu dau nimic, dacă nu-l culegem noi. Merem astară să ne-aducem batăr pântru galiţă? Ş-am auzât că badea Iuăn îi beteag. A sta şi el acasă la noapte, n-a bate hotaru’.

         – Bine, merem! Pă la zăce?

         – La zăce-s la tine. Să nu uiţi să te muruieşti pă faţă cu funinjine şi să-ţi iei nădraji.

         – Şi tu să nu-ţi iei sac mare, să trebuiască să goleşti din el.

         Floarea pleacă mulţumită. Ajunge acasă. Îs multe de făcut şi trebuie să le isprăvească iute: să adape vaca, s-o mulgă, să dea la porci… Când termină, se uită la ceas. Era numai opt şi jumătate. Până la zece mai este. E singură acasă. Bărbatul ei e la lucru, în schimbul de noapte, iar copiii-s la internat.

         Dă drumul la televizor. Se aşează pe pat şi face cipcă. Nu-i place ce este la televizor şi-l închide: „Iară-s ăştia! Tăt umblă prin lume!” Continuă să facă cipcă. Cască. Se uită la ceas. Se ridică. Trage pe ea nişte pantaloni răi. Ia funingine de la sobă şi se mânjeşte pe faţă. În cap îşi pune un clop peste năframă. Ia sacul. „Da să ieu şi un dosoi? Oi pune săcuţul în el şi-oi vini mai uşor”. Închide uşa.

         Măria o aştepta la poartă. Pe drum nu-i nimeni. E lună, se vede bine. Nu vorbesc. Ajung la calea ferată. Dincolo este tarlaua de porumb a ceapeului. De pe calea ferată se uită-n stânga, se uită-n dreapta. Nicio mişcare, e linişte. Intră în tarla şi încep să culeagă porumb. Îl culeg curăţat. Nu vorbesc. Din când în când se opresc şi ascultă. Nimic.

         – Gata eşti, Mărie? întreabă în şoaptă Floarea.

         – Gata! Hai să merem!

         O voce groasă le îngheaţă inima:

         – V-am prins! Puneţi sacii jos! În temniţă vă bag!

         E şeful de post. L-au recunoscut. Floarea lasă dosoiul şi sacul jos. Ia dosoiul şi-l desface, în timp ce miliţianul le înjura de mama focului şi le ameninţa cu puşcăria.

         – Ia să văd eu cam câte kile aveţi! Şi se pleacă să ridice un sac. Câte kile, atâtea luni o să luaţi!

         N-apucă să pună mâna pe sac, că Floarea îi aruncă dosoiul în cap şi peste mâini. Măria sare şi ea şi-o ajută. Îl trântesc şi-l lovesc , în timp ce el înjura mereu. Cu dosoiul în cap şi tras peste mâini, trântit cu faţa în jos, abia putea respira.

         – Dă-i una-n coaie, cât îl ţin eu, şi s-o ştergem.

         Măria îl loveşte şi acesta urlă de durere. Ele o iau la fugă. Îl aud strigând:

         – Mama voastră, vă prind eu! O să înfundaţi puşcăria pe viaţă!…

         Au trecut calea ferată. Fug în continuare.

         – Să n-aprinzi lumina, când ajungi acasă! zice Măria intrând în curte.

         Ajunge şi Floarea acasă. Se spală pe întuneric, se schimbă şi se culcă. Mintenaş vine trenul de doişpe de la Baie şi-i vine bărbatul.

         Dimineaţa, Floarea duce vaca la gule. La pod, în crucile drumului, şefa de echipă povesteşte cu Viorica. O vede pe Floarea:

         – Ai auzât?

         – Ce s-aud?

         – Nişte femei îmbrăcate cu nădraji l-o bătut pe şefu’ de post.

         N-am auzât nimic. Asară m-am culcat devreme. Da’ cum o făcut?

         – I-o pus dosoiu-n cap şi l-o trântit jos. Da nici nu-i sigur dac-o fost femei ori bărbaţi, numa o voce i-o părunt că-i de femeie. Brigadira zâce c-o fost băut, aşè că n-a şti în veci cine-o fost.

         Floarea se duce cu vaca mai departe, murmurând:

                                                         „Colectivu’ nost îi mare,

                                                         Cine fură ăla are!”

………………………………………………………………..

 

                O întâmplare adevărată, auzită şi povestită de M.V.C.

Published in: on 17 august 2012 at 1:19 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proza: Elena CESAR von SACHSE: Betia (II)

(urmare)

***

 

– Domnule Andrei! Andrei!… Sculaţi-vă!… am auzit un glas necunoscut.

– Unde sunt? Am murit? – am întrebat derutat, trezindu-mă. Explozia de lumină ce intra prin ferestrele larg deschise pur şi simplu mă orbea… Simţeam cum îmi vâjâie urechile. Capul mi-era greu, încercam să evit orice mişcare, de teamă ca durerea surdă pe care o simţeam ca pe o ameninţare să nu se amplifice şi mai tare şi să-mi amplifice chinul. În plus, mi-era o greaţă îngrozitoare…

– Dacă aţi murit? Da, în ultimul timp, în fiecare zi, cel puţin o dată. Am fost informată că aşa încercaţi să vă înecaţi necazul. Numai că nu în apă, ci în alcool. După aspectul general, într-adevăr, sunteţi mort de beat.

Am văzut ca printr-o ceaţă deasă doi ochi mari care mă sfredeleau cu o mustrare întipărită într-o cută ce se adâncea între sprâncene. Încă nu mi-am dat seama unde mă aflam… Persoana ce arăta o neînduplecare totală îşi oprise un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Mă gândesc că cel mai bun lucru, dacă încă nu sunt mort, e să fac pe mortul. Şi am închis ochii să scap de Judecata de Apoi. Dar ţi-ai găsit. Cu un ton apăsat, Marele Inchizitor îşi dădea ultimul verdict:

– Dar de azi, s-a terminat. Să nu-mi spui pe nume dacă nu te voi vindeca. I-am promis solemn mamei dumitale. Şi ce spune Maria, e spus!

Mă concentrez să pot descoperi figura persoanei care-mi vorbeşte cu aşa neobrăzare. În faţa mea, bine înfiptă în pământ, stă o femeie cu o figură hotărâtă, care mă priveşte nemulţumită. Deşi faţa ei e acceptabilă, privirea ei critică şi nemulţumită mă face să cred că am în faţă propriul călău. Ca să şterg această impresie, fac pe victima şi scâncesc:

– Mi-e rău, mi-e greaţă… ce să fac?

– Păi, scuzaţi-mă, domnule Andrei, dar aţi băut ca un porc, drept urmare aşa vă şi simţiţi. Bine vă stă! Uitaţi-vă în oglindă, să vedeţi în ce hal fără de hal aţi ajuns. Dacă v-ar vedea admiratoarele, s-ar sinucide cu siguranţă, decepţionate că le-aţi înşelat aşteptările. Şi ce tip grozav aţi fost şi cât de frumos cântaţi cîntecul “Îţi mai aminteşti?”! Doamne, Doamne…

A urmat un moment de linişte binefăcătoare, în care ea, probabil, suferea privind o imagine demolată, căzută de pe piedestalul pe care mă aflasem cândva, aşa cum m-a asigurat.

– Bine că mă lasă-n pace. În rest, mi-e indiferent ce spune despre mine.

Dar bucuria a fost de scurtă durată, pentru că vocea ei ajunse din nou în urechile mele prea sensibile datorită stării în care mă aflam.

– Ţi-ai pus în cap să crapi? -, începu ea să mă tutuiască, considerând probabil că a fost destul cât m-a dezmierdat cu un respect pe care nu-l mai merit din moment ce am devenit un porc.

Şi avea dreptate. Din punctul ei de vedere, ţinând cont de tot ce am înghiţit în ultimul timp, s-ar părea că am decăzut destul de mult în iadul în care am vrut să ajung. Dar mama, draga de ea, se pare că mi-a găsit exact drăcoaica postată la uşa acestui infern spre a mă cântări dacă sunt destul de păcătos ca să pot intra… Aşa că simt cum mă ridică cu forţă de pe canapea, ca să mă târască spre baie, continuându-şi predica.

– Ce să-ţi spun, ce tragedie ar fi fost dacă ai fi murit… Un beţivan mai puţin în lume. Pe cine ar interesa moartea ta? Să zicem că ar interesa… Ei, atunci ar apărea un anunţ la rubrica evenimentele zilei cam aşa: „Cel care a cântat atât de minunat dragostea eternă, a crăpat pe veci, datorită unui exploziv înghiţit într-un pahar de coniac Napoleon”. Sau cine mai ştie cum…

M-a pus în genunchi în faţa toaletei, explicându-mi foarte clar:

– Vâră-ţi degetele în gură şi încearcă să dai afară tot ce ai băut…

Aşa mă susţinea distinsa persoană, iar vocabularul cu care mă onora m-a lovit ca un par în moalele capului. Pentru că eram încă buimac, mă încuraja mai departe, foarte afectuos:

– De nu faci ce-ţi spun? Să ştii că am să îţi vâr apă caldă cu sare pe gât şi atunci precis vei borî.

Când am auzit ce metode dibace are femeia de lângă mine mi-a fost destul, aşa că am scutit-o de oboseală, rezolvând problema pe loc, fără ajutorul ei.

Dar tratamentul nu s-a terminat aici şi, deşi mă simţeam ca o cârpă, aşa a şi procedat mai departe cu mine. M-a vârât în vană, unde apa era deja pregătită, după care a ieşit val-vârtej neuitând să-mi mai spună, cu o privire şi pe un ton care nu sufereau împotrivire:

– Aici să rămâi până mă întorc. Mă duc să aerisesc şi să strâng prin casă. Dacă vrei ceva, sună.

Şi-mi puse în mână un clopoţel. Eu, buimăcit, n-am spus nici „mâc”.

După un sfert de oră s-a întors:

– Păi nici nu mă mir că arăţi ca un descreierat. Cu sticlele goale pe care le-ai împrăştiat prin cameră, puteai să îmbeţi un batalion întreg. Ce ţi-e cu artiştii! Dragoste, lacrimi, beţii… Am văzut că te-a apucat plimbatul… Ai încălţat pantofi de vară pe aşa un potop?… Mă întreb ce-ai căutat afară?! Ai avut călduri? Mă şi mir că ai găsit casa să te întorci… De fapt, se spune că şi beţivanii au îngerii lor păzitori… Te-o fi condus unul şi te-a vârât gol puşcă sub pături…

Şi uite aşa îi turuia gura fără oprire şi fiecare cuvânt era ca un ciocan care îmi lovea tâmplele.

A ieşit în sfârşit şi m-a lăsat în plata Domnului singur… dar a reapărut cu o altă idee diabolică… Mi-a vârât pe gât un pahar cu lapte, cică mă ajută, după care am crezut că-mi voi vărsa stomacul însuşi. A avut răbdare şi chiar o anumită blândeţe, că doar nu ei îi era rău, ci mie… M-a ajutat să mă şterg, să mă îmbrac în pijama şi m-a pus în pat. Eram ca o marionetă în mâinile ei puternice şi îndemânatice, timp în care nu înceta să mă descânte, nici măcar un minut. M-a făcut cu ou şi cu oţet. Şi, deşi eram într-o stare de semi-trezie, au fost destule cuvinte care m-au durut, pentru că avea dreptate să-mi reproşeze toate cele… Aşa că nu-i de mirare că ajuns în patul curat şi-n camera aerisită, am adormit pe loc.

Când mi-am revenit, mă simţeam cu mult mai bine. Ea terminase curăţenia şi aerisitul camerelor. A venit lângă patul meu cu o supă de pui şi mi-a spus pe un ton aparte:

– Poftă bună!

Eu numai poftă nu aveam, dar la un aşa îndemn mi-am dat toată silinţa să înghit câteva linguri. Nu a comentat nimic şi am fost mirat de transformarea omenoasă din glasul şi privirea ei. Mi s-a părut dintr-o dată că diavolul îşi luase pentru scurt timp chipul unui înger blând, cu o privire caldă şi încurajatoare. Şi, pentru că m-am simţit deja demn de a vorbi cu ea, am întrebat-o:

– Am înţeles că vă numiţi Maria!

– Da, aşa mă numesc.

– Dar de fapt nu ne cunoaştem. Sau da? – am întrebat eu derutat. Cum aţi ajuns în casa mea?

– M-a angajat mama dumneavoastră, disperată de stadiul în care aţi ajuns.

– Ce profesie aveţi?

– Menajeră de specialitate…

– Există aşa ceva? – m-am mirat de unul singur. Şi ce specialitate aveţi?

– Alcoolicii! – răspunse ea pe un ton care nu suferea controverse.

– A, bineînţeles, trebuia să-mi dau seama.

– Doriţi ceva special? Vreţi să vă deschid televizorul?

– Nu, mulţumesc! Puteţi să-mi aduceţi telefonul?

Mi l-a dat şi a ieşit din dormitor, respectuoasă. Ardeam de nerăbdare s-o găsesc pe mama.

– Bine, mamă, dar ce-ţi veni să mă cadoriseşti cu aşa o menajeră?

-A, tu eşti, Andrei? Nu te-am cadorisit, fii liniştit. Am angajat-o în numele tău, aşa că o vei plăti lunar cu 2.000 de euro. Va dormi în camera de oaspeţi. Şi se va ocupa de tine îndeaproape. De fapt, poţi fi mulţumit. E singura care nu te va părăsi, cum te-au părăsit celelalte pe rând, la câte-o demonstraţie pe bază alcoolică. Trebuie să te informez că are alergie la băutură şi reacţionează brutal. A avut o viaţă grea. Soţul ei a fost alcoolic şi a murit într-un accident. Deci încearcă să-ţi revii, spre binele tău. În ea mi-am pus toată nădejdea.

– Să plătesc 2.000 de euro şi să trăiesc cu propriul meu călău în casă? Cel puţin ştii cum îmi vorbeşte şi mă pune la punct?

– Dragul meu, i-am dat mână liberă cu condiţia să te pună pe picioare. Iar dacă vrei să te respecte, comportă-te ca atare. Încearcă, fiule. E spre binele tău. 

 (va urma)

Published in: on 17 august 2012 at 1:05 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

EVENIMENT! DRUMUL SPRE INDII o premieră iminentă la Teatrul Naţional din Cluj

Echipa de actori alcătuită de regizorul VADAS Laszlo şi de actorul Emanuel PETRAN a început repetiţiile cu piesa DRUMUL SPRE INDII de Alexandru PECICAN şi de subsemnatul.

Iniţiativa are loc în contextul unui program excelent al Asociaţiei JAD, condusă de Emanuel PETRAN, în colaborare cu TEATRUL NAŢIONAL „LUCIAN BLAGA” din Cluj, condus de regizorul şi scriitorul Mihai MĂNIUŢIU, lansat încă de anul trecut, sponsorizat de Primăria oraşului de pe Someş. Obiectivul acestui program este acela de a oferi în decursul anului 2012 şapte spectacole pe şapte texte scrise de autori clujeni în viaţă.

Piesa DRUMUL SPRE INDII, plasată într-o Moldovă fabuloasă medievală aşezată, ca în istorie, la răscruci de dominaţii străine şi invazii, a fost scrisă în 1984 şi completată în 2012. Versiunea iniţială a apărut în volumul ARTA RUGII semnat de cei doi autori, carte premiată de filiala Uniunii Scriitorilor din România în anul 2007 cu premiul Mongolu.

 

Vă invit, dragi prieteni, de pe acum, în sala Studio a Teatrului Naţional clujean la premieră sau la spectacolele următoare, evenimente pe care toamna ce se apropie le va oferi iubitorilor scenei.

Anunţ, totodată, că întreaga salbă de spectacole cu cele şapte piese clujene actuale va face obiectul unui festival de teatru al TNC programat pentru aceeaşi toamnă 2012.

 

M-aş bucura ca emoţia mea să fie şi a celor dintre dvs. care iubiţi teatrul şi pe excelenţii artişti care îl reprezintă astăzi în capitala Transilvaniei!

 

Voi reveni cu detalii despre echipa de actori şi cu postarea afişului.